Vâscul

Viscum album L.

Specie parţial parazită din familia Loranthaceae, parazitând arbori precum mărul, plopul, bradul, mesteacănul, frasinul, cu tulpină cu ramificaţie dichotomică, cu frunzele invers ovate dispuse opus, sempervirescente, formând tufe globuloase ce se menţin pe planta gazdă prin haustori puternici; flori unisexuate dioice, grupate câte trei, fructele sferice, albe. Materialul vegetal de interes farmaceutic – frunzele cu rămurelele – se recoltează de pe mesteacăn, frasin, brad, măr, acestea fiind considerate cele mai bune gazde pentru obţinerea remediului medicinal natural. Recoltarea se face în lunile de iarnă, când se pot depista mai uşor şi se evită confuzia cu vâscul de stejar, cu frunzele caduce, acesta considerându-se a fi fără utilizări medicinale.

Ca plantă medicinală, vâscul este bine cunoscut din antichitate, Plinius vorbind despre un vâsc folosit contra epilepsiei; Albert cel Mare îl arată ca leac contra ciumei. În mitologia greacă era asociat cu lumea subpământeană; aici,”creanga sacră” reprezenta cheia cu care un muritor în viaţă ar putea intra în lumea de dincolo şi reveni înapoi în lumea celor vii nevătămat, aşa cum spune povestea lui Aeneas. Druizii utilizau planta ca afrodisiac, iar în legendele scandinave simboliza pacea şi iubirea. Se credea că vâscul îndepărtează tot răul, spiritele rele şi vrăjile, fiind purtat uneori ca amuletă protectoare. Mai exista credinţa că vâscul dăruieşte fertilitate şi abundenţă. În Europa este strâns asociat cu sărbătoarea Crăciunului, fiind foarte căutat şi utilizat ca decor, existând o străveche tradiţie a sărutului sub buchetul din vâsc.

La noi în ţară, medicina ştiinţifică a secolului trecut constata că vâscul influenţează în mod deosebit circulaţia sângelui scoborând tensiunea şi rărind pulsul, acest fenomen având loc la foarte scurt timp de la administrarea extractului de vâsc. În cazurile de arterioscleroză sau în tulburările funcţionale renale, atunci când exista o tensiune mare a sângelui cu dureri de cap, nesiguranţă în mers, alterarea atenţiei şi judecăţei în urma întrebuinţării mai îndelungate a unui preparat de vâsc se observa cum tensiunea scădea treptat şi fenomenele morbide dispăreau, bolnavul recăpătându-şi sănătatea.

După observaţiile a diverşi cercetători colina din vâsc influenţa schimburile hormonale având astfel impact asupra funcţionării sistemului vascular. S-a constatat că durerile de cap, congestiile cerebrale şi stările de ameţeală cedau la o mai lungă întrebuinţare a vâscului; în hemoptizii întrebuinţarea acestei plante aducea un efect aproape momentan datorită scăderii aproape instantanee a presiunii arteriale.

Medicina populară românească cunoştea faptul că ceaiul de vâsc opreşte toate sângerările şi îl dădea asociat cu traista ciobanului ori cu coada calului; pulberea de vâsc era considerată un puternic vermifug pentru copii. Unii medici ai vremii mai recomandau vâscul contra isteriei, convulsiilor, epilepsiei, ameţelilor etc.

 

În prezent, preparatele din vâsc sunt foarte utilizate în ţările vorbitoare de limbă germană ca metode complementare şi alternative în tratamentul adjuvant al cancerului.

Componentele farmacologic active din vâsc sunt considerate în principal lectinele şi viscotoxinele; pe lângă acestea mai conţine saponine triterpenice, aminoacizi, amine.

Din investigaţiile preclinice s-au putut deduce dovezi experimentale asupra efectului de reducere a presiunii sangvine.

 

Vanilia

Vanilla planifolia Andrews

Vanilla planifolia, sursa binecunoscutei păstăi de vanilie, este o orhidee căţărătoare, nativă în pădurile tropicale din Mexic, cu tulpina groasă, suculentă, şi frunze ascuţite, groase, netede şi cu marginile întregi, garnisite cu numeroase rădăcini aeriene; florile apar în grupuri axilare având culoare galben-pal cu structura caracteristică orhideelor; fructul este o păstaie lungă, pendentă, şi care uscată şi anume tratată devine binecunoscutul baton de vanilie din comerţ.

