Posted on 4 Comments

Cum opreşti un stomac prea zgomotos

 

Parcă exact atunci când este liniştea mai mare, în timpul cursurilor sau al unei şedinţe, stomacul tău se „trezeşte” să facă gălăgie. Chiorăitul maţelor, în termeni populari, sau „borborismele”, în termeni ştiinţifici, reprezintă un aspect normal al procesului de digestie, însă unul destul de jenant, în anumite momente.

Atunci când „îţi chiorăie maţele”, te gândeşti automat că e un semnal de foame. Într-adevăr, are o oarecare legătură. Ca să înţelegi cauza, trebuie să cunoşti cum funcţionează sistemul digestiv. Alimentele ingerate sunt împinse din stomac prin intestine până spre exterior graţie unor valuri de contracţii musculare. În cursul acestui proces, în stomac şi intestine se formează gaze care, la un loc cu lichidele, produc aceste zgomote. Ele se produc tot timpul, nu doar atunci când ţi-e foame. Totuşi, când stomacul e plin, alimentele acţionează ca un amortizor, putând absorbi sau chiar opri sunetul, iar când e gol, sunetele se aud mai tare, mai sonor. De asemenea,  când stomacul e gol se produc anumiţi hormoni care transmit creierului mesajul de foame, moment în care se produc alţi hormoni ce stimulează secreţiile gastrice şi contracţiile musculare – deci alt motiv de „gălăgie”.

Flămând sau nu, să ai frecvent un stomac foarte gălăgios nu e tocmai plăcut. Soluţia ar fi să mănânci la timp şi să reduci acumularea de gaze. Acestea se produc în exces din cauza unor greşeli pe care le faci la masă (înghiţi aer în timp ce mănânci sau bei), din cauza anumitor alimente sau pur şi simplu în urma unor afecţiuni digestive (sindrom de colon iritabil, intoleranţă la lactoză, digestie incompletă). Pentru a reduce acumularea de gaze şi a rezolva această problemă stânjenitoare a chiorăitului încearcă următoarele sfaturi şi remedii naturiste.

–          Renunţă la obiceiurile nesănătoase de a fuma, a mesteca gumă sau a suge acadele, toate acestea favorizând înghiţirea aerului.

–          Nu vorbi în timp ce mânânci, mestecă suficient fiecare îmbucătură şi nu bea apă în timpul mesei.

–          Evită băuturile carbogazoase şi alimentele care fermentează şi produc gaze (fasolea, mazărea, varza etc.).

–          După masă, bea un ceai din plante medicinale care ajută procesul de digestie şi favorizează eliminarea gazelor. Printre acestea, cel de mentă, de muşeţel, de busuioc, de cimbrişor sau de coriandru.

–          Ceaiul de ghimbir este un remediu naturist care reduce instant zgomotele stomacului, atunci când cauza o reprezintă acumularea de gaze.

–          Obişnuieşte-te să mănânci puţin şi mai des. De fapt, indicat ar fi să îţi stabileşti ore fixe de masă. Şi stomacul tău se va obişnui cu programul.

–          Când te prinde foamea, ronţăie nişte biscuiţi din cereale integrale, migdale sau o banană. Iar dacă nu ai nimic de mâncare, un pahar cu apă plată sau, de preferat, un ceai din plante medicinale îţi vor calma ciorăiturile stomacului.

–          Este important să reduci stresul şi să fii relaxat atât tu, cât şi stomacul tău. Se spune că, atunci când vezi că începe „gălăgia”, dacă respiri adânc sau îţi ţii respiraţia pentru câteva secunde, zgomotele abdominale se domolesc pentru o perioadă.

