Posted on Leave a comment

Ce să bei ca să scapi mai repede de bronşită

Cauzată de cele mai multe ori de un virus, bronşita apare în sezonul rece şi reprezintă o inflamaţie şi o infecţie la nivelul căilor respiratorii care leagă traheea de plămâni. Inflamaţia produce mucus, iar acesta provoacă tusea care durează câteva săptămâni. Tusea seacă la început, apoi productivă, este, de fapt, principalul simptom, dar poţi şti că ai făcut bronşită după starea generală de astenie, respiraţia îngreunată şi durerea surdă în coşul pieptului. Se vindecă de la sine, de obicei, însă e mai bine să iei unele măsuri pentru a respira mai uşor şi pentru a nu risca să rămâi mult timp cu o respiraţie hârâită şi şuierătoare.

Cel mai bun sfat este să bei cât mai multe lichide calde. În felul acesta, se va fluidiza mucusul şi se va ameliora tusea. Ceaiul medicinal de plămânărică are efect calmant pentru mucoasele inflamate, cel de cimbrişor este expectorant, antibacterian şi antiviral, cele de eucalipt şi de isop sunt şi ele expectorante, antiseptice, mucolitice, iar cel de lemn dulce e emolient şi fluidifiant al secreţiilor bronşice. Ceaiul de muguri de pin e şi el recomandat în infecţii respiratorii, cum e bronşita, iar cel de tei te ajută, în plus, să dormi mai bine noaptea.

Un remediu naturist pe cât de gustos, pe atât de puternic împotriva afecţiunilor bronhiilor este sucul de morcovi amestecat cu miere, din care se iau zilnic 3-4 înghiţituri. De asemenea, ţelina e de ajutor în afecţiuni ale organelor respiratorii. Se prepară un decoct din rădăcină de ţelină, care se îndulceşte cu miere.

Inhalaţiile cu aburi sunt, de asemenea, importante pentru fluidizarea secreţiilor şi expectorarea mucusului. Adaugă în apă uleiuri esenţiale de pin, de eucalipt, de oregano, de cimbru sau de mentă pentru a beneficia de proprietăţile lor antibacteriene, antiinflamatoare şi expectorante.

Posted on Leave a comment

Brusturele

Arctium lappa (Asteraceae)

 

Denumirea științifică a brusturelui este Arctium lappa, numele de Arctium provenind din limba greacă, unde „arktos” înseamnă urs, iar „lappa” înseamnă, în limba celților, labă. Deci, Arctium lappa ar însemna laba ursului, probabil datorită formei frunzelor sale mari, care aduce întrucâtva aminte de urma labei unui urs.

Rădăcina de brusture era caracteristică în repertoriul medicilor populari din America și Europa. Europenii au început să o folosească puternic în Evul mediu, atât ei cât și predecesorii lor erau convinși de rolul diuretic și de curățare al sângelui prin eliminarea toxinelor din organism, chiar și microorganismele ce produc sifilis. În medicina tradițională chineză și indiană, medicii foloseau brusturele pentru tratarea răcelii, gripei și alte afecțiuni ale gâtului și pieptului.

Brusturele este o plantă bianuală (trăiește doi ani). În primul an, brusturele are doar frunze, asezate sub forma unei rozete, un adevarat laborator de fotosinteză, care hrănește cu belșug de substanțe nutritive o rădăcină, transformând-o într-un depozit de substanțe. Din această rădăcină va crește o tulpină de până la 2 m înălțime, cu flori nu foarte spectaculoase, care până în toamnă se vor transforma în binecunoscuții scaieți, care nu sunt altceva decât semințele de brusture. Planta bună de recoltat este cea în vârstă de un an.

Brusturele s-a folosit din cele mai vechi timpuri ca un tonic pentru ficat. Are efect diuretic si ajută la eliminarea toxinelor din organism, tocmai de aceea este un bun remediu împotriva afecțiunilor pielii. Proprietățile sale antiseptice îl recomandă ca tratament pentru acnee, eczeme, psoriazis, pete maronii de bătrânețe, furuncul sau orice tip de iritație a pielii sau scalpului.