Denumirea Vanilla derivă din cuvântul spaniol „vanilla” care însemnă „mică păstaie”. Vanilia a fost folosită printre popoarele din Mexic din vremuri imemoriale, ca aromatizant pentru dulciurile lor, şi făcută cunoscută pentru Lumea Veche de către cuceritorii spanioli. Istoricul spaniol Hernandez, o descria sub denumirea botanică de Aracus aromaticus, menţionând, de asemenea, denumirea sa mexicană – Tlilxochitl. Clusius, în 1602 o denumea Lobus oblongus aromaticus. Denumirea generică a plantei a fost stabilită în 1752, de către Plumier, iar denumirea actuală a speciei pe care o găsim în comreţ (Vanilla planifolia), în 1808 de către Andrews. Astăzi planta este cultivată în multe zone calde ale Globului precum Brazilia, Honduras, Java, Africa şi Indiile de Vest.

Din punct de vedere medicinal, vanilia este considerată un stimulent aromatic. Se consideră că este carminativă, înviorează mintea, previne somnul, creşte energia musculară şi este utilă, sub formă de infuzie, în stări de iritaţii nervoase, reumatism, şi forme uşoare de febră. Este considerată afrodisiacă şi cel mai mult folosită în parfumerie, şi pentru aromatizarea unor produse farmaceutice precum tincturile, siropurile, unguentele.

În medicina românească din mijlocul secolului trecut, vanilia era folosită îndeosebi datorită proprietăţilor sale afrodisiace, afirmându-se că aceasta „stimulează înclinaţiunile sexuale”.

Aroma caracteristică a vaniliei este dată în principal de prezenţa unui principiu cristalin, vanilina (m-methoxip-oxibenzaldehida), care nu există în păstăile verzi, dar se formează în timpul procesului de maturare printr-o serie de reacţii enzimatice. Se găseşte şi în multe alte plante, fiind sintetizată artificial pentru prima dată din coniferină, o glucozidă care se găseşte în cambiul arborilor de pin; la începutul secolului XX se fabrica pe larg din uleiul de cuişoare, printr-o serie de reacţii chimice, pornind de la eugenol. Alţi constituenţi raportaţi, prezenţi în păstaia de vanilie, sunt acidul vanilic, anisaldehida, acidul hidroxi benzoic, acidul anisic, anisil alcoolul, precum şi acid caproic, vitispirane, eugenol, fenoli, fenol eter, compuşi carbonilici, esteri, benzil eter, lactone, 25% carbohidraţi, 15% grăsimi, B complex, săruri minerale precum cele de magneziu, calciu, zinc, mangan, potasiu şi fier care constituie până la 6 procente.

În prezent, vanilina este folosită extensiv ca agent aromatizant în produsele alimentare, băuturi, parfumerie şi industria farmaceutică.

Pe de altă parte, vanilina a fost ştiinţific evaluată, în studii pe culturi de celule, raportându-se un efect anticlastogenic (se pare că are abilitatea de a reduce leziunile cromozomiale cauzate de razele X şi lumina UV), de asemenea, efect antimutagenic; s-a documentat faptul că vanilina este un inhibitor eficient al siclizării celulelor roşii din sânge la pacienţi suferind de anemie; s-a recunoscut, de asemenea activitatea afrodisiacă şi s-a determinat şi un efect antioxidant. Recent, s-a reuşit producerea de vanilină în culturile unor difetite tulpini de drojdii.

Vanilia se regăseşte în produsele FARES ca aromatizant, în multe dintre ceaiurile „de băut”.

 

Vindeceaua

Vindecea – Betonica officinalis L.

Plantă ierboasă, perenă, din familia Lamiaceae, vindeceaua are o tulpină cu patru muchii, înaltă de până la 30-60 cm, cu o pereche (mai rar două) de frunze lungi de 5-7 cm şi late de 1-3 cm, cu suprafaţa punctată cu glande conţinând un ulei aromatic, amar. Vindeceaua are flori purpurii dispuse în spice terminale îndesite şi groase, înflorind în iulie şi august. Planta vegetează fâneţe, tufişuri şi poieni în zonele cu păduri de foioase. Se recoltează de obicei frunzele, însă şi rizomul se bucură de proprietăţi amare.

