ROCOIN

Articole de specialitate

Stellaria media Vill.

Este o plantă erbacee mică de 10-30 cm din familia Caryophyllaceae, având tulpina ramificată şi întinsă pe pământ, cu peri doar pe o parte în porţiuni alternative; frunzele opuse, întregi, ovale şi ascuţite, cele inferioare peţiolate; florile mici şi albe, axilare sau terminale; fructul o capsulă alungită. Creşte prin locuri cultivate ca buruiană, pe marginea drumurilor şi prin dărâmături în toată Europa. Se recoltează toată planta de curând înflorită; înfloreşte în perioada martie-octombrie.

Medicul german Bock, în cartea sa din 1565 recomanda planta pentru stările de convalescenţă după toate bolile, în febră la copii, spasme, în unele afecţiuni hepatice şi sub formă de cataplasmă pentru răni. Mathiolus, în 1626, recomanda o compoziţie cu rocoină în tuberculoză. Osiander afirma că rocoina este un remediu popular pentru convulsii la copii, în durerile reumatice şi dureri acute, rigiditate a articulaţiilor, în psoriasis şi gută localizată la nivelul degetelor. Medicul englez Nicolas Culpepper din secolul XVII considera rocoina ca benefică în toate durerile corpului. În Materia medica lui Boericke din 1901 se afirmă că infuzia se administra intern pentru calmarea inflamaţiilor sistemelor digestiv şi respirator, fiind utilă pentru tratarea bronşitelor, pleureziei, colitelor, gastritelor, astmului şi durerilor de gât; se considera că efectul diuretic al plantei ajută la eliminarea toxinelor din organism şi la reducerea retenţiei de fluide. 

În compoziţia chimică a plantei, puţin studiată, s-au identificat o saponină, săruri de potasiu şi magneziu, siliciu, cupru, şi fier, cumarine, flavonoide. Întrebuinţarea sa medicală, conform medicinei ştiinţifice româneşti de la începutul secolului trecut, se face sub formă de ceai, cu recomandare contra bolilor pulmonare, în inflamaţiile renale şi vezicale, producând o diureză abundentă; se indica în hidropizie, având proprietăţi depurative; mai era utilizată în hemoroizi, şi extern ca vulnerară la pansarea rănilor şi ulceraţiilor, ori pentru curăţarea diverselor boli de piele.

Rocoina are deci o îndelungă istorie de utilizare medicinală, fiind în special benefică în tratamentul extern al oricărui fel de afecţiuni ale pielii însoţite de prurit. A fost cunoscută pentru calmarea mâncărimilor severe, chiar în cazul în care toate celelalte variante încercate au eşuat. În doze prea mari, rocoina poate provoca diaree şi vărsături. Întreaga plantă este astringentă, carminativă, demulcentă, diuretică, expectorantă, laxativă, vulnerară, răcoritoare. Administrată intern este utilă în tratamentul afecţiunilor pieptului iar în cantităţi mici, ajută digestia. Poate fi aplicată sub formă de cataplasmă pentru a calma orice fel de iritaţii fiind eficientă în cazul venelor superficiale fragile. Infuzia din planta proaspătă sau uscată poate fi adăugată în apa de baie având proprietăţi emoliente şi ajutând astfel la calmarea inflamaţiilor, de exemplu în articulaţii reumatice, şi încurajând repararea ţesuturilor. Decoctul din planta întreagă, se administrează intern ca depurativ post-partum, emenagog, galactogog şi tonic circulator, iar extern în tratamentul durerilor reumatice, rănilor şi ulcerelor. Popular există credinţa că înlătură constipaţia şi este benefică în tratamentul afecţiunilor renale. Sucul proaspăt a fost folosit pentru spălarea ochilor.

În homeopatie rocoina este folosită în principal în reumatism cu dureri acute, în gută, hepatite şi psoriazis.

Frunzele tinere ale plantei îşi găsesc, de asemenea, utilitate în arta culinară, sub formă gătită sau proaspătă, fiind considerate foarte nutritive şi astfel adăugate în salate. Seminţele măcinale la pulbere sunt folosite la confecţionarea pâinii sau la îngroşarea supelor; acestea conţin 17,8% proteine şi 5,9% grăsimi.

 

Adauga comentariu

Te asigurăm că nu folosim datele tale personale în alt scop decât cel precizat în Politica de Confidențialitate, iar bifarea acestei căsuțe echivalează cu acceptarea celor prezentate.