Planta are acțiune diuretică și diaforetică, cu eliminarea acidului uric și a toxinelor din organism. Efectul coleretic se datorează principiilor amare care stimulează secreția sucurilor digestive și a bilei, stimulează digestia, funcția hepatică și pancreatică. În uzul intern, brusturele se folosește împotriva răcelii, gripei, afecțiunilor renale, litiazei biliare, hipertensiunii, diabetului zaharat sau furunculilor. Totodată, ceaiurile de brusture ajută organismul să elimine toxinele. În uzul extern, brusturele și-a dovedit eficacitatea împotriva afecțiunilor bucale, herpesului, rănilor și ulcerațiilor.

Complexul de substanțe active precum inulina, mucilagiile, principiile amare, lactonele sesquiterpenice, acizii grași și vitaminele, au determinat studiile de specialitate să dovedească proprietățile benefice asupra sănătății organismului.

Posted on Leave a comment

BUCURESTI

BUCUREŞTI

Str. C.A. Roseti Nr. 31, parter, în incinta APIFARM

Orar consultaţii:

– luni, miercuri, vineri: 09.00 – 15.00

– marţi, joi: 14.00 – 20.00

Programări

 

tel. 0756.022.850 sau 021.311.37.23

Posted on Leave a comment

Când ştii dacă suferi cu adevărat de colon iritabil

Ai frecvent dureri abdominale şi suferi de balonare, după masă? De multe ori te confrunţi cu episoade de diaree sau de constipaţie? Sunt toate şansele să suferi de colon iritabil, o afecţiune ale cărei cauze nu se cunosc, simptomele sunt variate şi, din păcate, nici tratament specific nu există.

Organismul nostru funcţionează în felul următor: după ce mănânci, alimentele sunt împinse prin tractul intestinal de către muşchii ce căptuşesc pereţii intestinelor. Când suferi de colon iritabil, aceste mişcări, contracţii, sunt dezordonate, rapide, puternice, apar spasmele care cauzează crampe. Aceste spasme fie accelerează tranzitul, determinând diaree, fie îl încetinesc, fapt care duce la constipaţie. În afară de constipaţie şi diaree, simptomele care însoţesc sindromul de colon iritabil sunt balonarea, flatulenţa, durerea abdominală.

Totuşi, nu te grăbi să-ţi pui acest diagnostic dacă te confrunţi cu problemele de mai sus. Există tot felul de tulburări gastro-intestinale, disfuncţii ale vezicii biliare sau intoleranţe (la gluten, la lactoză) care au simptome asemănătoare. Pentru a le exclude, trebuie să mergi la medic, unde ţi se vor face investigaţii amănunţite (colonoscopie, teste de sânge, ecografii ale vezicii biliare, endoscopie etc.).

 

Dacă medicul ţi-a pus diagnosticul de colon iritabil, nu te speria. E o afecţiune neplăcută, însă nu gravă. Se poate trata printr-o alimentaţie corectă, stil de viaţă sănătos şi remedii naturiste din plante medicinale.

Posted on Leave a comment

Sunătoarea, planta care cântă

Hypericum perforatum L.

 

Este o specie ierboasă, cu tulpina cu două muchii cu frunze opuse, flori galbene şi fructe sub formă de capsule, în care seminţele, la maturitate, fac un mic zgomot la atingere sau scuturare, de unde şi denumirea de „sunătoare”. Frunzele şi învelişurile florale prezintă glande secretoare externe (apărând ca nişte puncte negre), iar în interior buzunare secretoare care, privite prin transparenţă, apar ca mici perforaţii.

 

Planta înflorită este culeasă pentru a se pregăti din ea ceai şi băi, în timp ce pentru uleiul de sunătoare se folosesc numai florile.