Posted on Leave a comment

Codițele de cireșe

Cerasus avium(L.) Moench – Cerasorum stipites

 

Cireşul este un arbore foarte cunoscut din familia Rosaceae, ce creşte până la 20 m înălţime, cu coroana conică, scoarţa exfoliindu-se în fâşii circulare; frunzele mari, de 8-15 cm lungime, alterne, limbul alungit până la obovat, grosier-serate pe margine, pubescente pe faţa inferioară de-a lungul nervurilor. Peţiolii prezintă 2-3 glande nectarifere roşietice; florile, albe, au 2,5 cm diametru,  înfloresc în aprilie-mai; fructul – cireaşa – este o drupă sferică, cu diametrul până la 2 cm, de culoare roşie sau gălbuie.

Binecunoscutele cireşe au încântat papilele gustative ale oamenilor de secole. Prin culoarea rubinie şi gustul lor aromat şi-au câştigat un loc important pe mesele cuceritorilor romani, cetăţenilor greci şi ale nobilimii chineze. Au fost duse în America cu vasele primilor colonişti în anii 1600. 

Ca tratament naturist se utilizează materialul vegetal Cerasorum stipites, reprezentând pedunculii (codiţele) de la fructele de cireş şi/sau vişin, recoltate la coacerea completă a fructelor, în mai-iunie.

Codiţele de cireşe le găsim pomenite în cărţile de medicină şi farmacie din Germania anilor 1800. În medicina germană a secolului XIX codiţele de cireşe erau recomandate pentru catar în general, mai puţin ca diuretice şi calmante şi pentru  amenoree, Menstruatio suppressa.

Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX atribuia codiţelor de cireşe o acţiune diuretică din cele mai pronunţate; sub formă de ceai se recomandau şi atunci ca remediu natural în afecţiunile catarale ale tractului urinar, hidropizii etc., considerat fiind de către medici un diuretic cvasi-farmaceutic.

În prezent se cunoaşte că Cerasorum stipites conţin taninuri, flavone, proantociani, săruri de potasiu, fiind utilizate pentru proprietăţile lor diuretice, astringente, antidiareice, antilitiazice, dar şi pentru efectul antiinflamator renal, în tratamentul natural al cistitelor, pielitelor, pielonefritelor şi a catarului vezical.

Într-un studiu clinic, codiţele de cireşe au dovedit efectul diuretic asupra pacienţilor, cu creşterea eliminării de sodiu şi clor.

Fructele de cireş sau vişin, bogate în vitamine şi acizi organici, se folosesc în alimentaţie, în stare proaspată sau prelucrată (dulceţuri, compot, vişinată, lichioruri); seminţele sunt folosite în industria chimică; lemnul se foloseşte în industria mobilei.

În produsele naturiste, în prezent, regăsim codiţele de cireşe în ceaiurile diuretice recomandate pentru afecţiuni urinare şi, de asemenea, pentru reumatism şi gută.

Posted on Leave a comment

Cum scazi febra fără riscuri

Vorbim de febră atunci când temperatura corpului depăşeşte 38⁰C şi este asociată cu o stare generală de rău. Nu trebuie neapărat combătută, dacă e o formă uşoară. Febra reprezintă, mai curând, simptomul unei boli, nu o boală în sine, fiind un mijloc de apărare al organismului împotriva bacteriilor şi virusurilor care l-au atacat. Lăsată să-şi urmeze cursul, temperatura ridicată a corpului poate scurta durata bolii. Totuşi, dacă vrei să ameliorezi senzaţiile neplăcute sau dacă febra depăşeşte 39⁰C, poţi recurge la câteva remedii naturale.

Primul şi cel mai important sfat este să bei multe lichide, pentru a le recupera pe cele pierdute prin transpiraţie. Corpul transpiră mult pentru a se răci, când ai febră, însă câteodată transpiraţia este abundentă şi, pentru a preveni deshidratarea, organismul recurge la blocarea canalelor sudorifice. Acest  fapt accentuează senzaţiile neplăcute ale febrei. Atunci trebuie să creşti aportul de lichide. Ceaiurile medicinale sunt cele mai bune tratamente naturiste în acest caz. Cel de tei favorizează transpiraţia, cel de cimbru este antiseptic, iar cel de mușețel diminuează inflamaţia. Poţi să le bei separat sau combinate. De asemenea, ceaiul dinscoarță de salcie conţine compuşi înrudiţi cu aspirina, fiind foarte bun pentru scăderea febrei. Recomandate mai sunt ceaiurile de soc, mentă, ghimbir şi roiniță. De asemenea, mai poţi bea sucuri de fructe proaspăt stoarse, în special de sfeclă şi de morcovi, care sunt hrănitoare şi pline de vitamine.

