Tamarind

Tamarindus indica L.

Tamarindul – Tamarindus indica, fam. Fabaceae, este un copac mare, cu multe ramuri răsfirate, un trunchi robust și drept și o scoarță aspră, cenușie, atingând de obicei înălțimea de 12 m. Frunzele sunt pețiolate, alterne și penat compuse, de culoare galben-verzuie. Florile sunt galbene cu nervuri roșii, grupate în raceme terminale și laterale. Fructul este o legumă alungită, aproape liniară, în general curbată, oarecum comprimată, cu o pulpă fermă, acidă, acoperită cu o scoarță tare, care nu se desface. Semințele, de la 6 la 12, sunt oarecum trapezoide, comprimate, acoperite cu o coajă netedă, tare, brună.

Arborele de tamarind vegetează atât în Indiile de Est și de Vest, cât și în Africa. Păstăile arborelui din India de Vest sunt mai scurte decât celelalte și cu mai puține semințe. Partea folosită este fructul (păstaia) care, când este proaspăt, are un gust acrișor plăcut.

În țările sale de origine, tamarindul pare să fi fost întotdeauna un aliment de lux popular. Îl găsim deja în scrierile sanscrite sub diferite denumiri, cum ar fi Ambika în Ayur Veda Susrutas. Probabil că a rămas necunoscut Antichității grecești și romane. Arabii au ajuns să cunoască fructul probabil prin intermediul hindușilor, și l-au numit Tamarehindi. Primele informații mai precise provin de la medicul persan Alhervi în jurul anului 970 d.Hr., care a comparat tamarindul cu prunele de Damasc. Pe vremea celebrului medic arab Mesuë (în jurul anilor 900-1000 d.Hr.) falsificarea pulpei de tamarind era deja obișnuită. Johannes Actuarius, care a trăit la Constantinopol în secolul al XIII-lea ca medic personal al împăratului grec, scrie despre utilizarea lui ca laxativ în afecțiunile vezicii biliare. Paracelsus menționează și el tamarindul. Tamarindele au putut fi găsite în farmaciile germane încă din secolul al XV-lea, dar nu au fost niciodată deosebit de populare ca medicament și au fost abia mai recent, la începutul secolului al XX-lea, recomandate din nou în Franța ca laxativ. Matthiolus (New-Kreuterbuch, 1626) îl laudă ca fiind un laxativ care, de asemenea, „elimină bila prin scaun” util împotriva „tuturor problemelor cauzate de bilă”: dischinezie, icter, dureri de cap, tulburări de stomac, în special arsuri la stomac, febră, dar și ca agent de potolire a setei, de creștere a apetitului și ca antiemetic.

În India tamarindul este adesea folosit ca remediu, de obicei, în asociere cu alte medicamente (de exemplu, Curcuma domestica); este utilizat ca laxativ, pentru tulburări de stomac, febră și diferite boli ale pielii  cum ar fi eczeme, prurit, urticarie, tulburări ale pielii cauzate de tulburări biliare, furuncule, dureri de cap. Este menționat și în rețetele pentru hemoroizi, reumatism, dismenoree.

Fructele de tamarind sunt acum importate în principal din Indiile de Est, din Egipt și Indiile de Vest. Pe lângă utilizarea lor ca laxativ ușor, sunt folosite la tropice ca și condiment pentru sosuri, curry, în Italia pentru siropuri de fructe și bomboane și în regiunile calde ca aditiv pentru băuturile răcoritoare. Pulpa de tamarind este folosită pentru a calma setea și este nutritivă și răcoritoare. Frunzele cu gust acru sunt cunoscute ca vermifuge. Un decoct de flori de tamarind este reputat aproape specific pentru hemoroizi însoțiți de constipație.

Studii științifice recente au arătat că polizaharidele din semințele de tamarind au efect imunomodulator și ameliorează sindromul de ochi uscat. S-a demonstrat că extractul apos din semințe de tamarind reduce nivelul zahărului din sânge la șobolanii masculi diabetici. Se știe că semințele de tamarind au activitate inhibitorie ridicată împotriva elastazei neutrofile umane. Studiile histopatologice ale ficatului din diferite grupuri de animale testate pentru efectul antioxidant al semințelor de tamarind, au susținut efectele protectoare ale acestora prin restabilirea arhitecturii hepatice.