 

Dacii îi spuneau prodiarna, proziarn, din care au derivat numele pojaru, pojarn, pojar, pojarniţă. Este unul dintre remediile folosite contra tusei, în boli psihice patologice, boli de fiere, contra gălbinării, contra căderii părului, la tratarea bubelor dulci (eczemă infecţioasă la copii), răcelii, reumatismului, leucoreei etc. De exemplu, planta uscată şi sfărâmată se amesteca cu smântână şi se ungeau bubele dulci. Credinţa populară veche punea seva de culoarea sângelui şi cu acţiunea balsamică a florilor în legătură cu sângele şi rănile Mântuitorului.

 

Numele de Hypericum este numele plantei de la Plinius cel Bătrân şi de Hipocrat (vezi numele speciei Hypericum crispum, răspândită în Grecia). Acesta provine din grecescul  „hypericon”. Rădăcinile lui sunt cuvintele hyper (=deasupra), şi eikon (=imagine). Botaniştii din vremea lui Linnaeus, părintele botanicii moderne, au fost tentaţi să explice originea în diverse moduri. Unul, însemnând traducerea numelui grecesc prin „aproape deasupra duhurilor”, se referă la proprietăţile mistice atribuite plantei în Evul Mediu.

 

De-a lungul timpului, sunătoarea a fost printre tratamentele dedicate unei game foarte largi de maladii, cu mult înainte ca depresia nervoasă să fie catalogată drept o boală în sine. Astfel, medicii antici Dioscoride, Galen (Grecia) şi Plinius (Roma), precum şi părintele medicinei, Hipocrat, au administrat această plantă ca diuretic şi în scopul tratării rănilor şi a hemoroizilor, a bolilor de rinichi şi plămâni, a bolilor sistemului digestiv şi a melancoliei, dar şi ca tratament pentru probleme menstruale. În secolul XVI, Paracelsus, care a inaugurat era medicamentelor minerale, a folosit sunătoarea extern, pentru tratarea rănilor şi pentru a calma durerile resimţite în urma contuziilor.

 

În Evul mediu, plantei i s-au conferit până şi proprietăţi mistice, fiind folosită ca talisman pentru protecţia faţă de demoni. Recoltarea plantei în epoca medievală însemna culegerea ei într-o anumită zi, de obicei o zi cu semnificaţii religioase. Se credea că recoltarea plantei în zile sfinte îi imprimă acesteia puteri mai mari. Ziua propice pentru recoltare era 24 iunie, ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, care, de fapt, este, de cele mai multe ori, şi perioada de maximă înflorire a sunătoarei. Exista credinţa populară (păstrată şi în ziua de azi în unele zone rurale) că, dacă cineva pune sub pernă o rămurică de sunătoare în seara Sfântului Ioan, acesta însuşi va apărea în vis şi va binecuvânta acea persoană pentru tot anul următor. 

 

Binecunoscută în lumea anglofonă ca St. John’s Wort (Iarba Sfântului Ioan), sunătoarea a fost folosită de secole pentru tratarea diferitor stări maladive, fiind, alături de mușețel, mentă, cătină și gălbenele printre cele mai folosite plante medicinale. În tradiţia anglo-saxonă, se considera că planta alungă spiritele rele şi păzeşte împotriva tentaţiilor diavolului. Multe legende sunt legate de numele englezesc al acestei plante. Unele dintre ele spun că Hypericum perforatum ar fi fost una dintre plantele preferate ale Sfântului Ioan Botezătorul. Altele compară punctele roşii de pe petalele florii cu sângele vărsat de Sfântul Ioan când i s-a tăiat capul, iar petele translucide de pe frunze cu lacrimile vărsate de El.

 

Având în vedere superstiţiile care înconjurau planta, medicii din mijlocul secolului XIX au abandonat sunătoarea ca plantă medicinală. Interesul pentru uzul său medicinal a fost menţinut de către practicanţii Eclectici ai medicinei din Statele Unite, care au găsit-o utilă în vindecări, în special în cazul laceraţiilor implicând leziuni nervoase şi, pe lângă aceasta, diuretică, astringentă, nervină, mediu sedativă.

