Cumin

Cuminum cyminum L.

Plantă, mică, anuală, aromatică, din familia Umbeliferae, cunoscută din cele mai îndepărtate timpuri ale medicinei, nativă în zona Greciei şi a Egiptului pe cursul superior al Nilului, dar prin cultivare extinsă de timpuriu şi în Arabia, India şi China, precum şi în ţările din jurul Mediteranei; fructul este o diachenă ovată sau fusiformă, fiecare achenă cu şapte coaste, cu miros puternic, şi gust aromatic, pe măsură.

Cuminul este menţionat în Isaiah xxvii. 25 şi 27, în Matei xxiii. 23, şi în lucrările lui Hippocrates şi Dioscorides. De la Pliniu aflăm că anticii luau pentru sănătate seminţele proaspete cu pâine, apă sau vin, acesta considerându-l cel mai bun aperitiv aromatizant dintre toate condimentele; mai spunea că cel etiopan şi african sunt de cea mai bună calitate, dar că unii îl preferă pe cel egiptean..

S-a aflat că dacă erau fumate, seminţele de cumin cauzau o paloare a feţei, fapt din care a provenit şi expresia lui Horaţiu, lexsangue cuminum, iar Pliniu ne spune că adepţii celebrului orator Porcius Latro foloseau cuminul pentru a obţine o culoare a feţei care să le vădească efortul pentru studiu.

Cuminul printre greci simboliza lăcomia: Marcus Aurelius a fost astfel poreclit din cauza avariţiei lui, şi în glumă se spunea că avarii au mâncat cumin.

În Evul Mediu, cuminul a fost una din speciile cel mai comun utilizate şi menţionate în Normandia în 716, în Anglia între 1264 şi 1400, fiind enumerat în 1419 printre mărfurile taxate în oraşul Londra; în secolele XIII – XIV, când era cel mai utilizat ca şi condiment, în Anglia preţul lui per libră era de 2d. (2 penny), echivalentul a 1 shilling şi 4 penny din Epoca Victoriană.

A fost menţionat în multe cărţi de medicină din secolele XVI şi XVII, iar cultivarea sa a fost înregistrată în Anglia în 1549. În India, seminţele constituiau un ingredient al pudrei curry şi al murăturilor, iar în Franţa era folosit în arta culinară. În Olanda, brânzeturile erau uneori aromatizate cu cumin. Seminţele erau ocazional promovate în cataloagele de seminţe dar probabil erau rareori cultivate.

Mai târziu, în Europa, utilizarea sa medicinală a fost în mare parte înlocuită de seminţele de chimion, care au o aromă mai plăcută şi nu atât de puternică, dar mai este folosit în bună măsură în India, în medicina tradiţională. A fost comercializat în Malta, unde îl numeau cumino aigro (cumin iute), pentru a-l distinge de anason, pe care îl numeau cumino dulce sau cumin dulce.

Mirosul puternic, aromat şi gustul amar ale fructelor de cumin sa datorează prezenţei uleiului volatil în proporţie de 2-4%, acesta fiind constituit în principal dintr-un amestec de cimol, cimen şi aldehidă cuminică şi cuminol care este constituentul principal. Ţesutul fructelor mai conţine ulei gras şi rezine, mucilagii şi gume, malaţi şi substanţe albuminoase, iar în învelişul seminţelor se găseşte mult tanin.

Ca şi alte Umbeliferae aromatice, cuminul este un stimulent aromatic, carminativ, folosit în aceleaşi scopuri ca şi rudele sale, chimionul, anasonul, feniculul etc.

Fructele de cumin sunt recunoscute pentru conţinutul de fitoestrogeni (β-sitosterol, stigmasterol, luteolină, apigenină) care au proprietăţi similare hormonilor estrogeni, adică de stimulare a secreţiei lactate.