Rosa canina L.
Această plantă, indigenă în Europa, este un arbust ghimpos, de 2-3 m, cu ramuri arcuite, frunze penat-compuse cu margini dinţate. Florile sunt mari, cu sepalele răsfrânte şi cu petalele roz. Fructul, măceaşa, este un fruct fals (se dezvoltă din caliciu), roşu, lunguieţ, închizând în interiorul său adevăratele fructe (achene), cu aspect de seminţe păroase. La noi măceşul este larg răspândit în flora spontană.
Medicii antichităţii au încadrat măceşul în tezaurul lor cu plante medicinale. Dioscorides a menţionat o utilizare particulară a măceşelor: „Fructul uscat fără perii din interior (pentru că aceştia sunt dăunători pentru trahee), fiert şi băut cu vin potoleşte diareea.”
Pliniu, naturalistul roman, atribuie plantei acest nume (Rosa canina – trandafirul câinelui) după credinţa conform căreia rădăcina ei poate vindeca muşcătura unui câine turbat; planta şi utilizări ale sale au fost descrise şi de către Teofrast. Deja pe vremea lui Hipocrat era cunoscută ca un agent antiinflamator.
În terapia medievală erau folosite diferite preparate din măceşe pentru tuse sangvinolentă, vomă, pietre la rinichi, dizenterie etc.
După Matthiolus, măceşele se administrau în gonoree şi dizenterie. Cu miere se utilizau pentru combaterea viermilor intestinali, împotriva calculilor urinari şi a dificultăţilor apărute la urinare cauzate de aceştia. Se menţiona că un decoct din măceşe avea efecte „admirabile” în crampele stomacale. Pastorul Künzle le recomanda în albuminurie, iar după Kroeber extractul fluid se prepara şi administra împotriva pietrelor la rinichi.
Fructele de măceş au devenit oficiale în Farmacopeea Britanică în 1885. În cel de-al doilea război mondial, Anglia a ajuns în imposibilitatea de a mai importa citrice; astfel, guvernul englez a încurajat culegerea şi folosirea măceşelor ca sursă de vitamina C.
În tratamentele naturiste, măceșele se folosesc ca diuretice, laxative, pentru afecţiuni ale rinichilor şi ale tractului urinar, disurie, artrite, gută, febră, răceli, în tusea convulsivă, enterite şi mai ales în deficienţele de vitamina C.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX, deschisă dintotdeauna către produsele naturiste, aprecia la măceşe îndeosebi bogăţia în vitamina C. Ceaiului de fructe de măceş i se mai atribuia un efect purgativ şi de combatere a stărilor catarale uşoare ale intestinului; extractul fluid de măceşe era indicat pentru combaterea pietrelor la rinichi şi vezicula fierei. Se considera că ceaiul de măceşe înlesneşte digestia, potoleşte setea şi produce diureză; iar acţiunea diuretică are un mare avantaj: chiar și după o lungă întrebuinţare, nu produce nici o iritare pe rinichi sau pe vezica urinară, ceea ce-l face foarte indicat în bolile căilor urinare şi de rinichi.
Măceşele conţin, în mici cantități, ulei volatil (numit și ulei esențial), caroten, pectine, dextroză, acid citric şi acid malic şi taninuri; „seminţele” conţin urme de vanilină. Nu în ultimul rând, măceşele sunt bogate în vitamina C. Unele experimente au arătat că extracele din pulpă au efect bactericid asupra E. Coli. Cercetările au demonstrat că mulţi compuşi din extractele de măceşe au proprietăţi antioxidante şi antiinflamatoare.