Denumirea plantei se spune că i-a fost atribuită de Pliniu, aceasta provenind din Vettonica, dar autorii moderni consideră că denumirea provine din forma celtică – bew (cap) şi ton (bun) având în vedere că planta era considerată bună pentru afecţiuni la nivelul capului. Denumirea generică Stachys, este un cuvânt de origine grecească, sugerând un spic, având în vedere modul în care sunt aranjate florile pe tulpină.

Vindeceaua a fost preţuită nu doar în Evul Mediu, ci chiar mai devreme, de către greci, care preamăreau calităţile sale. Un vechi proverb italian spunea „vinde-ţi haina şi cumpără vindecea”, arătând valoarea acesteia ca remediu. Antonius Musa, medic şef la împăratul Augustus, a scris un lung tratat în care a arătat că această plantă constituia un remediu pentru nu mai puţin de 47 de afecţiuni.

De-a lungul secolelor, credinţa în virtuţile sale ca panaceu s-a înrădăcinat adânc în credinţele populare. A fost larg cultivată în grădini, atât ale farmaciilor cât şi ale mănăstirilor, şi mai poate fi găsită crescând pe lângă zidurile unor astfel de clădiri vechi. Robert Turner, medic din a doua jumătate a secolului XVII, descrie aproape 30 de afecţiuni pentru care vindeceaua era considerată eficientă. Pe lângă virtuţile sale medicinale, vindeceaua era înzestrată cu puteri contra spiritelor rele. Apelius, un vechi scriitor, spunea că „era bună atât pentru corpul omului cât şi pentru sufletul său”. Multe superstiţii erau legate de vindecea, una dintre ele afirmând că animalele sălbatice cunoşteau eficacitatea ei, şi dacă erau rănite, o căutau şi mâncând planta, erau vindecate.

Vindeceaua era considerată remediul suveran pentru toate afecţiunile capului. Proprietăţile sale ca nervină şi tonică încă sunt recunoscute, chiar dacă acum este folosită mai mult alături de alte plante. Era considerată utilă în isterie, palpitaţii însoţite de dureri la nivelul capului şi al feţei, nevralgii, şi toate afecţiunile nervoase. În Medicina Britannica (1666) găsim: Am cunoscut cele mai îndărătnice dureri de cap vindecate cu un decoct din vindecea făcut cu lapte proaspăt şi luat la micul dejun zilnic, timp de o lună sau şase săptămâni.

Planta uscată mai era şi fumată ca tutunul, combinată cu potbal şi silur, pentru calmarea durerilor de cap. Frunzele uscate constituiau unul din ingredientele din Rowley’s British Herb Snuff, produs care odată era foarte celebru pentru durerile de cap. Se spunea că vindeceaua tratează icterul, convulsiile, guta, hidropizia şi problemele de cap, iar pulberea amestecată cu miere este valoroasă pentru toate felurile de răceli şi tuse, respiraţie şuierătoare, sacadată, şi tuberculoză. De asemenea, decoctul în vin era considerat vermifug, şi deobstruent hepatic şi splenic. Se mai considera că decoctul în vin, sub formă de gargară, uşurează durerile de dinţi, pulberea luată cu miere în oţet este bună pentru revigorarea celor obosiţi după călătorii, opreşte sângerările nazale şi de la nivelul mucoasei bucale, şi că planta proaspătă aplicată pe răni, le vindecă.

Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului trecut, recomanda ceaiul din frunze pentru acţiunea fluidizantă a secreţiilor mucoase, fiind deci indicată în afecţiunile aparatului respirator unde este nevoie de expectoraţie, în tusea măgărească, astm, apoi în afecţiunile aparatului digestiv de natură catarală, în gută şi hidropizii, boli de rinichi şi vezică urinară, contra durerilor de cap şi a altor manifestări de tulburări nervoase, vindeceaua fiind calmantă şi tonifiantă a sistemului nervos.

Planta conţine o cantitate relativ mare de taninuri, substanţe amare, mici cantităţi de ulei esenţial, şi alte substanţe active precum iridoide, lactone diterpenice şi metilbetaine.

 

Vinarița

Asperula odorata L.

Plantă erbacee perenă din familia Rubiaceae (ca şi arboraşul de cafea), cu rizom şi tulpină aeriană tetramuchiate, cu frunze dispuse în verticile alături de stipele de formă asemănătoare. Florile mici, albe, grupate în cime laxe la vârful tulpinii, cu corola din patru petale în formă de pâlnie; fructul este format din două nucule unite. Se recoltează părţile aeriene ale plantei chiar înainte de înflorire, în mai-iunie, şi trebuie utilizată cu precauţie, respectându-se dozele de siguranţă.

