Orz

Hordeum vulgare L.

Plantă anuală de toamnă, cereală ca şi grâul şi secara (familia Gramineae), cu spiculeţe 1-3 flore, din cele 3 spiculeţe, cele două laterale fiind nearistate, mai mult sau mai puţin drepte; paleele cu o aristă de mai mulţi centimetri lungime; fructul cariopsă îmbrăcată în palee care nu se desprind nici la treierat.

Este considerată a patra cultură de cereale ca importanţă, după grâu, porumb şi orez şi este în topul primelor zece culturi în lume.

Originea exactă a orzului este discutabilă, este posibil să fie originară în Egipt, Etiopia, Orientul Mijlociu sau chiar Tibet. Totuşi, este aproape sigur că orzul a fost printre primele cereale cultivate, cam în aceeaşi perioadă cu domesticirea grâului.

Vestigii ale seminţelor de orz au fost descoperite în site-uri arheologice  din Orientul Mijlociu indicând faptul că această cultură a fost domesticită acum 10 000 de ani din ruda sa sălbatică Hordeum spontaneum. Prin studii genetice comparative, cu soiuri primitive din Himalaya şi India, s-a constatat că zona Himalaya constituie o regiune a diversificării orzului domesticit.

Cultivarea orzului în China şi India s-a realizat mai târziu, în peninsula Koreană de exemplu, orzul a fost crescut doar din perioada 1500-850 Î.H., alături de mei, grâu şi leguminoase.

În Egiptul antic (3200 – 30 Î.H.), pâinea şi berea prelucrate din orz constituiau o dietă completă.

Profetul Mohamed folosea orzul sub formă de pâine, talbina (supă de orz) şi sattu (un amestec de pudră de orz şi leguminoase, prăjite). Talbina este făcută prin adăugarea a una sau două linguri de făină de orz (100% făină integrală de orz) la o cană şi jumătate de apă şi încălzită la 10-15 minute, opţional adăugându-se lapte sau iaurt şi îndulcită cu miere).

Întrebuinţarea orzului în medicina ştiinţifică românească de la jumătatea secolului trecut se făcea sub formă de ceaiuri emoliente, în decoct îndulcit sau nu, cu miere. Orzul încolţit şi zdrobit constituie malţul, în care se găseşte maltina, un ferment solubil. Malţul era considerat un bun medicament antiseptic, care favoriza digestia alimentelor pe bază de făină; se recomanda chiar şi prepararea unei supe de malţ utilă în alimentaţia copiilor mici care au suferit de gastroenterită. Maltina, sau diastaza izolată ca pudră cenuşie şi amorfă, se prescria numai de către medic, găsindu-se la farmacii.

Pe lângă utilizările în scopuri culinare pentru incontestabilele calităţi nutritive, orzul, în forme variate, a fost folosit şi în medicina populară a multor ţări. Fiind uşor digerabil era recomandat pentru invalizi şi convalescenţi. Lăstarii sunt diuretici; germenii sunt demulcenţi, expectoranţi, galactofugi, emolienţi şi stomahici; uneori erau consideraţi abortivi; sunt folofiţi în tratamentul dispepsiei cauzate de cereale, lacto-dispepsia infantilă, regurgitarea laptelui. Nu sunt indicaţi mamelor care alăptează deoarece pot reduce producţia de lapte. Ajută la reducerea lactaţiei excesive. Seminţele sunt digestive, emoliente, nutritive, febrifuge şi stomahice. Se administrează intern ca aliment nutritiv sau ca apă de orz (o infuzie de seminţe germinate, în apă) şi este de utilitate specială pentru copii mici şi invalizi. Sub formă de cataplasme este folositor pe arsuri şi răni. Planta are tradiţie pentru activitatea antitumorală. Seminţele germinate au un efect hipoglicemic precedat de o acţiune hiperglicemiantă.

Cercetările moderne au arătat că orzul poate fi util în tratamentul hepatitelor, în timp ce alte studii au arătat că poate ajuta la controlul diabetului. Tărâţele de orz pot avea efect de reducere a nivelelor sangvine de colesterol şi de prevenire a cancerului de colon. Se mai foloseşte în bronşite şi diaree, şi ca sursă de acid folic şi vitaminele B6 şi B12. Este util şi în curele de slăbire.

Iarba tânără conţine enzima superoxiddismutază cu efect detoxifiant, contribuind la eliminarea radicalilor liberi de oxigen.

Încă din 1940, s-a explicat cum vitaminele, mineralele și proteinele din ierburile cerealelor sunt esențiale pentru animale și oameni. Un preparat deshidratat de iarbă de cereale numit „cerofil” a fost aprobat ca „aliment acceptat” de Consiliul Alimentelor al Asociației Medicale Americane în 1939. Ulterior, nutrienții sintetici au fost adăugați la o serie de alimente, iar multivitaminele au câștigat popularitate. Sucul din iarba de orz (orzul verde) conține beta caroten, vitaminele B1, B2, B6, B12, acid pantotenic și acid folic. Mineralele prezente includ potasiu, calciu, fier, fosfor și magneziu. Alți constituenți sunt clorofila, aminoacizi, proteine, fibre și enzime. Deficitul de cobalamină sau vitamina B12 poate fi evitat în dietele vegetariene prin suplimentarea cu suc de iarbă deshidratată.

Extractul de frunze de orz are capacitatea de a epura radicalii liberi. S-a dovedit că speciile reactive de oxigen joacă un rol important în medierea producției de citokine pro-inflamatorii și pot fi instrumentale în patogeneza unor boli precum sinovita reumatoidă, artrita și gută. Datele despre animale arată o producție crescută de radicali fără oxigen cu extract de frunze de orz adăugate în dietă. Studiile clinice arată că nivelul din sânge al radicalilor fără oxigen a fost redus prin suplimentarea cu 15 g / zi de extract de frunze de orz la pacienții cu diabet zaharat de tip 2. Rezultate similare au fost observate la pacienții hiperlipidemici nondiabetici.

Extractele din iarbă de orz protejează celulele țesutului uman împotriva cancerigenelor. Mecanismul de acțiune nu este cunoscut, dar poate fi asociat cu activitatea antioxidantă a plantei sau conținutul de clorofilă. S-a sugerat că între carcinogen și clorofilă se pot forma complexe care pot inactiva cancerigenul. În plus, antioxidanții, inclusiv superoxid dismutaza, care se găsesc în concentrații mari în sucul de orz verde protejează împotriva radiațiilor și a radicalilor liberi.