Să stai sub un morman de pături, încercând să transpiri, nu e o soluţie pentru scăderea febrei. Nu faci decât să lungeşti boala. Stai îmbrăcat lejer, într-o atmosferă plăcută, cu aer proaspăt.

Poţi pune comprese ude, la temperatura camerei (nu reci), pe frunte, ceafă, încheieturi. Schimbă-le când s-au încălzit şi continuă până scade temperatura corpului.

E bine să te adresezi medicului dacă febra a trecut de 39,5⁰C, ai dureri de cap sau abdominale.

 

Recomandarea Fares: ceai Hapciu – Răceală şi Gripă care scade febra.

Posted on 2 Comments

Ciuboțica cucului

Primula officinalis/Primula veris L. (Primulaceae)

 

De sute de ani florile au ascuns înțelesuri secrete derivate din mitologie, folclor, religie și din simboluri istorice. În epoca victoriană se utiliza alfabetul secret al florilor pentru a comunica sentimente care nu ar fi putut fi expreimate prin viu grai. Ciuboțica cucului reprezenta „frumusețea tânără”. Originea numelui provine de la anglo-saxoni care o numeau „Cheie de flori” și o asemănau cu un buchet de chei, emblema Sfântului Petru. Conform legendei, într-o zi, Sfântul Petru a auzit zvonuri cum că oamenii încercau să intre în rai prin ușa din spate în locul ușii din față, ale cărei chei le deținea. Agitat din cauza lipsei de respect, Sf. Petru scapă buchetul de chei iar acesta ajunge pe pământ, prinde rădăcină și astfel se nasc florile de ciuboțica cucului. Brusfel o numea „Herba paralysis”. Medicii elvețieni o foloseau în tratarea diverselor afecțiuni respiratorii.

Mica plantă medicinală, cu flori galben-aurii, care crește în poieni și luminișuri, în fânețe și în zonele muntoase, conține saponine, heterozide generatoare de ulei volatil, taninuri și flavonoide. În scop terapeutic se folosesc rădăcina și rizomul (Primulae rhizoma cum radicibus), florile (Primulae flos), frunzele (Primulae folium).

Are un efect acțiune puternic expectorant și fluidifiant a secrețiilor bronhice datorită saponozidelor. Acestea reglează secreția bronșică determinând fluidificarea ei și ușurarea expectorației. Este o plantă medicinală utilizată de fitoterapeuți în tratamentul afecțiunilor aparatului respirator și pulmonar (tuse de diverse etiologii, rinită, pneumonie, gripă, bronșită, răceală, febră).

În plus, ciuboțica cucului este un bun diuretic natural și, la nevoie, un sedativ de nădejde și se recomandă în tratamentul afecțiunilor renale și ale vezicii urinare, insomnii ușoare, gută.
Extern, ciuboțica cucului se folosește sub formă de cataplasme calde, din frunze și flori proaspete aplicate pe locurile dureroase, planta având, în același timp, acțiune calmantă, cicatrizantă și hemostatică.

Posted on Leave a comment

Coacăz negru

COACĂZ NEGRU

Ribes nigrum (Grossulariaceae)

 

Coacăzul negru crește sub formă de tufe de 1 – 2 m înălțime. Florile sunt păroase, de culoare verde-roșcat iar frunzele de culoare verde închis pe fața superioară și verde deschis pe fața inferioară. Fructele acestei plante, de tip bacă, sunt grupate în ciorchini și sunt boabe zemoase sferice cu gust acrișor, de culoare închisă, care au un diametru de 6 – 11 mm, fiecare fruct conținând mai multe semințe. Frunzele, se recoltează în luna iulie, după recoltarea fructelor sau concomitent cu recoltarea fructelor, totul usucându-se la umbră în strat subțire.

