Ulmul

Ulmus campestris L.

Ulmul comun este un arbore ce aparţine familiei Ulmaceae, nativ în Europa, şi care acum se regăseşte şi în nordul Africii, Asia Mică şi înspre Est până în Japonia. Arbore mare, cu frunze întregi cu baza asimetrică, mai mult sau mai puţin glabre, pe faţă puţin aspre sau netede şi lucitoare; flori mari cu antere roşii ce apar înaintea frunzelor şi sunt aşezate în mai multe mănunchiuri dispuse de-a lungul ramurilor din anul precedent; fructul lat, aripat, cu sămânţa aşezată în partea superioară, adică deasupra mijlocului aripei. Genul Ulmus cuprinde 16 specii cu largă distribuţie în zona temperată nordică, extinzându-se în Sud până înspre Mexic în Lumea Nouă, şi în Sikkim Hymalayas în Lumea Veche.

Toate părţile arborelui sunt folosite în dulgherie, lemnul fiind fără noduri, dur şi greu, şi cu o rezistenţă remarcabilă la apă.

Dioscorides vorbea despre proprietăţile astringente ale scoarţei de ulm, şi asemenea făcea şi Pliniu. Lonicerus aplica coaja de ulm ca astringent pentru răni şi fracturi ale mebrelor, iar Matthiolus, pe lângă acestea, o folosea în arsuri, noduli şi spasme ale extremităţilor. În Hufeland era întrebuinţat ca remediu pentru boli de piele iar Schulz, un medic german din secolul XVIII, le cita ca foarte populare în eczemele cronice. În medicina populară germană, scoarţa, datorită taninurilor din compoziţia sa era folosită ca remediu pentru gută, sindroame congestive şi febră intermitentă. Bohn, alt medic german, prezenta scoarţa de ulm ca eficientă în diaree şi eliminarea acidului uric, utilă pentru gută şi probleme reumatice, ulcere şi erupţii cutanate.

În Italia şi sudul Franţei pe frunze sunt produse gale, adesea foarte mari, care conţin un lichid clar denumit eau d’orme, vâscos şi dulce, recomandat pentru spălarea rănilor, a contuziilor, şi a ochilor inflamaţi. Culpepper spunea că apa din aceste gale de pe frunzele de ulm este foarte utilă pentru curăţarea şi sănătatea pielii. Înspre toamnă aceste gale se usucă, insectele din interiorul lor mor, şi rămâne un reziduu sub forma unui balsam gălbui sau negricios denumit beaume d’ormeau, care era în trecut recomandat pentru afecţiuni ale pieptului.

Scoarţa uscată de ulm a fost oficială în Farmacopeea Britanică din 1864 şi 1867 cu recomandare de utilizare sub formă de decoct; se mai prepara şi o tinctură homeopatică utilizată ca astringent, şi de asemenea un ceai medicinal preparat din flori.

Deja în 1895 se cunoştea faptul că scoarţa de ulm conţine în principal mucilagii şi fibre, amidon. Într-un jurnal farmaceutic de la 1852 se afirma că, substanţele grase încălzite câteva minute cu scoarţă de ulm în proporţie de 1 parte scoarţă la 128 părţi grăsimi, acestea înlăturate apoi prin strecurare, pierdeau proprietatea de a se râncezi. Conform unor autori, scoarţa de ulm conţine 0,63% rezine, gume şi mucilagii 20,3%, acid galic impur 6,5%, acid tanic, acid ulmic.

Scoarţa de ulm este în general considerată nutritivă, expectorantă, diuretică, demulcentă şi emolientă fiind privită ca utilă în inflamaţii ale mucoaselor plămânilor, intestinelor, stomacului, vezicii urinare sau rinichilor, şi de asemenea în diaree, dizenterie, tuse, pleurezie, şi iritaţii ale gâtului. În medicina populară a fost cu succes folosită extern în afecţiuni cutanate, iar sub formă de cataplasmă ca emolientă în inflamaţii ale pielii, răni proaspete, arsuri, vânătăi şi ulcere. Cea mai comună formă de administrare a scoarţei de ulm este sub formă de infuzie.

 

 

 

 

 

 

 

 

Untul Pământului

Tamus communis L. (Dioscorea communis (L.) Caddick & Wilkin)

Plantă perenă din familia Dioscoreaceae, ierboasă, volubilă, cu rizom gros şi cărnos (5-10 cm diametru), brun la exterior şi cu numeroase rădăcini adventive, alb şi cărnos la interior, conţine numeroase rafide de oxalat de potasiu; frunzele alterne, peţiolate, cordat ovate, cu nervuri arcuate, fructul o bacă roşie cu câteva seminţe. Răspândit în partea de sud-vest a ţării noastre. În scop terapeutic re recoltează rizomul, primăvara devreme sau toamna.

