Tătăneasă

Symphytum officinale

Specie ierboasă perenă, din familia Boraginaceae, înaltă de până la 120 cm, acoperită cu peri aspri. Rizomul este scurt şi gros, din el pornind rădăcini cărnoase negricioase la exterior, albe-gălbui în interior, mucilaginoase. Frunzele sunt foarte aspre, florile grupate în cime scorpioide cu 5-10 flori, cu corola tubuloasă, de culoare roşie-violacee. Pentru tratamentele naturiste se recoltează rădăcinile, primăvara în martie-mai, sau mai degrabă toamna în septembrie-octombrie.

Denumirea specifică officinale subliniază prezenţa ei în lista de plante medicinale încă din vechime. Prima dată apare documentată în scrierile romanilor şi greciilor antici. În jurul anului 200 D.H. Dioscorides lăuda utilizarea terapeutică a tătănesei, în cartea sa Materia Medico, susţinând că denumirea generică de Symphytum provine din grecescul symphuo = a creşte împreună. În evul mediu, planta era populară prin utilizarea sa externă în vindecarea fracturilor. De-a lungul timpului a devenit din ce în ce mai utilă în tratarea problemelor respiratorii (bronşite, catar, hemoptizii, pleurezie, tuse spastică), bolilor gastrointestinale (colecistite, colite, dizenterie, diaree, ulcere, hematemeză), metroragiei, flebitelor şi tonsilitelor. A fost pomenită de asemenea pentru valoarea sa nutriţională, fiind considerată o importantă sursă de proteine şi vitamina B12, lucru neobişnuit pentru o plantă. Cataplasmele cu tătăneasă mai erau folosite pentru ameliorarea durerilor de sâni ale mamelor care alăptau.

Are o tradiţie îndelungată şi binecunoscută în special în utilizarea externă pentru tratarea rănilor, fracturilor, contuziilor inflamate, abceselor, ulcerelor varicoase şi a arsurilor.

În medicina populară românească rădăcina de tătăneasă este un remediu natural folosit pentru efectul hemostatic, calmant al durerilor, fluidifiant al secreţiilor mucoase, în afecţiunile catarale ale căilor respiratorii, în stări ulceroase, hemoptizii, diaree, dizenterie. Planta întreagă este utilizată ca vulnerară, în special extern în inflamaţii articulare, fracturi osoase, echimoze, induraţii ganglionare etc.

Rădăcinile conţin alantoină, mucilagii, amidon, aminoacizi, ulei esenţial, alcaloizi pirolizidinici în concentraţie scăzută, tanin, conferind acţiune cicatrizantă, emolientă, antiinflamatoare, hemostatică, fiind astfel indicată în tratamentul ulcerului gastric şi duodenal, hematoamelor, fracturilor şi ca antitusiv. Se mai folosesc şi părţile aeriene ale plantei ce conţin alantoină, mucilagii, dar în special pentru extragerea carotenoidelor.

În prezent tătăneasa este restricţionată în produsele naturiste doar la utilizarea externă, din cauza prezenţei alcaloizilor pirolizidinici, pentru care se consideră că doza zilnică internă nu trebuie să depăşească 100 μg, din cauza riscului hepatotoxicităţii.

Dar, sunt oameni de ştiinţă care privesc siguranţa utilizării plantelor din alt unghi, considerând că nu trebuie luat în discuţie doar un anumit compus individual cu potenţial toxic al plantei, ci trebuie evaluată planta ca întreg. Astfel nici tătăneasa nu poate fi privită doar ca un simplu vector pentru efectul farmacologic al unei substanţe specifice, impactul său farmacologic general fiind mult mai complex, un întreg sistem de substanţe organice active asigurând efectul plantei. În mod interesant, s-a raportat că funcţiile hepatice testate la 29 de utilizatori cronici de ceai de tătăneasă nu prezentau anormalităţi. Studiile clinice realizate până în prezent au confirmat eficienţa utilizării externe a rădăcinii de tătăneasă în durerile musculare, durerile lombare, osteoartrite etc.

Tarhon

Artemisia dracunculus L.

Tarhonul, specie perenă polimorfică (cu mai multe varietăţi) din familia Asteraceae, nativă în emisfera nordică, la noi în ţară în cultură, creşte până la 60-120 cm înălţime, are frunze alterne liniar-lanceolate, flori gălbui grupate în inflorescenţe globuloase. În tratamentele naturiste se folosesc părţile aeriene – Dracunculi herba, recoltate vara, în momentul înfloririi.

Denumirea de gen, Artemisia, provine de la zeiţa din mitologia greacă Artemis, care se spune că i-a oferit ierburi din acest gen centaurului Chiron. Denumirea specifică, dracunculus, vine din latină şi semnifică un mic dragon. Această asociere provine atât din forma de şarpe a rădăcinii plantei cât şi din forma frunzelor care aduc cu limba dragonului; pe vremuri se credea că toate plantele ale căror rădăcini au formă de şarpe sunt utile pentru vindecarea muşcăturilor reptilelor veninoase. În franceză, şi mai demult şi în limba engleză, planta este denumită iarba/pelinul dragonului (herbe de dragon /dragon mugwort).

