Mirt

Myrtus communis L.

Planta este un arbust sau arbore veşnic verde, care crește până la 5 metri înălțime. Frunzele au o lungime de 2–5 centimetri şi produc un ulei esențial parfumat. Florile sunt albe sau în nuanțe de roz, cu cinci petale și numeroase stamine care ies din floare. Fructul este o bacă, albastră spre negru când este copată.

Mirtul a ocupat dintotdeauna mult spațiu în cultele și legendele diferitelor popoare. Conform unei tradiții arabe străvechi, se spune că Adam a luat un vlăstar de mirt din Grădina Edenului ca suvenir al fericirii cerești. În cazul perșilor, unde planta era considerată sacră, preoții dădeau foc la jertfe cu tije de mirt, iar când Xerxes a trimis un mesager la Susa cu vestea că Atena a fost cucerită, locuitorii au împodobit cu bucurie străzile cu crengi de mirt. În mitologia greco-romană se întâlnește ca o plantă sacră pentru Afrodita sau Venus. Ramurile și florile erau considerate un simbol al tinereții și frumuseții.

Mirtul a ajuns în Europa Centrală destul de târziu, şi a intrat în uz doar în secolele XVI și XVII, ba chiar la mijlocul secolului XVIII, fiind considerat ceva foarte elegant. Boabele de mirt sunt încă un remediu național popular pentru diaree la copiii mici din Grecia. Mirtul era încă la începutul secolului trecut utilizat pe scară largă ca produs de înfrumusețare, deoarece apa de mirt obținută prin distilarea florilor și frunzelor era un element de toaletă indispensabil pentru femei, în special în țările din sud. Cu toate acestea, potrivit lui G.W. Askinson erau produse doar în sudul Franței sub numele de "Eau de myrthes", în timp ce parfumurile obișnuite de mirt din comerț se spune că erau compuse din diferite uleiuri, dintre care lipsește uleiul de mirt.

Dar utilizarea medicală a mirtului se întoarce, de asemenea, mult în trecut, deoarece frunzele și fructele sale sunt deja recomandate în scrierile hipocratice, parțial pentru uz intern și parțial pentru uz extern. Dioscorides menționează un vin de mirt și un ulei de mirt. Fructele înmuiate în vin au fost consumate sub formă de tonic gastric. Uneori, era servit ca şi condiment, iar Pliniu știa despre o reţetă de mistreț fript cu sos de mirt. Frunzele și fructele sale au fost, de asemenea, folosite ca diuretic și stomahic, împotriva înțepăturilor de păianjen și scorpion, în erupții cutanate, arsuri, infecții oculare etc.

Hipocrate a folosit adesea mirtul ca agent de curățare a uterului. Paracelsus a prescris uleiul pentru condiloame și dureri rectale. Potrivit lui Lonicerus (Kreuterbuch, 1564), următoarele sunt considerate indicații pentru utilizarea externă a mirtului: membre obosite, rupte, picioare rupte, ulcerații ale urechilor, ulcere umede, panaritii, tumori genitale; pentru uleiul de mirt: slăbiciune cardiacă și stomacală. Aceleași indicații sunt date și de Matthiolus (New-Kreuterbuch, 1626), care folosea, de asemenea, frunzele zdrobite împotriva mirosului de axilă și a secreției excesive de transpirație, le folosea ca pansamente pentru arsuri și ca agent hemostatic. Haller (Medicin. Lexicon, 1755) menționează aceeași aplicare externă a frunzelor ca şi Matthiolus, în plus, fructele și frunzele au fost, de asemenea, lăudate ca un diuretic și antidiareic, împotriva dizenteriei, hemoptizei și ulcerelor renale. Osiander descria un oțet, în care ramurile de mirt erau preparate ca gargară pentru infecțiile gingivale; el avea ramuri de mirt instalate în camera de spital pentru a îmbunătăți aerul. La începutul secolului trecut frunzele de mirt erau folosite ca diuretic dezinfectant pentru boli ale tractului urinar. Uleiul esențial servea ca expectorant pentru bolile sistemului respirator (Madaus, 1038).

Ewald, în Ordonanța produselor medicinale, a 13-a ediție, 1898 afirma că mirtolul, o fracţiune a uleiului esenţial care distilăla 160-180 °, se administrează la fiecare două ore ca un mjloc sigur, cu acțiune rapidă, de combatere a proceselor infecţioase ale căilor respiratorii. Cercetătorii vremii au făcut recomandări similare în care mirtolul și-a dovedit valoarea (Madaus, 1938).

În homeopatie se spune că remediul are un efect pronunțat asupra organelor respiratorii, în special asupra plămânului stâng.

King's American Dispensatory, 1898 recomanda mirtul ca un remediu pentru relaxarea mucoaselor.

În general, în medicina ştiinţifică de la începutul secolului trecut mirtul era folosit în infecţiile respiratorii, şi mai rar ca diuretic pentru afecţiuni ale aparatului urinar (Madaus, 1938). În A Compend of Materia Medica, Therapeutics, and Prescription Writing, 1902, S. O. Potter descria mirtolul ca pe un antiseptic și paraziticid foarte activ, acționând ca expectorant și ca antiseptic și stimulent pentru membranele mucoase.

Pe lângă taninuri și substanțe amare, planta mai conține uleiul esențial cu terpene, cineol, mirtenol și geraniol. Investigațiile fitochimice mai recente au relevat prezența antocianinelor, acizilor grași, cumarinelor, flavonoidelor, taninilor și compuşilor fenolici şi au găsit ca şi principali compuși ai uleiului esenţial derivații de monoterpene: α-pinen (50,8 și 33,6%), 1,8-cineol (21,9 și 13,3%), linalool (2,7 și 14,8%) și acetat de linalil (0,5 și 9,5%).

În lucrări ştiinţifice recente frunzele de mirt sunt prezentate a fi astringente, antiseptice, hipoglicemice, laxative, analgezice, hemostatice și stimulente (Mimica-Dukic N, Bugarin D, Grbovic S, et al. 2010). Frunzele sunt recomandate a fi utile în tratamentul bolilor cerebrale, în special al epilepsiei, și în bolile stomacului (Babaee N. et al., 2010).

Uleiul esențial al frunzelor este preciat în Franța ca dezinfectant și utilizat ca antiseptic și a fost, de asemenea, utilizat în anumite probleme ale căilor respiratorii și în boli ale vezicii urinare, și recomandate ca aplicație locală în afecţiuni reumatice. Decoctul din frunze este încă folosit pentru spălături vaginale, clisme și împotriva bolilor respiratorii.

Extractul vegetal a demonstrat în studii ştiinţifice un potențial spasmolitic prin suprimarea contracțiilor spontane ale musculaturii netede. Aceste efecte au fost similare cu ale verapamilului, un blocant standard al canalelor de calciu. Aceste descoperiri ar putea sta la baza explicării activităților spasmolitice, bronhodilatatoare și vasodilatatoare ale extractului, printr-o posibilă activitate de blocare a canalelor de calciu. Blocanții canalelor de calciu sunt substanţe care oferă alinare în congestii respiratorii (ca şi nasul înfundat, iritaţii în gât, de exemplu) iar manifestarea unei astfel de activități a mirtului poate oferi o bază științifică pentru utilizarea tradițională a plantei în stresul respirator (JANBAZ et al., 2013).