Denumirea generică Tamus a fost dată plantei din credinţa că aceasta este aceeaşi plantă denumită Uva Taminia la care se face referire într-o lucrare a lui Plinius.

Untul pământului este o plantă mai puţin cunoscută şi utilizată. Intern a fost puţin folosită, mai ales pentru efectul puternic diuretic ca remediu pentru calculi, sau în combinaţie cu miere pentru afecţiuni astmatice, dar din cauza efectelor negative puternice s-a renunţat demult la această utilizare.

Extern, untul pământului a fost şi mai este folosit cu succes sub formă de cataplasme ca stimulent, sau în gută, reumatism sau pareze uşoare. Tinctura din rădăcină s-a dovedit a fi mai utilă aplicată pe degerături. Pentru răni, vechii medici recomandau realizarea unui unguent în grăsime de porc sau ceară.

Este actualmente un remediu popular folosit pentru reducerea vânătăilor ce apar în urma contuziilor. Efectele rădăcinii sunt antiechimotic, diuretic, emetic, hemolitic şi iritant. Aceasta poate fi folosită proaspătă, sau recoltată şi uscată pentru utilizări ulterioare.

Rizomul de untul pământului conţine o saponină steroidică, dioscina, cu acţiune antiinflamatoare, aceasta făcând-ul recomandat în tratamentul reumatismului. Acţiunea rubefiantă a rizomului se datorează cristalelor aciculare care rănesc pielea la frecţionare şi permit penetrarea unor amine biogene ce produc efecte iritante. Se mai recomandă în tratamentul echimozelor, contuziilor, hematoamelor (în Franţa se mai numeşte rădăcina femeii bătute).

Efectele unui extract etanolic din rădăcina de Tamus communis au fost studiate în cazul granuloamelor la şobolani, evidenţiindu-se un efect inhibitor al acestuia comparabil cu cel al medicamentelor de referinţă  hidrocortizon şi clorhidrat de benzidamină.

Untul pământului se găseşte şi în produsul fares Gel cu Ghiara diavolului şi untul pământului.

 

Usturoi

Allium sativum (Alliaceae)

Usturoiul a fost cultivat din timpurile vechi fiind astfel destul de greu de precizat originea sa. Cei mai mulți consideră că usturoiul provine din Asia.

Conform mărturiilor rămase, usturoiul a fost utilizat și de egipteni. Romanii și grecii care-l utilizau în alimentație și medicină l-au numit „trandafirul urât mirositor”. O veche legendă arabă spune că usturoiul a crescut prima dată pe urma lăsată de diavol când a părăsit Edenul. De aici probabil și asocierea lui ulterior, în folclor, cu arma care ține la distanță vampirii și spiritele rele. În prezent, mult mai mult ca în trecut, usturoiul este utilizat intensiv atât în alimentație cât și în medicina tradițională.

Usturoiul crește până la 60-90 cm înălțime. Are frunze lungi, plate și flori albe. Ceea ce este denumit ”căpățână de usturoi” este, în termeni botanici, un bulb, adică o structură subterană derivată dintr-un ciorchine de frunze. Frunzele de usturoi sunt folosite îndeobște atunci când planta este tânără, doar proaspete.

În ceea ce privește terapia naturală cu usturoi acesta este utilizat ca antiseptic, antibacterian, stimulator digestiv, cu proprietăți de eliminare a paraziților intestinali. Are efecte hipotensoare (bisulfura de alil- vasodilatatoare a arterelor și al capilarelor), hipolipemiantă, hipocolesterolemiantă (inhibarea sintezei de colesterol la nivel hepatic și eliminarea sărurilor biliare prin materia fecală), antisclerotică, antireumatismală, antiagregant plachetară (conține compuși sulfurați- alicina), antispasmodică. Usturoiul este un reechilibrant glandular cu proprietăți stomahice și carminative și este considerat „un antibiotic natural” deoarece nu distruge flora protectivă a organismului. Usturoiul este o sursă de seleniu, necesar răspunsului imun al organismului și care devine un antioxidant puternic în combinație cu vitamina E. Unele studii precizează că usturoiul este indicat ca adjuvant în terapiile diverselor cancere precum cancerul de prostata, de sân, de stomac sau de colon.

În timpul sezonului rece adăugaţi din belşug usturoi în supe, sosuri sau alte mâncăruri.