 

Sunătoarea este larg folosită şi acum în Europa ca plantă medicinală, în remedii de casă şi produse naturiste de tip industrial, de la ceaiuri și creme la tincturi și capsule. Un sondaj efectuat printre medici, în 1938, de către un medic german – Dr. Gerhard Madaus – a revelat faptul că tratamentele naturiste din sunătoare erau folosite în cazul anumitor stări nervoase şi în cazul unor probleme cauzate de „eforturi intelectuale excesive”; erau folosite, de asemenea, şi în cazul unor nevroze, oboseală generală şi insomnie.

 

În prezent, sunătoarea este folosită în mod special pentru tratarea formelor uşoare de depresie (atât pe continentul american, cât şi în unele ţări din Europa), dar există şi studii îndreptate către evaluarea efectului său asupra altor afecţiuni, cum ar fi SIDA, diverse forme de cancer, alcoolism, epilepsie, psoriazis, artrită reumatoidă, ulcer, coşmaruri la copii etc.

 

Dacă în tradiţia românească sunătoarea a fost folosită în principal în gastrite hiperacide, ulcer gastric, hepatite, colite, colecistite, dischinezie biliară, enterocolite cronice, arsuri, răni etc., cu toate acestea, şi în România, o atenţie din ce în ce mai mare – mai ales în ultimii ani – este dată sunătorii ca principal ingredient în remedii naturiste pemntru ameliorarea simptomelor depresiei nervoase.

 

Medicina populară îi acordă credit ca balsamic antiinflamator al căilor bronşice şi genito-urinare, ca antihemoragic, antihemoroidal, antinevralgic, cicatrizant în tratamentul gingivitelor, arsurilor. Este folosită şi ca antidiareic (datorită conţinutului în taninuri), ca diuretic (datorită flavonoidelor), împotriva urinărilor nocturne, reumatismului şi gutei.

 

Însuşirile terapeutice ale părţilor superioare ale plantei sunt asigurate de complexul de principii active pe care le conţine planta, unde componentul principal îl constituie hipericina, alături de o serie de izomeri, rezine, tanin, flavonozide (hiperozidă, cvercitozidă, rutozidă), acizi cafeic şi clorogenic, carotenoide provenite din petale, în special luteină, violaxantină, luteoxantină, cis-trollixantină, trollicrom.

 

Ele diminuează sau înlătură spasmele sau contracturile involuntare ale muşchilor aflaţi în structura viscerală; taninurile asigură precipitarea proteinelor din lumenul intestinal, producând o acţiune hemostatică locală; favorizează procesul de epitelizare, grăbind vindecarea rănilor; determină o mărire a lumenului vascular, prin relaxarea musculaturii netede a vaselor, realizând o creştere a fluxului sanguin în teritoriul respectiv; provoacă scăderea tensiunii arteriale; favorizează diminuarea şi înlăturarea inflamaţiilor; favorizează secreţia de bilă; diminuează procesele inflamatorii hepatice cronice şi pe cele intestinale; au proprietatea de a distruge microorganismele ce se găsesc pe mucoasa gastrointestinală sau pe tegument; intern, acţionează eficient împotriva putrefacţiilor din intestinul gros; acţionează bacteriostatic, bactericid, antivirotic, antifungic; ameliorează sau înlătură stările depresive, fiind indicată în tratarea depresiilor simptomatice şi reactive, depresiilor nevrotice, distoniei vegetative, sindromului psihovegetativ, în enuresis, pavor nocturn la copii.

 

Sunătoarea mai are şi proprietăţi fotosensibilizatoare (considerate mai degrabă ca efecte secundare), datorate hypericinei. Pe durata unor tratamente cu doze mari trebuie evitată expunerea la UV şi soare.