Ştevia Stânelor

Rumex alpinus L.

Ştevia stânelor, plantă erbacee mare din familia Polygonaceae vegetând în etajul alpin în zone temperate din Europa, prezintă o rădăcină mare, ramificată, lemnoasă, galbenă în interior, extinzându-se orizontal; frunzele sunt foarte mari, lungi, cu vârful ascuţit, cu peţiol gros şi gol pe dinăuntru.

Studii arheologice realizate în Lavazzé, un sit din Italia aflat la 2108 m altitudine, analizând polenul găsit la faţa locului au găsit că aici a existat o intervenţe umană în perioada Epocii de Bronz şi a Neoliticului. S-a mai dedus că, începând din jurul lui 2400 Î.Hr. ştevia stânelor era puternic reprezentată la nivel fitocenologic, polenul acesteia reprezentând în jur de 10% din polenul total. Denumirea de  Lavazzé este folosită, de asemenea, ca denumire locală pentru ştevia stânelor. Documente locale scrise atestă cultivarea acesteia la 1300 m altitudine, şi utilizarea sa în numeroase scopuri.

În Encyclopaedia Londinensis din 1827 se precizează că ştevia stânelor era denumită rubarba călugărilor, fiind folosită de către aceştia în locul rubarbei obişnuite. În cărţile cu profil medical de la sfărşitul secolului XIX erau prezentate mai multe specii ale genului Rumex cu implicaţiile lor medicinale.

Rădăcina de ştevia stânelor este în general privită ca astringentă şi laxativă. Are efect reglator asupra sistemului digestiv similar reventului, dar mai moderat. Poate acţiona atât ca laxativ cât şi ca remediu pentru diaree, conform dozajului.

Frunzele mai erau folosite în bucătărie, pentru salate sau gătite la fel ca spanacul; frunzele se culeg primăvara şi toamna, vara adesea devenind amare. Frunzele plantelor din genul Rumex pot conţine cantităţi mari cantităţi mari de acid oxalic, de aceea este bine să fie consumate în mod moderat.

Ştevia stânelor se regăseşte şi în produsul FARES Rumex carbo, sub formă de cenuşă (rădăcina carbonizată), formă care permite eliberarea şi concentrarea tutror mineralelor şi elementelor pe care rădăcina acestei plante le conţine.