Vinariţa a fost mult utilizată în scopuri medicinale în Evul Mediu, având o bună reputaţie ca agent extern pentru răni şi tăieturi iar intern pentru tratarea afecţiunilor digestive şi ale ficatului. Lonicerus (Kreuterbuch, 1564) o considera un excelent remediu hepatic, precum şi un bun întăritor pentru splină, utilă în hepatită şi ulcere.

Frunzele sale proaspete, zdrobite, erau aplicate pe răni pentru efectul vindecător, iar mai demult un decoct concentrat din planta proaspătă era folosit ca şi cordial şi stomahic. Se spunea că planta este bună pentru a elimina obstrucţiile biliare.

În Evul Mediu mai era folosită pentru a fi agăţată şi presărată în biserici, în special de zilele sfinţilor Barnabas şi Petru, când abundau buchetele de cimişir, vinariţă, lavandă şi trandafiri. Era păstrată, de asemenea, printre piesele de lenjerie, ca şi lavanda, pentru a îndepărta insectele, sau la confecţionarea saltelelor.

Haller (Haller, medicine. Lexicon, 1755) cunoştea, de asemenea, faptul că planta este utilă pentru ficat şi pentru vindecarea rănilor. Osiander (Volksarzneymittel, 1829) o desemna ca antitusivă. Aschenbrenner (1851) o recomanda ca diuretic şi diaforetic. În medicina populară germană era folosită pentru litiază biliară şi hidropozie.

În Germania, unul din favoritele vinuri albe încă este făcut prin îmnuierea plantelor proaspete în vinul de Rin. Acest lucru face din el o băutură specială şi încântătoare cunoscută sub numele de Maibowle, care este consumată de 1 mai.

Letonienii obţineau un brandy diluat cu apă pentru dureri, iar după Kneipp (1935) un ceai cald din vinariţă aducea uşurare în problemele abdominale.

Vinariţa conţine acid l-ascorbic, cumarine şi flavonoide, glicozide iridoide (asperulozida), iar pe lângă acestea acizii citric, malic şi rubicloric, precum şi acidul tanic.

În fitoterapia actuală se foloseşte pentru proprietăţile sale tonice, diuretice şi antiinflamatoare. Frunzele sunt considerate antispasmodice, cardiace, diaforetice, diuretice, sedative. Infuzia este utilizată în tratamentul insomniei şi tensiunilor nervoase, a venelor varicoase, obstrucţiilor biliare, şi icterului.

Cumarinele din plantă previn coagularea sângelui, astfel fiind folosită ca şi sursă de cumarine pentru remediile anticoagulante. Asperulozida, substanţă conţinută de mai multe din plantele genului, poate fi convertită la prostaglandine, conferindu-le acestora un mare interes pentru industria farmaceutică.

Un remediu homeopatic din plantă este folosit în tratamentul inflamaţiilor uterine.

În studii foarte recente asperulozida a arătat potenţiale proprietăţi împotriva obezităţii prin suprimarea dezvoltării ţesutului adipos alb, a trigliceridelor plasmatice şi a acizilor graşi liberi, în modele murine (şoareci) de sindrom metabolic.

 

Sursă foto: wikimedia

Viță de vie

Vitis vinifera L.

Liană din familia Vitaceae, originară din nordul şi sudul Africii şi din sud-vestul Europei, cu cârcei şi frunze palmate, florile grupate în racem simplu, mici, galbene-verzui, şi fructele bace cunoscute sub numele de struguri.

Se crede că viticultura a început în Transcaucazia în zona Armeniei şi Georgiei de astăzi, cam prin mileniul IV Î.H.

Subspecia de struguri care era cultivată atunci, şi a fost apoi îmbunătăţită, a fost Vitis vinifera sylvestris, care încă se găseşte în acele zone în flora spontană. Toate varietăţile importante de viţă cultivate în Europa provin din această specie, care a suferit şase milenii de modificări genetice prin cultivare şi selecţie. Există dovezi fizice sub forma de coji şi sâmburi de struguri cultivaţi, că viticultura s-a răspândit în Egipt şi Mesopotamia în mileniul IV Î.H. şi în Creta în mileniul III Î.H.