Tarhonul este cultivat de aproximativ 600 de ani. Se crede că a fost adus de către invadatorii mongoli, care îl foloseau ca ajutor pentru somn, pentru probleme respiratorii şi ca şi condiment. În Franţa se crede că a fost adus în secolul XIV de sf. Ecaterina venită în vizită la Papa Clement VI, în Anglia a fost menţionat începând din 1548. Nicholas Culpeper menţionează în 1653 utilizarea infuziei din frunzele de tarhon ca remediu diuretic, şi stimulent al menstruaţiei.

A fost descris în multe texte de referinţă recunoscute, începând din secolul XVII, în care autorii indicau pe lângă descrierea botanică şi utilizări culinare, şi importante utilizări medicinale tradiţionale. Dragendorff (chimist şi farmacist german) în sinopisul său despre plantele medicinale menţionează tarhonul ca plantă condimentară cu ulei esenţial bogat în estragol, cu efecte antiscorbutice, antiartritice şi alte beneficii pentru sănătate.

În Asia are o lungă tradiţie de utilizare ca ceai pentru tratamentul afecţiunilor stomacale.

Chiar dacă planta este cunoscută mai mult pentru proprietăţile sale aromatice şi folosită în domeniul culinar, aceasta, prin uleiul său esenţial are şi proprietăţi eupeptice stimulând apetitul, anticolitice cu efecte pozitive în caz de flatulenţă, antireumatismale, care o recomandă ca utilă în produsele naturiste. Un ceai din muşeţel şi tarhon se foloseşte demult pentru îmbunătăţirea somnului.

Medicina populară românească recomandă tarhonul pentru fluidifierea secreţiilor mucoase şi în diverse stări catarale, în hidropizie, scorbut, reumatism.

Mai nou, unele studii au evaluat efecte antioxidante şi efecte pozitive asupra valorilor glicemiei.

Asociaţia Internaţională a Plantelor Medicinale, a recomandat pentru titlul de „plata anului 2014”, întreg genul Artemisia.

Talpa gâştei

Leonurus cardiaca L.

Specie erbacee perenă, crescând până la 0,5-1,5 m înălţime, cu tulpini tetramuchiate goale în interior, cu peri pe muchii; frunze opuse, palmat-lobate, cele superioare cu 3 lobi, cu peri aspri; florile roz, grupate în verticile strânse, la subsuoara frunzelor. Se recoltează părţile aeriene superioare, în iulie-septembrie.

Grecii antici recomandau Leonurus femeilor însărcinate suferind de anxietate, această utilizare continuând mult după aceea, de aici rezultând şi denumirea englezească a plantei – Motherwort = iarba mamei.

Altă acţiune principală a plantei se manifestă asupra inimii, dând speciei denumirea de cardiaca, derivând din grecescul kardiaca, sau inimă.

În China antică, avea reputaţia de a susţine longevitatea.

În Europa a fost cunoscută prima dată ca tratament pentru bolile bovinelor. Coloniştii au introdus-o în America de Nord în secolul XIX, eclecticii recomandând-o pentru stimularea menstruaţiei şi ca ajutor pentru explulzarea placentei după naştere.

Indienii Cherokee o foloseau ca sedativ în afecţiuni nervoase.

În limbajul victorian al florilor, reprezenta dragostea ascunsă.

Utilizarea sa ca plantă medicinală pe teritoriul Europei este documentată de-a lungul a multor secole: Mattiolius (1626), Lonicerus (1679), Schröder (1685), (Benedum 2006), Wittstein (1882), Hoppe (1949), Hoppe (1957), Hoppe (1975), Weiss (2009).

Iarba de talpa gâştei conţine alkaloizi, flavone, compuşi fenilpropanici, taninuri, iridoide, glicozide cardiotonice, diterpene, taninuri, substanţe ce îi conferă proprietăţi sedative, antispastice, cardiotonice, antihipertensive, proprietăţi pentru care şi este des folosită astăzi în bine cunoscutele produse naturiste.

Talpa gâştei era recomandată încă din vechime în palpitaţii ale inimii (Mattiolius 1626), pentru reducerea durerilor cardiace (Lonicerus 1679), îmbunătăţirea fluxului sangvin la nivel cardiac (Lonicerus 1679), bătăi neregulate ale inimii (Lonicerus 1679), angina pectoris (Lonicerus 1679), afecţiuni cardiace la copii (Schröder 1685), afecţiuni pentru care este bine cunoscută ca tratament naturist şi în prezent. O întâlnim (şi sub formă de tinctură) recomandată ca tonic cardiac, vasodilatator coronarian şi periferic, hipotensiv, antiaritmic, sedativ, diuretic, tonic uterin, pentru afecţiunile cardiace de origine nervoasă, cardiopatie ischemică, hipertensiune arterială, insuficienţă cardiacă. Talpa gâştei mai serveşte ca remediu naturist adjuvant pentru depresie, anxietate, insomnii, migrene, tulburări de menopauză, colite şi gastrite de natură nervoasă.