Tilia cordata Mill.
Tilia platyphyllos Scop.
Tilia tomentosa Moench. (T. argentea)
Teiul este numele comun al unui gen de arbori din familia nalbei, orginar din regiunile temperate din emisfera nordică; multe dintre speciile sale sunt astăzi cultivate în diferite părți ale lumii, atât pentru lemnul lor, cât şi ca arbori ornamentali.
Teiul este un arbore mare, care poate trăi mai mult de 500 de ani, de obicei ajungând la 20-40 m înălţime, având diametrul trunchiului mare. Frunzele sale aromate, în formă de inimă sunt, în general, de culoare verde închis pe partea superioară (expusă la lumină) şi mai deschise pe partea inferioară (unele sunt argintii). Florile sale sunt mici, gălbui-verzui, şi cu o aromă foarte plăcută, motiv pentru care sunt utilizate atât în băuturi şi lichioruri, cât şi sub formă de ceai, în scopuri medicinale.
Un mit foarte vechi asociat teiului este transformarea Phylirei, o nimfă, într-un arbore de tei. După ce a fost răpită de zeul Saturn şi a dat naştere unui renumit Centaur – Cheiron – a fost devastată, încât a implorat zeii să nu o lase printre muritori. Dorinţa ei a fost îndeplinită şi ea a fost transformată într-un tei.
În Europa, multe legende şi superstiţii sunt centrate în jurul acestui arbore. Lemnul de tei a fost folosit pentru sculptarea lucrărilor de artă sacre, iar teiul, care era arborele satului, a jucat un rol important în viaţa europenilor timpurii. Astfel, a fost de la sine înţeles ca teiului să i se atribuie proprietăţi curative speciale. Printre popoarele germanice, teiul a fost un arbore sacru pentru îndrăgostiţi, arborele care aducea fertilitatea şi prosperitatea.
În Evul Mediu, oamenii sculptatu imagini ale Fecioarei Maria şi figuri ale sfinţilor în lemn de tei, numindu-l lignum sacrum - lemn sacru.
În povestirile populare poloneze, Fecioara Maria se ascundea printre ramurile teilor şi se arăta copiilor.
Teiul este un arbore despre care vorbesc autori vechi precum Teofrast, Pliniu, Galenus, proprietăţile sale medicinale fiind menţionate, mai ales în ce priveşte scoarţa sa şi frunzele; florile încep să fie întrebuinţate din Evul Mediu.
Pe lângă utilizarea în băuturi şi lichioruri, florile de tei, la care se adaugă și scoarța, au o lungă istorie de utilizare ca plante medicinale. Publicaţiile tradiţionale de profil susţin utilizarea teiului în următoarele afecţiuni: acnee (mai ales la pubertate), afecţiuni hepato-biliare la persoanele nervoase, afecţiuni respiratorii, amigdalite, arterioscleroză, astm, boli de rinichi, bronşite, bufeuri la menopauză, cistite cronice, colici gastro-intestinale, coşmaruri, crize biliare, cuperoză, dureri, dureri de cap, dureri de burtă, dureri musculare asociate răcelilor, eczeme alergice, erupţii cutanate, gastrită, gripă, gută, guturai, hiperexcitabilitate, indigestie la persoanele nervoase, îngrăşare, insomnii, iritabilitate, isterie (crize de nervi), migrenă, nervozitate, nervozitate sau stări de agitaţie la sugari şi copii mici, obezitate, palpitaţii, pleoape umflate sau inflamate, pletoră, psoriazis, răceală, reumatism, riduri, stări de iritabilitate, stări gripale, stări nervoase, surmenaj psihic şi intelectual, tromboză, tulburări specifice menopauzei, tuse, tuse uscată şi iritativă, tuse convulsivă, umflături cauzate de traumatisme, vertij (ameţeli).
Tradiţional, ele sunt indicate pentru reducerea simptomelor răcelilor şi pentru calmarea tusei şi iritaţiilor gâtului în răceli şi catarul tractului respirator, dar şi ca nervin pentru reducerea stărilor de nervozitate şi agitaţie. Mai sunt indicate în migrene, stări de isterie, hipertensiune ateriosclerotică, răceli cu stări febrile, şi specific în hipertensiune asociată cu aterioscleroză şi tensiune nervoasă.
S-a raportat că, in vitro, florile de tei manifestă activitate antispasmodică urmată de un efect spasmogenic pe duodenul de şobolan. Proprietăţile diaforetice şi antispasmodice declarate ale florilor de tei au fost atribuite acidului p-cumaric şi flavonoidelor. În plus, o parte din acţiuni au fost asociate cu uleiul volatil – efectul diuretic, antispasmodic şi sedativ, care sunt la baza unora din cunoscutele utilizări ale florilor de tei. Este documentată, de asemenea, o activitate antifungică cu arie restrânsă a florilor de tei. În Europa Occidentală, au fost acceptate numai inflorescenţele provenite de la 2 specii - tei pucios (Tilia cordata) şi tei cu frunză mare (Tilia platyphyllos), în timp ce Farmacopeea Română, începând cu ediţia a VIII-a (1965) a oficializat şi florile de tei argintiu (Tilia argentea = T. Tomentosa) ca urmare a cercetărilor efectuate la Facultatea de Farmacie din Cluj-Napoca.
Compuşii activi din florile de tei sunt bine documentaţi în prezent de către producătorii de tratamente naturiste, de la ceaiuri și creme la tincturi și uleiuri volatile (numite și uleiuri esențiale). Acestea conţin mucilagii, ulei volatil (farnesol) care imprimă mirosul caracteristic, flavonoide, proantociani, saponine, steroli, vitamina E. Uleiul volatil conferă produsului proprietăţile sedative şi antispasmodice. Proprietăţile hipotensive s-ar datora unei substanţe din grupa colinei.
