Năpraznic

Geranium robertianum L.

Plantă erbacee mică, cu miros neplăcut, din familia Geraniaceae, vegetând prin păduri, în locuri umede şi umbroase, prezentând o tulpină dreaptă şi păroasă; frunzele sunt palmat-sectate, cu 3-5 foliole peţiolate, cu lobii mai mult sau mai puţin incizaţi; florile purpurii, lung pedunculate, erecte; înfloreşte în iunie-septembrie. Se recoltează planta întreagă, în perioada înfloririi.

Nu trebuie să facem confuzie între genul Geranium şi aşa-numitul geraniu = Pelargonium graveolens (de la care folosim în special uleiul volatil), plantă care face parte din genul Pelargonium, la fel ca şi muşcatele; ambele genuri - Geranium şi Pelargonium - aparţin familiei Geraniaceae. Activitatea extractelor hidrosolubile ale celor două genuri nu diferă foarte mult: ambele conţin o proporţie ridicată de taninuri prezentând activitate antidiareică, dar uleiul volatil provenit de la specia de Pelargonium are o acţiune spasmolitică şi pe lângă aceasta un parfum aparte, asemănător trandafirilor, fiind folosit în cosmetică.

Ca şi Herba Roberti, Geranium robertianum, sau năpraznicul, era înscris deja în cărţile medicale încă din secolul XVI, denumirea specifică, robertianum, fiind oferită de Sfântul Robert sau Ruprecht care foarte probabil cunoştea virtuţile sale medicinale. Denumirea generică Geranium, dată de însuşi Dioscorides, provine din grecescul geranion, diminutivul cuvântului geranos, care însemna cocor, şi i-a fost dată foarte probabil pentru forma fructului său, ca un plisc de cocor.

Botaniştii Evului Mediu târziu cădeau cu toţii de acord asupra proprietăţilor vindecătoare ale plantei, mult lăudată de W. Rvffius (1573) şi Matthiolus (1563). Spuneau că vindecă orice ulcer sau rană. Era preţuit în special distilatul obţinut în mai şi iunie din plantă pentru boli renale sau mai ales gută. Se aplica extern în inflamaţii ale conjunctivei, erisipel, dureri faciale, dureri de dinţi sau gât, iar intern în febră, gută, şi afecţiuni ale rinichilor şi vezicii urinare.

Era cunoscută şi de daci, aceştia numind-o propedila, porcedila, şi îi acordau de asemenea importanţă medicinală. Cu decoctul plantei se făceau spălături şi oblojeli la junghiuri, colici intestinale, dureri reumatice, sau se bea în credinţa că opreşte orice scurgere, pierdere de sânge.

Cel mai mult în sistemele de medicină tradiţională a fost folosit în tratamentul contuziilor, ca astringent şi antidiareic.

Întrebuinţarea plantei în medicina românească de la mijlocul secolului trecut se baza pe proprietăţile sale active, fiind considerată hemostatică, diuretică, depurativă, anticatarală, tonifiantă, emolientă, antiseptică şi vulnerară. Astfel, indiferent sub forma sub care se administra, infuzie, prafuri, maceraţie, must de plantă proaspătă etc., se considera utilă în stările hemoragice (nazale, vezicale, intestinale etc.), diaree şi stări inflamatorii gastro-intestinale cu flatulenţă şi colici, în tulburările funcţiei ficatului şi vezicii biliare cu hipertrofie şi icter, în catarul renal şi vezical, hidropizii, gută, friguri intermitente şi splină mărită, traheobronşite acute şi cronice. Pentru uz extern de asemenea se întrebuinţa pentru pansarea diverselor răni şi ulceraţii, ori aplicaţii de cataplasme pe regiunile inflamate şi dureroase, în fistule, hipertrofie ganglionară, boli de piele etc.