Cea mai timpurie dovadă a viticulturii este o amforă descoperită la Godin Tepe în Munţii Zargos, în nord-vestul Iranului, datând din 3500 Î.H., care pare să conţină pete roşii de taninuri şi acid tartaric din vinul roşu. Codul lui Hammurabi, regele Babilonului (1750 Î.H.) conţinea primele referinţe reglementative descoperite privitoare la vin şi piaţa vinicolă.

Într-o legendă persană, se spune că regele Jamshid a alungat o femeie din haremul său, iar aceasta, descurajată şi cu gândul la sinucidere, a găsit în cămara regelui un vas pe care scria „otravă” conţinând rămăşiţe de struguri stricaţi şi consideraţi necomestibili. După ce a băut fructele fermentate, ea şi-a îmbunătăţit moralul, şi astfel şi-a luat descoperirea şi a dus-o regelui, care a devenit atât de îndrăgostit de noua băutură, încât nu numai că a acceptat femeia înapoi dar a decretat de asemenea ca toată cultura de viţă din Persepolis să fie dedicată fabricării vinului.

Se mai ştie că, prima dată fenicienii, apoi grecii, au ajutat la răspândirea viticulturii în zona mediteraneană şi în Valea Rhonului în Franţa. Etruscii au introdus prima dată viticultura în nordul Italiei, apoi grecii în sudul Italiei. Romanii au adoptat şi ei viticultura, apoi legiunile lor înaintând prin Europa, au cărat efectiv cu ei butaşii de viţă. Viticultura era deja prezentă în Valea Rhonului, dar romanii au ajutat la răspândirea ei în Germania şi apoi în Anglia în secolul III, unde a înflorit pentru o vreme, ca apoi să regreseze în Evul Mediu Timpuriu, şi înflorind apoi din nou în perioada Medievală până prin anii 1300-1400, când la latitudini de 54°N a regresat din nou din cauza răcirii climei.

Din vremuri antice, au fost atribuite strugurilor şi frunzelor de viţă efecte benefice pentru sănătate, aşa cum confirmă numeroase „reţete” descrise în papirusurile egiptene, tabletele sumeriene, scierile lui Hippocrate din Cos (secolele IV-V Î.H.), Celsus (sec. I D.H.), Galen (130-201 D.H.) şi Paracelsus (1493-1541).

Cunoştinţele asupra potenţialului medicinal al viţei de vie pot fi găsite mai departe în istorie, fiind menţionate încă dintr-o ediţie din 1585 a cărţii „Dodoens’ A Nievve Herball or Historie of Plantes” fiind indicat pentru apetit, digestie, odihnă şi somn. Vinul a fost prezent în mai toate farmacopeele din secolele XVII-XVIII fiind recomandat fie ca atare fie ca bază de macerare.

Şi în medicina românească de la mijlocul secolului trecut strugurii erau consideraţi un factor terapeutic din ce în ce mai important prin abundenţa lor de substanţe nutritive. Cura cu struguri era considerată un mijloc terapeutic recomandabil persoanelor suferinde de dispepsii şi diverse tulburări funcţionale provenite dintr-o atonie gastro-intestinală, ori contra stărilor de cloroanemie, tuberculoză incipientă şi scrofuloză, neurastenie, constipaţie, ciroză, unele dermatoze, artritism etc., precum şi în bolile avitaminozice. Se citează chiar cazuri de vindecare a ascitei consecutive cirozei hepatice prin întrebuinţarea zilnică a 400 grame struguri. Strugurii conţin în mare glucoză şi levuloză, materii azotate albuminoide, materii pectice, mucilagii, uleiuri esenţiale şi grase, acid tartric, săruri minerale şi vitamine.

Frunzele de viţă sunt bogate în flavonoide, incluzând antocianine, proantocianidine oligomerice etc.

În Europa, frunzele de viţă sunt documentate în literatura medicală tradiţională pentru proprietăţile lor astringente şi homeostatice, fiind recomandate în tratamentul diareei, sîngerărilor, hmoroizilor, venelor varicoase şi altor afecţiuni circulatorii venoase.

În medicina tradiţională turcă, frunzele de viţă sunt cunoscute ca având un efect diuretic, în timp ce sucul din frunze a fost folosit pentru spălături oculare.