 

Pentru uzul medicinal se folosesc frunzele (Ribi nigri folium), fructele (Ribi nigri fructus) și mugurii (Ribi nigri gemini). Fructele au acțiune tonică generală, vitaminizantă, remineralizantă, fiind recomandate și în cazurile de surmenaj, în stările anemice, în cazurile de deficit de fier, fiind bogate în taninuri, antoacini proteine și săruri minerale (Ca, Mg, Fe, P). Conțin o cantitate de 3-4 ori mai mare de vitamina C decât portocalele și lămâile. Se utilizează și în afecțiunile gastrointestinale, hepatobiliare și cardiovasculare. Fitocomplexul taninuri-antociani-vitamine are efect în tratamentul unor afecțiuni ale mucoasei bucale. Frunzele sunt utilizate în medicina naturistă ca diuretic, datorită flavonoidelor din compoziție, în afecțiuni cardiace, reumatism, gută dar sunt contraindicate în tratamentul edemelor cauzate de insuficiența cardiacă sau renală. Medicinal, coacăzul negru se utilizează sub formă de infuzie, decoct, macerat glicerinat, tinctură sau pulbere.

 

Coacăzul negru este cunoscut ca plantă de cultură în Europa din secolul al XVI-lea. În afară de uzul medicinal, fructele lui, sunt folosite la prepararea de sucuri, siropuri, jeleuri sau marmeladă. Siropul de coacăze negre este, după părerea părintelui medicinei naturiste, preotul Sebastian Kneipp, un elixir de sănătate pentru gât şi căile respiratorii superioare. Un vechi proverb german spune despre sucul de coacăze negre că este sănătos ca sângele de urs. În parfumerie, se folosește un extract din florile de coacăz negru.

 

 

  

Posted on Leave a comment

LAURA MIHAELA LIŞMAN

<!–[if gte mso 9]><xml>

Normal
0




false
false
false

EN-US
X-NONE
X-NONE
























</xml><![endif]–>

<!–[if gte mso 9]><xml>











































































































































</xml><![endif]–><!–[if gte mso 10]>
<style>
/* Style Definitions */
table.MsoNormalTable
{mso-style-name:”Table Normal”;
mso-tstyle-rowband-size:0;
mso-tstyle-colband-size:0;
mso-style-noshow:yes;
mso-style-priority:99;
mso-style-parent:””;
mso-padding-alt:0in 5.4pt 0in 5.4pt;
mso-para-margin-top:0in;
mso-para-margin-right:0in;
mso-para-margin-bottom:10.0pt;
mso-para-margin-left:0in;
line-height:115%;
mso-pagination:widow-orphan;
font-size:11.0pt;
font-family:”Calibri”,”sans-serif”;
mso-ascii-font-family:Calibri;
mso-ascii-theme-font:minor-latin;
mso-hansi-font-family:Calibri;
mso-hansi-theme-font:minor-latin;}
</style>

Absolventa a Facultatii de Stiinte Economice din cadrul Universitatii de Vest Timisoara, secţia Finante- Asigurari, Laura a avut un traseu profesional impresionat in contabilitate si consultanta financiar contabila in cadrul unor companii din Orastie si Timisoara. In prezent este Directorul companiei Fares, din 2010.

Posted on Leave a comment

Ciupercile medicinale şi imunitatea

Făcând parte din minunata lume a plantelor medicinale, ciupercile medicinale sunt folosite pentru a trata şi preveni o gamă largă de boli, prin utilizarea lor ca modulatori ai imunităţii, adaptogeni şi antioxidanți.

