Topinambur

Helianthus tuberosus L.

Topinamburul este o plantă perenă din familia Asteraceae (Compositae), înrudită şi asemănătoare cu floarea soarelui. Planta prezintă în sol tuberculi; tijele sunt puternice, viguroase, uneori ramificate la bază, cu înălţimea de 1,50-2,00m sau mai mult, cu frunze ovale acoperite cu peri rigizi; florile sunt grupate în capitule galbene, mult mai mici decât cele de floarea soarelui. Tuberculii comestibili, seamănă oarecum cu cei ai cartofului, dar carbohidratul prezent în conţinutul acestora este inulina şi nu amidonul, iar gustul aduce aminte de anghinarea comestibilă.

Nativ în America de Nord, unde a fost cultivat din ere străvechi de către locuitorii indigeni, topinamburul a fost introdus în Europa în 1616 unde a fost preferat ca plantă alimentară; tuberculii din plantă au fost aduşi din Canada de către Samuel de Champlain, denumirea iniţială conferită plantei fiind de anghinare de Canada. Se crede că topinamburul a fost cea mai veche cultură din America de Nord.

Marea varietate de denumiri ştiinţifice şi populare conferite plantei de la introducerea sa în Europa fac dificilă urmărirea sa istorică. Linne a fost cel care a stabilit denumirea sa binomială, Helianthus tuberosus, în 1753. În ceea ce priveşte denumirile sale populare cele mai comune, adică anghinare de Ierusalim şi topinambur, nu sunt nici clare, nici precise şi nici adecvate. Considerând denumirea de anghinare de Ierusalim, o analiză literară ne relevă faptul că planta nici nu este o anghinare şi nici nu are ceva de a face cu Ierusalimul. Denumirea de anghinare pare a proveni din faptul că tuberculii gătiţi au cumva un gust şi consistenţă reminiscente ca al receptaculului cărnos de anghinare. Originea numelui de Ierusalim, pare a fi derivată din italienescul Girasole (floarea soarelui, care este înrudită cu topinamburul) şi din cauza dificultății de pronunţie a acestui cuvant în limba engleză a derivat în Jerusalem. Originea denumirii de topinambur este şi mai ambiguă.

În 1617 planta a fost introdusă în Franţa unde a primit denumirea de topinambour, denumire care pare a deriva din topunambou, denumirea unei populaţii exotice aduse aici din America de Sud cu nu mult înaintea plantei. În 1617, în publicaţia Histoire de la Nouvelle France, se afirma că topinamburul este în grădina oricui în Paris în timp ce în Roma era o raritate, iar în Anglia o noutate absolută. Prima menţiune a sa în Anglia a fost în 1622 când se pomeneşte faptul că rădăcina sa era consumată cu unt, oţet, piper, ca atare sau împreună cu alte alimente. Topinamburul a ajuns în Olanda în 1613, în Italia în 1614, Anglia în 1616, Germania 1626, Polonia 1652, Suedia 1658, iar în Rusia abia în secolul XVIII. După o vreme de la răspândirea sa în Europa, topinamburul a devenit o importantă sursă de hrană, dar importanţa sa a scăzut după introducerea cartofului. Popularitatea sa extinsă poate fi dedusă din numărul mare de publicaţii şi monografii în care apare încă din 1789.

Astăzi topinamburul are numeroase aplicaţii alimentare şi non-alimentare. De exemplu, inulina extrasă din tuberculi este o bună sursă de fructoză pentru diabetici. O porţie de 170 g de tuberculi este o bună sursă de cupru, de vitamina B1, furnizând de asemenea 1,7 g fibre dietare; conţinutul bogat în inulină, un carbohidrat nedigerabil îl face să furnizeze practic o mare cantitate de hrană fără multe calorii. Tuberculii dezvoltă un gust dulceag plăcut de-a lungul iernii, în special dacă au fost supuşi îngheţului. Pot fi folosiţi în toate modurile în care sunt folosiţi şi cartofii.

În ceea ce privește efectele topinamburului pentru sănătate se cunoaşte că acesta este aperient, afrodisiac, colagog, diuretic, spermatogenetic, stomahic şi tonic, constituind un remediu popular pentru reumatism şi diabet.

Rezultatele studiilor ştiinţifice au sugerat că fructooligozaharidele din tuberculul de topinambur au potențialul de a fi utilizate ca şi componentă prebiotică. Creșterea Bifidobacterium bifidum s-a îmbunătățit semnificativ în prezenţa fructanelor de topinambur. Astfel, fructooligozaharidele din tuberculii de topinambur pot oferi o stabilitate mai mare a probioticelor şi a producției de acizi, deci poate fi considerată o sursă potenţială de oligozaharide cu un randament ridicat pentru producția comercială de prebiotice pentru dezvoltarea industriei alimentare și îmbunătățirea sănătății.