Populaţia indigenă nativă nord-americană folosea un ceai din frunzele unei rude, strugurii vulpii (Vitis labrusca L.) pentru tratamentul diareei, pentru hepatite, dureri de stomac şi extern pentru reumatism, dureri de cap şi febră. În medicina indiană viţa este folosiă pentru dureri de cap, disurie, scabie, afecţiuni ale pielii, gonoree, hemoroizi şi vomă.

Reconstituiri ale literaturii terapeutice din Franţa au relevat o lungă istorie a utilizării în medicina populară, unde viticultorii francezi culegeau frunzele în acelaşi moment cu strugurii, pentru a face din ele infuzie şi pastă pentru cataplasme. Infuzia era pusă în sticle şi consumată regulat în cantităţi mici. Pasta din frunze era folosită pentru tratamentul picioarelor umflate şi dureroase.

În zilele noastre, extractele din frunzele de struguri sunt folosite în produse medicamentzoase moderne recomandate în afecţiuni venoase, şi pentru efectele lor benefice asupra microcirculaţiei. Mai există dovezi ale utilizării frunzelor de viţă în Italia, unde în 1957 preparatul Bioseda a fost testat în afecţiuni vasculare ginecologice, producând un efect pozitiv asupra fragilităţii capilare. În anii 1960 în Germania s-a realizat un studiu a eficacităţii unui produs conţinând extract uscat din frunze, asupra venelor, în 1969 preparatul respectiv fiind înregistrat ca produs medicinal indicat în varice, flebite, tromboflebite, crampe musculare şi edeme ale gambelor.

În utlimii ani s-au descoperit efectele pozitive asupra sănătăţii ale unor extracte din sâmburii de struguri, acestea având proprietăţi antiaritmice, antiaterosclerotice, cardioprotectoare, antioxidante etc., iar resveratrolul din coaja strugurilor a devenit o substanţă din ce în ce mai cunoscută, şi cu cât mai studiată, cu atât mai mult se descoperă efectele sale benefice asupra sănătăţii.

 

Frunzele de viţă de vie le ragăsim şi în produsele FARES: ceai VENOTONIC, extractul din seminţele de struguri şi extractul din struguri standardizat în resveratrol şi în proantocianidine în capsulele ANTIOXIDANT – ANTIAGING, iar pulberea din sâmburi de struguri şi din crenguţe carbonizte în produsul RUMEX CARBO.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Verbina

Verbena officinalis L.

Verbina, sau sporişul, este o plantă ierboasă anuală, nativă în Sud-Estul Europei şi Asia, răspândită prin pajişti şi margini de drumuri, cu tulpina în patru muchii, dreaptă, rigidă şi ramificată către vârf, cu frunzele opuse şi inegal incizate, flori mici, liliachiu-deschis, formând lungi spice filiforme la vârful tulpinii; fructul cuprinde patru nuculiţe cu câte un sâmbure.

Denumirea genului, Verbena, provine probabil din denumirea latinească medievală însemnând ramură sacră.

Prezintă o istorie bogată de utilizare ritualică de către druizi, egipteni şi de asemenea de romani, în ceremonii sacre, pentru decorarea altarelor şi templelor şi pentru protecţia sănătăţii. Era purtată de către soldaţi pentru protecţie.

A fost des cultivată în grădinile epocii medievale fiind foarte apreciată pentru calităţile medicinale.

În multe sisteme de medicină tradiţională verbina este folosită ca şi tonic, pentru tratamentul durerilor de cap, al febrei, în caz de epuizare nervoasă, depresie, probleme ale vezicii biliare, lactaţie insuficientă. Nu este indicată femeilor însărcinate având în vedere faptul că era folosită pentru a susţine contracţiile din timpul naşterii. Părţile aeriene superioare ale plantei au proprietăţi analgezice, antibacteriene, anticoagulante, antispasmodice, astringente, depurative, diaforetice, mediu diuretice, emenagoge, galactogoge, stimulente, tonice şi vulnerare. Extern se poate utiliza în tratamentul rănilor minore, eczemelor, leziunilor, nevralgiei şi afecţiunilor gingivale.

Utilizarea medicală românească din secolul trecut se baza pe proprietăţile anticatarale, emoliente, expectorante, calmante a durerii şi vulnerare ale plantei, fiind administrată sub formă de ceai sau alte preparate în afecţiunile de ficat şi splină, rinichi şi litiază renală, tuse măgărească, hidropizie, migrenă, ca depurativă etc.