Pentru persoanele care au imunitatea foarte scazută recomand CAPSULE IMUNITATE CU 7 CIUPERCI, reţetă a echipei de cercetare Fares. Aceste capsule, unul dintre remediile naturiste cele mai complexe pentru imunitate, conţin:

Reishi (Ganoderma lucidum), care conține aproximativ 400 de diferiţi compuşi bioactivi, ce îi conferă numeroase efecte farmacologice: imunomodulator, chimio- şi radio-protector, antihepatotoxic, antioxidant, antialergic, adaptogen, precum şi protecţia împotriva deteriorării ADN-ului.

Shitake nu este doar o ciupercă medicinală, ci şi un excelent aliment, folosit pe scară largă în Japonia. Este frecvent utilizată pentru stimularea sistemului imunitar, tratamentul infecţiei cu HIV şi al tumorilor.

Maitake este cunoscută mai ales pentru proprietăţile sale puternic imunostimulatoare, antioxidante şi antitumorale.

Cordyceps a devenit foarte populară în tratamentele naturiste datorită capacităţii sale de a spori rezistenţa fizică, fiind utilizată de către sportivii olimpici. Este recomandată ca stimulent al sistemului imunitar, în tratamentul astmului şi al tumorilor.

Ciuperca de mesteacăn are o activitate puternic antioxidantă. Conţine doi compuşi care au demonstrat capacitatea de a induce distrugerea anumitor linii celulare maligne.

Coriolus versicolor a dat rezultate foarte bune în tratamentul mai multor tipuri de tumori: pulmonare, mamare, hepatice şi de prostată. În combinaţie cu chimioterapia, a dovedit că reduce în mod semnificativ efectele secundare ale acesteia.

Iasca prezintă, în multe studii recente, un puternic efect antiviral, antibacterian şi imunostimulent.

 

Posted on Leave a comment

Cimbrul de cultură

Thymus vulgaris L.

 

Este un arbust peren, originar din sudul Europei, cu frunze sempervirescente, tulpină cu ramificaţii de la subsoara frunzelor formând tufe de 20-30 cm, cu frunze mici de 6-10 mm şi flori violacee mici.

Denumirea ştiinţifică Thymus, atribuită în parte lui Theophrastus, secolul III Î.H, provine din grecescul thymos, reprezentând conceptul grecesc de cutezanţă, curaj. Unii spun că Thymus vine de la un alt cuvânt grecesc care înseamnă „spirit” sau „fum”.

În Grecia antică, cimbrul era la fel de popular ca şi astăzi, fiind folosit la fumigaţii în timpul sacrificiilor, în temple, precum şi la îmbăiere, grecii considerându-l o sursă de curaj.

Egiptenii utilizau uleiul de cimbru în procesul de îmbălsămare şi se pare că acţiunea sa antiseptică era cunoscută de pe vremea sumerienilor.

Răspândirea cimbrului în Europa s-a datorat romanilor, aceştia utilizându-l pentru purificarea templelor şi a camerelor, evocând spiritul curajului, dar şi pentru aromatizarea brânzei şi a lichiorurilor. Asocierea plantei cu curajul a continuat până în Evul Mediu, când era oferit, simbolic, bărbaţilor care plecau la luptă.

O legendă spune că cimbrul era un ingredient esenţial într-o licoare magică, ce permitea celui care o bea să vadă zânele.

Din secolul XVI uleiul de cimbru a fost folosit pentru proprietăţile sale antiseptice sub formă de spălături de gură şi în aplicaţii topice.

În anul 1997 a fost ales de către Asociaţia Internaţională pentru Plantele Medicinale drept planta medicinală a anului.

Cimbrul are acţiune antiseptică, coleretică, colagogă, antitusivă, antihelmintică, antifungică şi antipruriginoasă.

Acţiunile farmacologice documentate susţin multe întrebuinţări tradiţionale ale cimbrului, care au fost, în principal, atribuite uleiului volatil cu compuşi fenolici (timol şi carvacrol, împreună reprezentând cca. 70%) şi flavonoidelor.