Urzică vie

Urtica dioica, Urticaceae

Plante văzute încă din vremuri străvechi ca bogate surse de sănătate și protecție spirituală, urzicile au dat naștere unor variate legende și superstiții, îndreptățite sau nu, confirmate sau nu, până în zilele noastre. Se spunea că un vas cu urzici proaspăt tăiate așezat sub patul unui bolnav avea capacitatea de a-l lecui de orice boală îi stăpânea trupul. În același timp, urzicile răspândite prin toată casa erau înzestrate cu potențialul de a îndepărta spiritele rele.

Urtica dioica este o plantă erbacee, perenă cu rădăcină subţire şi o tulpină erectă, acoperită cu peri urticaţi. Frunzele sunt peţiolate opuse, ovate, lanceolate sau ovat lanceolate, ascuţite la vârf, dinţate pe margini, cu peri urticaţi pe ambele feţe. Florile sunt dispuse în panicule iar fructul este o nuculă cu perifon persistent. Înflorește în perioada iunie-octombrie.

Acțiunile terapeutice ale urzicii sunt rezultatul unui complex de principii active existente în toate organele plantei, și anume flavonoide, săruri minerale, vitamine, carotenoide, ulei volatil și taninuri. Urzica este cunoscută pentru proprietățile sale antianemice, energizante, vitaminizante, și mineralizante în special pentru anemici. Totodată este un bun depurativ în curăţarea sângelui de toxine, și un tonic excelent pentru întărirea sistemului imunitar. În afecţiunile digestive are efecte hepatoprotectoare, antimicrobiene, gastrosecretoare, antidiareice, antihemoragice. La nivelul aparatului respirator are proprietăţi expectorante, emoliente, antitusive, antiastmatice, antibronşitice, antiinflamatoare. Pentru sănătatea rinichilor are acţiuni diuretice şi drenor al excesului de uree, creatinină şi acid uric, fapt datorat în mare parte flavonoidelor din compoziție. Extern prezintă acţiuni astringente, antiseptice, cicatrizante, epitelizante, hemostatice, revulsive, antiseboreice, dezodorizante, urzica fiind foarte des utilizată în industria cosmetică în special la prepararea șampoanelor.

Datorită acțiunii sale diuretice, consumul prelungit de urzici poate cauza un dezechilibru electrolitic.

Urzica moartă albă

Lamium album-L. (Lamiaceae)

Urzica moartă albă (Lamium album) este o plantă cunoscută în medicina populară pentru calitățile ei terapeutice. Asemănătoare cu urzica, dar fără să aibă perișorii urticanți ce conțin substanța pișcătoare. Planta a fost numită Arhangheli, deaorece se credea ca înflorește de ziua Arhanghelului Mihail, în 8 mai după calendarul iulian (28 aprilie acum). Laimos este un cuvânt vechi grecesc care înseamnă gât, și se referă la forma florilor.

Este o plantă erbacee perenă, de 20 – 75 cm. înălțime, cu frunze opuse, dințate, triunghiular-ovate. Florile sunt alb-labiate dispuse sub formă de guler la subsuoara frunzelor. Planta înflorește din mai până în octombrie, iar în zonele muntoase chiar mai târziu. De la urzica moartă se recoltează florile (Lamii alba flos) şi planta fără rădăcini (Lamii alba herba).

Produsul vegetal se utilizează mai ales în medicina populară, ca expectorant mucolitic în catarul căilor respiratorii superioare, acțiune datorată mucilagiilor și saponinelor din compoziție. Acestea din urmă fiind responsabile și de efectul antiinflamator, efect stabilit prin investigații farmacologice de specialitate. Urzica moartă se folosește și ca depurativ, iar majoritatea specialistilor medicinei naturiste recomandă folosirea urzicii moarte în tratarea și vindecarea bolilor aparatului genito-urinar, anexitei, inflamațiilor uterului, spasmelor uterine, prostatei, hipertrofiei de prostată, tulburărilor și durerilor menstruale, stărilor de nervozitate datorită instalării menopauzei, bolilor renale grave, usturimilor la urinat, retenției urinare.

Taninurile din flori, sunt responsabile pentru acţiunea astringentă datorită faptului că coagulează proteinele care au efect retractant. Datorită acţiunii astringente planta înflorită este utilizată în tratamentul diareei iar în uzul extern pentru hemoroizi şi varice. Urizica moartă albă are acţiune antiseptică renală, fiind utilizată în tratamentul hematuriei. De asemenea favorizează schimburile metabolice ale organismului şi combate insomnia.

Extern, urzica moartă se folosește sub formă de comprese în ulcerații cutanate, varice, arsuri, eczeme, sub formă de gargară pentru stomatite.

Studii recente au fost făcute în direcţia unei acţiuni anticanceroase a urzicii albe precum şi către acţiunea cicatrizantă,se pare prin stimularea creşterii de fibroblaste la nivelul ţesutului cutanat.