Planta conţine substanţe amare, săruri minerale şi tanin, fiind utilizată intern cel mai adesea în afecţiuni gastrice favorizând digestia, iar extern ca vulnerară în abcese şi răni. Este utilă şi în stările de convalescenţă după afecţiuni acute.

Este folosită în remediile florale Bach, cuvintele cheie în vederea recomandării fiind „încordare”, „stres”, „tensiune” şi „hiperentuziasm”.

La noi, având în vedere denumirea uzuală a plantei – verbină – poate apărea confuzia cu planta Lippia citriodora, având ca denumire comună englezească lemon verbena, şi ale cărei frunze au miros şi gust caracteristic lămâios, şi cu alte efecte terapeutice.

Verbina se regăseşte şi în produsul Fares ceai HEPATIC, din gama „tradiţia monahală românească”.

 

Volbura

Convolvulus arvensis L.

Volbura sau rochiţa rândunicii, este o specie ierboasă din familia Convolvulaceae, perenă, volubilă, lungă de 20-100 cm, cu rizom lung şi subţire, cu frunze alterne, sagitate; flori albe, solitare la axila frunzelor, cu diametrul de 2-3 cm, cu corola răsucită în boboc; fructele sunt capsule sferice. În scopuri medicinale se recoltează părţile aeriene ale plantei în timpul sau înaintea înfloririi.

Denumirea convolvulus provine din latinescul convolvere, care înseamnă răsucire / înfăşurare, iar arvensis înseamnă de câmp.

Dioscorides, în secolul I D.H. credea că această plantă poate opri sângerările interne şi poate ajuta la vindecarea rănilor.

În Europa erau diferite superstiţii legate de volbură, una dintre ele consta în credinţa că viperele îşi făceau cuibul sub volbură, iar în unele părţi din Anglia se spunea că dacă o femeie tânără culege florile de volbură, cineva la care ţine va muri. Altă superstiţie era acea că dacă cineva culege florile va fi furtună cu tunete, din acest motiv erau denumite florile tunetului.

Prima înregistrare a volburei în America de Nord a fost în 1793 în Virginia. În Americi a ajuns probabil în balastul navelor dar se poate şi să fi contaminat alte seminţe importate.

Părţile aeriene le volburei conţin 2-3% rezine (convolvulină, jalapină), tanin şi prezintă acţiune purgativă.

Rădăcina conţine de asemenea rezine (4,9%) şi în medicina populară este considerată colagogă, diuretică, laxativă şi puternic purgativă. Sucul din rădăcină era utilizat pentru tratamentul febrei. Ceaiul preparat din flori este laxativ şi este de asemenea utilizat în tratamentul febrei şi al rănilor. Ceaiul rece preparat din frunze este laxativ şi util în spălături externe pentru muşcăturile de păienjeni; administrat intern se consideră că reduce fluxul menstrual abundent. Alte utilizări citate în istoricul plantei: în artrite, colici, conjunctivite, edem, flatulenţă, indigestie şi paraziţi intestinali.

Ventrilică

Veronica officinalis

Plantă erbacee de talie redusă din familia Scrophulariaceae, cu tulpina repentă, frunze eliptice, crenate, flori dispuse în racem de culoare albastră liliachie, cu 4 petale în urma concreşterii a două petale superioare, cu fructul o capsulă lăţită, obcordată. Este comună la marginea pădurilor de stejar şi fag. Pentru utilizare medicinală se recoltează părţile aeriene ale plantei, în perioada înfloririi, în iunie-iulie.

Este o plantă despre care se pare că în vechime nu s-a ştiut prea mult; unele surse spun că romanii au descoperit-o în timpul cuceririi nordului Europei şi au denumit-o „medicamentul lumii”;  pe la 1718 însă, Dr. Fr. Hoffmann a preparat din această plantă „picăturile Hoffmann”, care s-au bucurat de o reputaţie deosebită ca leac universal.

În general, în lume, ventrilica este cunoscută ca alterativă, astringentă, diuretic mediu, expectorant mediu, stomahic şi tonic, fiind implicată în special în tratamentul afecţiunilor pectorale şi nefritice, hemoragiilor, afecţiunilor pielii şi în tratamentul rănilor.