Cimbrul este un antibiotic puternic, acţiunea antibiotică a uleiului volatil de cimbru fiind dovedită şi la noi prin realizarea de aromatograme (antibiograme realizate cu uleiuri volatile).

Tradiţional cimbrul este folosit în dispepsie, gastrite cronice, astm, diaree şi enuresis la copii, laringite, tonsilite (ca gargară), specific în pertusis şi bronşite, tuse şi catar al tractului respirator superior.

Unele studii au demonstrat efectele imunomodulatoare ale uleiului de cimbru, benefice în infecţii şi boli imunitare.

Studiile recente au demonstrat şi o acţiune de protejare a moleculei de ADN de leziunile induse prin oxidare (acţiune antioxidantă), precum şi un efect de reducere, la femei, a durerilor din perioada menstruaţiei (efect comparativ cu al ibuprofenului).

Posted on Leave a comment

Coada-Șoricelului – planta lui Ahile

Achillea millefolium

Este o plantă ierboasă perenă, înaltă de 20-80 cm, cu tulpina ramificată spre vârf, inflorescenţele cu flori albe sau, mai rar, roz, grupate în vârful tulpinilor.

Coada-şoricelului este o plantă medicinală foarte veche şi chiar Dioscoride vorbeşte despre întrebuinţarea ei. Totuşi, prin evul mediu se uitase de ea şi abia în veacul XVIII îşi recapătă reputaţia.

După Pliniu, numele latin Achillea derivă din grecescul achilleía şi se referă la Ahile, eroul războiului Troian. Acesta a fost învăţat în arta vindecării de către centaurul Chiron şi se spune că a folosit coada-şoricelului pentru a vindeca rănile soldaţilor săi. Altă versiune spune că Ahile a fost îmbăiat la naştere de către mama sa într-o infuzie de coada-şoricelului pentru a deveni invincibil, rămânând nescăldat doar vestitul său călcâi.

Denumirea de Millefolium este împrumutată din grecescul myrióphyllon care înseamnă „frunze numeroase”. Denumirea este menţionată încă de Pliniu şi Dioscorides. Denumirea englezească (yarrow) poate proveni din cuvântul  gearwe din engleza veche, care înseamnă „vindecătorul”.

Coada-şoricelului a fost mult utilizată de-a lungul istoriei produselor naturiste în special datorită efectului astringent. Decoctul a fost utilizat pentru tratarea afecţiunilor inflamatorii precum hemoroizii şi, de asemenea, a durerilor de cap. În mod confuz, s-a afirmat că opreşte hemoragiile, dar le şi stimulează. Se afirmă că infuziile din coada-şoricelului, administrate intern sau extern, grăbesc recuperarea după contuzii severe. Partea de plantă cea mai activă din punct de vedere medicinal o constituie terminaţiile cu flori. Acestea au efect stimulent mediu şi, mai demult, erau chiar prizate. Astăzi, coada-şoricelului este valorificată în special pentru efectele sale în răceală şi gripă şi, de asemenea, pentru efectul asupra sistemelor circulator, digestiv şi urinar.

În India era folosită de către terapeuţi în băi cu aburi, pentru febră. Italienii o folosesc pentru febră intermitentă, iar în Scoţia se prepara din ea unguent pentru răni. După Linnaeus, o populaţie din Suedia o folosea ca înlocuitor pentru hamei în fabricarea berii.

Conform King’s American Dispensatory (1898), coada-şoricelului posedă proprietăţi uşor astringente şi este tonică şi diuretică, în infuzii. Este utilizată în boli cronice ale aparatului urinar. Manifestă o influenţă tonică asupra sistemului venos, ca şi asupra membranelor mucoase. S-a dovedit eficace în durerile de gât, hemoptizii (tuse cu sângerare), hematurie (prezența sângelui în urină) şi alte forme de hemoragii cu pierderi mai reduse de sânge, incontinenţă urinară, diabet, hemoroizi cu scurgeri sangvinolente sau mucoide şi dizenterie; de asemenea, în amenoree (lipsa menstruației), flatulenţă şi probleme spasmodice.

