Pelinarița

Artemisia vulgaris L.

Artemisia vulgaris este o plantă ierboasă care creşte pe marginea drumurilor şi în locuri necultivate, cu tulpini robuste, înalte de până la 1,5-2 m, cu frunze penat-fidate sau penat-lobate, cu florile grupate în calatidii oblongi sau ovate, aproape sesile.

Artemisia a fost sora şi soţia regelui persan Mausolus şi a guvernat după moartea acestuia în 353 Î.Hr., în Halicarnassus. În onoarea lui, ea i-a construit un mormânt imens pe care l-a denumit Mausoleum, şi care a constituit una din cele 7 minuni ale lumii antice. Artemisia a fost de asemenea o expertă în plante şi medic. Două sute de plante, majoritatea aromatice, sunt din genul Artemisia şi au primit denumirea după numele ei.

Pelinariţa a început să fie folosită de oamenii săraci pe post de tutun, separat sau alături de alte plante. De asemenea, berea se asezona cu pelinariţă. Medicul şi botanistul Culpepper recomanda planta pentru probleme stomacale, pentru prevenirea răului după mese şi pentru îmbunătăţirea apetitului. Frunzele catifelate ale plantei erau folosite pentru prepararea de Moxa, pe care japonezii îl foloseau în vindecarea reumatismului. Frunzele uscate erau acum câteva zeci de ani întrebuinţate de către clasa muncitoare din regiunea Cornwell-ului ca substituent pentru ceai, iar pe continent, ca aromatizant culinar.

Pelinariţa are o istorie îndelungată ca plantă medicinală, în special în problemele sistemului digestiv, probleme menstruale şi în tratamentul viermilor intestinali. Planta are o uşoară toxicitate, şi nu trebuie folosită de către femeile însărcinate, în special în primul trimestru de sarcină, putând declanşa pierderea sarcinii. Trebuie evitate de asemenea dozele mari şi utilizarea prea îndelungată.

Toate părţile plantei sunt antihelmintice, antiseptice, antispasmodice, carminative, colagoge, diaforetice, digestive, emenagoge, expectorante, nervine, purgative, stimulente, uşor tonice şi sunt adesea utilizate în tratamentul problemelor caracteristice sexului feminin. Frunzele sunt aperitive, diuretice, hemostatice şi stomahice. Acestea pot fi folosite atât intern cât şi extern.

Infuzia din frunze şi terminaţiile înflorite ale plantei sunt întrebuinţate în tratamentul afecţiunilor nervoase şi spasmodice, în sterilitate, hemoragiile fiziologice uterine, dismenoree, astm şi afecţiuni cerebrale. Frunzele prezintă de asemenea o acţiune antibacteriană, inhibând creşterea speciilor de Staphylococcus aureus, Bacillus typhi, B. dysenteriae, a streptococilor, E. coli, B. subtilis, Pseudomonas etc. Părţilor aeriene li se mai atribuie proprietăţi antireumatice, iar rădăcinilor proprietăţi tonice şi antispasmodice, fiind considerate unele dintre cele mai bune stomahice.

Pe lângă beneficiile menţionate, medicina ştiinţifică românească de la mijlocul secolului trecut acordă credit în combaterea histeriei, în durerile cauzate de creşterea dinţilor la copii, în epilepsie şi ticuri nervoase, observându-se de asemenea efecte favorabile în nisipul şi calculoza căilor urinare. Cu acţiune şi asupra vezicii biliare, se considera că pelinariţa se poate utiliza cu succes şi contra insomniei.