Medicina ştiinţifică din România la începutul secolului trecut considera că ventrilica exercită o minunată acţiune în catarurile bronhiale cronice şi rebele, mai ales uscate, sub forma unui must de plantă, sau în asociaţie cu alte plante; unii medici recomandau planta ca foarte activă contra eczemelor cronice şi pentru combaterea unor stări de mâncărime de piele insuportabile. O altă acţiune era considerată cea sudorifică şi fluidifiantă a secreţiilor mucoase, administrată simplu sub formă de ceai, ori contra diverselor stări de boală provenite din răceală, cu influenţă asupra aparatului respirator; mai era considerată utilă contra icterului, nisipului urinar, durerilor articulare reumatice. Se considera de asemenea că are acţiune şi asupra tubului digestiv, mai ales în stările catarale cu inapetenţă, apăsare, senzaţie de plenitudine, crampe, constiăaţie etc.

Medicina populară românească foloseşte virtuţile medicinale ale ventrilicei în diferite boli, simplă sau asociată cu alte plante. Se prepară astfel diverse ceaiuri pectorale contra astmului, catarului pulmonar sau tusei, sau contra migrenei. Extern, planta se întrebuinţează în cataplasme aplicate pe răni şi arsuri, ori pe locul înţepat de insecte spre a împiedica inflamarea.

Părţile aeriene ale plantei conţin iridoide, tanin, saponine, flavone fiind cel mai frecvent utilizată ca expectorant şi cicatrizant extern şi în ulcerul gastric.

În produsele noastre, ventrilica se regăseşte atât sub formă de ceai simplu, la pungă, cât şi în combinaţie cu alte plante în pulberea complexă Curăţarea sângelui, în ceaiul Curăţarea sângelui  (pungă şi plicuri), în ceaiul Colesterol (pungă şi plicuri), şi în Ceai pentru colesterol din gama tradiţia monahală românească.

Valeriana

Valeriana officinalis (Valerianaceae)

Despre valeriană, se spune că se numără printre cele mai folosite plante medicinale din lume. Originea denumirii o constituie un omagiu adus împăratului roman Valerian și vine de la latinescul „valere”, însemnând „a fi sănătos”. Această plantă pare a fi vindecat un prinț, Colonna, de epilepsie în secolul XVI-lea.Cunoscută și drept gușa-porumbelului sau odolean, valeriana este un remediu naturist extrem de eficient în tratarea diverselor tipuri de tulburări emoționale, dar și în calmarea unei serii întregi de dureri și afecțiuni. Încă din Antichitate, medici precum Hippocrate, Dioscoride și Galenus recomandau valeriana ca remediu pentru insomnie. Romanii o foloseau pentru a trata palpitațiile și aritmiile. În Evul Mediu, călugărița și botanista germană Hildegard de Bingen recomanda valeriana ca tranchilizant și somnifer. Amerindienii utilizau valeriana pentru vindecarea rănilor. În timpul Primului Război Mondial, valeriana i-a ajutat pe europeni să depășească mai ușor stările de panică și nervozitate cauzate de bombardamente.

Iubitoare de soluri umede și bogate in minerale, valeriana face parte din flora spontană. Este o plantă perenă, cu frunze dese și flori mici, albe sau roz, a cărei înălțime ajunge să depășească uneori 1,5 metri. Florile de valeriană răspândesc un miros plăcut, care se simte până la o distanță de câțiva metri în jurul locului unde crește.

Extractul de Valeriana Officinalis se obține din rădăcină, prin acest proces potențându-se proprietățile terapeutice ale plantei. Valeriana este diuretică, astringentă, tonică, antispasmodică, anticonvulsivă, laxativă și carminativă. Are capacitatea de a echilibra sistemul nervos și de a reda vitalitatea. În general, valeriana este folosită ca remediu în caz de palpitații, insomnie, astm, angoasă, stres și anxietate, dar și în caz de oboseală cronică sau suprasolicitare intelectuală. Aceste proprietăți sunt imprimate plantei datorită, în principal, uleiului volatil din compoziție, ce conține acid valerianic, acid izovalerianic, valeranonă precum și datorită valepotriaților, flavonoidelor, iridoide, acizi fenolici, esteri ai acizilor grași, taninuri și aminoacizi (arginină, tirozină, GABA).

Specialiștii recomandă să nu se administreze valeriana înainte de o intervenție chirurgicală sau oamenilor care prezintă afecțiuni ale ficatului. De asemenea, valeriana nu se administrează concomitent cu barbiturice (fenobarbital), antidepresive (imipramină, amitriptilină), anxiolitice (diazepam), haloperidol.