Unul dintre principiile active, achilleina, a fost utilizat în Franţa şi alte părţi din sudul Europei ca substituent pentru chinină, în tratamentul febrei intermitente. A fost folosită, de asemenea, de medicii francezi pentru a restabili menstruaţiile.

Florile, bogate în substanţe active, sunt folosite în variate probleme alergice, inclusiv în rinita alergică. Infuzia din flori era folosită intern pentru expectoraţie (se regăsește în compoziția multor siropuri de tuse), extern pentru eczeme sau sub formă de inhalaţii pentru rinită alergică sau astm (proaspătă în apă clocotită).

Uleiul volatil (numit și ulei esențial) albastru extras prin distilare din flori este utilizat, în general, ca agent antiinflamator sau sub formă de comprese pe piept în răceli şi gripă. Părţile aeriene ale plantei sunt folosite ca tratament naturist pentru afecţiuni respiratorii, ca tonic amar digestiv, pentru stimularea eliminării bilei şi ca diuretic; stimulează circulaţia şi pot fi folosite în hipertensiune. Tinctura este utilizată în afecţiuni urinare sau probleme menstruale.

Medicina ştiinţifică românească de la începutul sec. XX constata că extractul de coada-şoricelului sau infuzia exercită o influenţă favorabilă în malarie, în inflamaţiile de ficat şi splină sau asupra stomacului obosit; se remarcă o coborâre a tensiunii sângelui şi o acţiune anticonvulsivantă şi calmantă; în plus, favorizează eliminarea fierei.

Medicina populară românească întrebuinţează această plantă ca un leac casnic contra bolilor de piept şi bronchiale, pentru combaterea stării de slăbire a stomacului, intestinului şi orice tulburări digestive, dar și pentru oprirea urinării în pat etc. Se administra fie ca ceai simplu, fie combinat cu muşeţelul ori ca must de plantă proaspătă, primăvara, ca tinctură etc. Tot astfel, popular se combăteau absența menstruaţiei, bolile de nervi şi durerile de şale, hemoroizii, durerile etc.

În manualele româneşti de tratamente naturiste sunt citate următoarele întrebuinţări: stomahic (favorizează digestia), hemostatic (hemoragii diferite), antiinflamator, cicatrizant, calmant, dezinfectant, dispepsii (tulburări ale digestiei) de origine nervoasă.

Compoziţia chimică pentru coada-şoricelului este bine documentată, chiar dacă mai sunt păreri diferite în ce priveşte componentul major din uleiul volatil. Acesta conţine proazulene, β-pinen, α-pinen şi cariofilen, lactone sescviterpenice şi flavonoide.

Principiile amare (guaianolide) prezintă efect colagog (eliminarea bilei), în timp ce flavonoidele sunt spasmolitice. Interacţiunea dintre diferitele componente (camazulene şi flavonoide) dă plantei proprietăţi antiedematoase, antiinflamatoare şi antibacteriene.

Dacă vreți să aflați mai multe despre această plantă, vă invităm să consultați dicționarul nostru de plante.

Recomandările Fares:

Ceaiul de coada șoricelului, de la Fares – Contribuie la buna funcţionare a ficatului şi bilei. Suport pentru o digestie normală. Susţine buna funcţionare a tractului gastrointestinal.

 

Posted on Leave a comment

Chimenul

Carum carvi L.

 

Nativ în Europa, cultivat îndeosebi ca plantă aromatică, prezintă aspect ierbos, tulpină fistuloasă ajungând până la 1 m, cu frunzele bazale de multe ori penate, cele superioare cu lobi liniari. Inflorescenţele, ambele situate la capetele ramurilor, purtând flori alburii sau roşietice; fructele, achene de 3-7 mm lungime de culoare cenuşie-brună, cu 5 coaste distincte, mai deschise la culoare.  Recoltarea fructelor se face de la mijlocul lui iunie până la mijlocul lui iulie. 

