Vindeceaua

Betonica officinalis L. (sin. Stachys officinalis (L.) Trevis.)

Vindeceaua este o plantă medicinală antică şi s-a bucurat de o mare popularitate în antichitatea egipteană, greacă şi romană. Planta a fost folosită ca ceai, ca distilat, sirop, pulbere cu vin, miere etc., împotriva unei largi varietăţi de boli. Se spune că medicul personal al împăratului Augustus, Antonius Musa, a publicat un font: „De herba betonica” în care a lăudat planta ca pe un panaceu. Plinius avea mari aşteptări de la oţetul sau vinul obţinut din plantă. Walafridus Strabo a recomandat-o în special ca agent de cicatrizare.

Specia Stachys aparţine tezaurului medicinal al lui, Paracelsus  și a Sfintei Hildegard. Numărul de indicaţii pe care le oferă Lonicerus (1564) pentru vindecea este extraordinar de mare: răni, podagra, epilepsie, tulburări mentale, isterie, ftizie, hemoptizie, hidropizie, anurie, febră, tulburări digestive, tulburări menstruale, pentru fracturi de uz local, crampe, dureri de dinţi şi urechi şi multe altele.

Până în secolul al XIX-lea, vindeceaua a fost folosită foarte mult pentru guta, migrene, paralizie, expectoraţie crescută şi ulcere, iar la începutul secolului al XX-lea era prescrisă pentru pareză, apoplexie, amorţeală a membrelor şi circulaţie sanguină deficitară.

În sistemele de medicină populară în prezent este folosită în dispepsie atonică, reumatism, boli hepatice, dar şi ca plantă care reface balanţa emoţională, care reduce anxietatea, iritabilitatea, hipertensiunea şi simptomele cardiovasculare şi gastrointestinale înrăutăţite de stres, fiind considerată nervină, sedativă, antispasmodică, analgezică şi anxiolitică, antihelmintică, antiseptică, astringentă, carminativă, colagogă, digestivă, diuretică, emenagogă, expectorantă, tonică și vulnerară.

De asemenea, stimulează sistemul digestiv și ficatul, având un efect tonic general asupra organismului.