Stejar

Quercus robur L. (Fagaceae)

Stejarul este un arbore foios, înalt până la 50m, cu ramuri noduroase și puternice și cu o coroană largă și bogată. Are o rădăcină pivotantă iar fructele sale sunt denumite ghinde și sunt prinse într-o cupă cu solzi triunghiulari.

În mitologia slavă, stejarul era considerat arborele adevărului. Numele de gen Quercus provine de la un cuvânt celtic, quer, care înseamnă „fin” și cuea, care înseamnă „copac”. Considerat a fi sacru, stejarul a fost timp de multe secole un arbore strâns legat de istoria timpurilor druide. Era folosit pentru a vopsi pieile şi pentru a afuma peştele. În tradiţia populară coaja de stejar se fierbea cu piatră acră, după care cu decoctul format se clătea gura contra durerilor de dinţi.

În terapeutica naturistă, stejarul are ca produse medicinale fructele (Querci fructus), scoarța (Querci cortex) ramurilor tinere de 3-5 ani recoltate primăvara din martie până în aprilie, frunzele și galele de pe frunze. Galele sunt mici sfere, de mărimea unei cireșe, de culoare verde-gălbui, galbenă sau roșiatică, care se dezvoltă pe frunza de stejar și sunt bogate în taninuri.

Numeroase referinţe din literatură menţionează utilizarea sa internă sau externă în cazul inflamaţiilor. Este cunoscut ca unul dintre cele mai bune remedii pentru inflamaţia ochiului şi a fost folosit în transpirațiile nocturne şi febrile ca substitut pentru chinină. S-a spus, de asemenea, că are un efect de răcire asupra ficatului.

Referinţele la utilizarea sa petru sistemul urinar şi la funcţia renală sunt prezente în textele istorice, în care pulberea de ghindă luată în vin se spunea că stimulează producerea de urină, scoarţa determinând stimularea slabă a sistemului renal şi a sistemului urinar inferior şi acţionând ca tonic asupra rinichilor.

Utilizarea sa pentru sănătatea pielii este dezvăluită în numeroase texte istorice, stejarul acţionând şi ca un tonic al pielii.

Se remarcă o afinitate pentru tratamentul cavităţii orale, în cazurile de sângerări gingivale, şi ca gargară în afecţiunile aftoase. O altă utilizare a scoarţei de stejar a fost, de asemenea, menţionată în cazul hemoroizilor cu prolaps anal.

Calmarea tractului gastrointestinal a fost, de asemenea, consemnată istoric pentru stejar.

Constituenţii principali ai scoarţei de stejar sunt taninurile, inclusiv acidul galic și elagitanine;
galele conţin aproximativ 50% tanin; s-au mai găsit în compoziţia stejarului glicozide flavonoide.

Scoarţa de stejar are proprietăţi astringente, antiseptice, cicatrizante, hemostatice datorită taninurilor care precipită proteinele şi ajută la tratarea şi vindecarea hemoroizilor, hemoragiilor uterine, leucoreei, afecţiunilor stomacului, diareei. S-au mai raportat efecte antiinflamatoare, antivirale şi antioxidante. Aplicate extern, preparatele din stejar pot trata arsurile, degerăturile, eczemele exudative, escarele de decubit, fistulele anale sau rănile purulente. Scoarţa de stejar adăugată în apa de baie poate trata seboreea sau transpiraţia excesivă a mâinilor şi picioarelor. Caracterul antiinflamator al plantei poate fi util la pacienţii cu inflamaţii ale gingiilor, a mucoasei gurii şi a gâtului. De asemenea, stejarul are un efect revitalizant asupra persoanelor convalescente sau de vârste înaintate, fiind indicat în astenii şi diverse tipuri de alergii.

În practica medicinală se întrebuinţează şi ghinda, care popular se utilizează sub formă prajită și măcinată, pentru prepararea unei „cafele”. Acest surogat de cafea are un rol important în reechilibrarea sistemului digestiv.