Foarte utilizat încă din antichitate de arabi, menţionat în scrierile vechi de Dioscorides şi de Plinius. Denumirea derivă din latinescul carui, arabicul al-karāwiyā şi probabil din grecescul karon.

Prescris de Dioscorides pentru fetele „palide la faţă”, chimenul are o lungă istorie de utilizate ca şi carminativ, recomandarea sa pentru probleme digestive apărând în consemnările antice egiptene, iar în Europa cel târziu din Evul Mediu, când a devenit foarte popular.

Conform vechilor superstiţii, chimenul ferea de furt orice obiect care îl conţinea, iar la unele popoare se folosea în poţiuni de dragoste, pentru a reţine pe iubitul nestatornic.

Pe lângă binecunoscuta lui utilizare ca şi condiment şi aromatizant în domeniul culinar, chimenul este util ca digestiv, în caz de balonare şi pentru stimularea apetitului, având efect stomahic, carminativ, colagog; mai are efect emenagog şi expectorant; se administrează alături de laxative/purgative pentru a preveni colicile. Uleiul este, de asemenea, util în sindromul colonului iritabil.

Uleiul volatil a arătat activitate fungicidă.

În medicina populară mai este folosit ca galactogog, iar uleiul esenţial se utilizează în produse pentru spălături de gură şi gargară, frecţii pentru piele.

Uleiul extras din fructe se foloseşte ca ingredient în lichioruri, brânzeturi, pâine.

Responsabil pentru efectele chimenului este un ulei volatil (3-7%) conţinând carvonă, limonen şi alte termene; fructele mai conţin ulei gras, proteine şi flavonoide.

Îndelunga sa utilizare în afecţiuni digestive i-a dovedit eficienţa, iar numeroase studii ştiinţifice au arătat utilitatea chimenului în combinaţii cu alte plante în dispepsie.

 

 

Posted on Leave a comment

Cimbrișorul de câmp

Thymus serpyllum (Lamiaceae)

 

În Evul Mediu cimbrişorul trecea drept o iarbă a războinicului, dătătoare de curaj şi de vitejie în luptă. O arată obiceiul cavalerilor şi al cruciaţilor de a-şi împodobi scuturile cu cimbrişor.

Sau obiceiul domniţelor de a broda crenguţe de cimbrişor, înconjurate de albine, pe eşarfa dăruită cavalerului lor care pleca în cruciade, eşarfă care avea menirea de a-i da tărie şi curaj.

Cimbrişorul este un subarbust cu ramuri culcate la pământ, care fac rădăcini din care cresc numeroase tulpini. Înflorește în perioada mai-septembrie.

Componenta principală a cimbrişorului este uleiul volatil compus din timol, carvacrol, α-pinen, limonen, linalol, geraniol, β-bisabolen. Pentru susţinerea proprietăţilor terapeutice s-au descoperit şi alte componente, cum sunt  flavonoidele, acizii polifenolcarboxilici (acid cafeic, acid rosmarinic), taninurile, saponinele, o substanță amară (serpilină) şi sărurile minerale.

Cimbrișorul are proprietatea de a descongestiona căile respiratorii şi de a elimina mucozităţile, fiind cu succes utilizat în sinuzite sau congestia urechii, de a dezinfecta intestinele fiind un bun antiseptic şi de a îmbunătăţi circulaţia, inclusiv cea cerebrală. Acțiunea antispasmodică asupra musculaturii netede, face ca cimbrișorul să ajute la ameliorarea durerilor menstruale.

Studiile experimentale pe animale, au demonstrat un efect antihormonal al acestei plante. Cercetătorii au concluzionat în urma diverselor studii eficienţa uleiului volatil de cimbrişor împotriva unor micotoxine, având un puternic efect inhibitor asupra acestora, efect ce poate fi determinat de sinergia efectelor date de componentele uleiului volatil.