Tămâie

Frankincense (cunoscut și sub denumirea de olibanum) este o rășină aromatică folosită în parfumuri, obținută de la copacii din genul Boswellia din familia Burseraceae, în special Boswellia sacra (sin. B. bhaw-dajiana), B. carterii, B. frereana, B. serrata (B. thurifera, incensă indiană) și B. papyrifera. Cuvântul provine din vechile franci franceze („tămâie de înaltă calitate”).

Frankincense este o rășină care se coletează de pe copaci cu vârsta de aproximativ opt până la 10 ani. Rășina fină este produsă în Somalia, de la care Biserica Romano-Catolica isi achizitioneaza cea mai mare parte din stoc. Studii recente indică faptul că populațiile de copaci sunt în scădere, în parte din cauza supraexploatării.

Rășina conține acizi boswellici, rezine, gumă, ulei esențial, incesol acetat, felandren. Tămâia a fost transportată în Peninsula Arabica de mai bine de 6000 ani. Utilizarea sa a fost caracteristică în riturile religioase din întreaga Mesopotamie și în Marea Mediterană de Est încă din cea mai veche antichitate.

Frankincense a fost reintrodusă în Europa de către cruciații franci, deși numele său se referă la calitatea sa, nu la franci înșiși. Deși este mai bine cunoscută drept „incincă” pentru occidentali, rășina este cunoscută și sub denumirea de olibanum, sau în arabă al-lubān (لبان, aproximativ tradusă: „ceea ce rezultă din muls”), o referire la supa de lapte tapetată din copacul Boswellia.

Istoricul grec Herodot era familiar cu tămâia și știa că este recoltată din copacii din sudul Arabiei. El a raportat că guma era periculoasă pentru recoltarea din cauza șerpilor veninoși care trăiau în copaci. El continuă să descrie metoda folosită de arabi pentru a rezolva această problemă, aceea fiind arderea gumei arborelui al cărui fum ar alunga șerpii. Theophrastus menționează rășina, la fel ca și Pliniu cel Bătrân în Naturalis Historia sa. Arabia de Sud a fost un important exportator în antichitate, o parte dintre acestea fiind comercializate până în China.

Tămâia este mult folosită în aromaterapie și parfumerie. Este, de asemenea, un ingredient care este utilizat și în cosmetică. Uleiul esențial este obținut prin distilarea cu abur a rășinii uscate.

În medicina chineză, împreună cu smirna, au proprietăți anti-bacteriene. Egiptenii au curățat cavitățile corpului în procesul de mumificare cu fragmen și natron. În medicina persană, este utilizat pentru diabet, gastrită și ulcer stomacal.

Ofranda de tămâie a ocupat o poziție proeminentă în legislația de sacrificiu a vechilor evrei. Cartea Exodului prescrie aroma, amestecată cu cantități egale de trei mirodenii aromatice, pentru a fi măcinată și arsă în altarul sacru, înaintea Chivotului Legământului din Cortul Pustiei, unde era menită să fie ofrandă sfântă.

În aromaterapie se folosește pentru proprietățile antidegenerative, desclerozante, imunostimulatoare, cicatrizante, are și acțiune centrală pentru restabilirea echilibrului emoțional, fizic, biologic, imunitar și psihologic.

Studiile arată că boswellia poate reduce inflamația și poate fi utilă în tratarea următoarelor afecțiuni: artroză, poliartrita reumatoidă, astmă, boala inflamatorie a intestinului. Deoarece boswellia este un antiinflamator eficient, poate fi un calmant eficient și poate preveni pierderea cartilajului. Unele studii au descoperit că poate fi util chiar în tratarea anumitor tipuri de cancer, cum ar fi leucemia și cancerul de sân. Unele cercetări arată că acidul boswellic poate preveni formarea de leucotriene în organism. Leucotrienele sunt molecule care au fost identificate ca o cauză a inflamației. Acestea pot declanșa simptome de astm. Patru acizi din rășina de boswellia contribuie la proprietățile antiinflamatoare ale plantei. Acești acizi inhibă 5-lipoxigenază (5-LO), o enzimă care produce leucotriene. Acidul acetil-11-ceto-β-boswellic (AKBA) este considerat cel mai puternic dintre cei patru acizi boswellici. Cu toate acestea, alte cercetări sugerează că alți acizi boswellici sunt responsabili pentru proprietățile antiinflamatoare ale plantei.

Multe studii privind efectul boswelliei asupra osteoartritei au descoperit că este eficientă în tratarea durerii și inflamației. Studii mai noi susţin utilizarea pe termen lung a boswelliei pentru osteoartrită.

Turiță Mare

Agrimonia eupatoria L.

Agrimonia eupatoria este o veche plantă medicinală, cu o reputaţie plantă medicinală populară. Aparține familiei Rosaceae, familia trandafirului, iar tulpinile sale zvelte poartă flori galbene, care sunt în floare din iunie până la începutul lunii septembrie, și forma deosebit de frumoasă a frunzelor sale mult decupate, o fac una dintre cele mai grațioase dintre ierburi.

În multe popoare, un ceai răcoritor este făcut din planta proaspătă sau uscată, care poate fi băut cald sau rece. Acesta a fost mai demult foarte popular fie ca atare, fie adăugat la ceaiul din China, având o delicatețe și aromă deosebite.

Majoritatea autorilor antici, precum Pliniu, Serapion, Galen, Platarius și Avicenna, menționează proprietățile sale vindecătoare. Dioskurides scrie despre planta, pe care o numeşte Eupatorion: „Frunzele, mărunţite fin şi amestecate în grăsime de porc vindecă ulceraţii prost cicatrizate. Sămânţa şi planta, băute cu vin, ajută la dizenterie şi muşcături de şarpe.” În cărţile medievale de plante medicinale este lăudată ca fiind bună împotriva bolilor hepatice şi de splină, în dizenterie, împotriva viermilor, bolilor de piele, rănilor greu vindecabile şi inflamaţiei gurii şi mucoasei gâtului.

Bock (1565) o foloseşte pentru spasme intestinale, icter, febră, o recomandă ca expectorant şi pentru utilizare locală în caz de luxaţie a membrelor. Efectul plantei asupra ficatului este subliniat de Matthiolus (1626), apoi v. Haller (1755) o foloseşte în ceaiuri de purificare a sângelui, pentru stomac, ficat, splină şi sân. În secolul al XVIII-lea, medicul olandez Boerhaave a recomandat decoctul plantei, îndulcit cu miere de trandafir, ca gargară împotriva anginei. Leclerc (1927) o recomanda în faringită cronică, şi indigestia cu diaree, iar Pick (1923) a prescris Herba Agrimoniae pentru colelitiază; de asemenea, Meyer (1935) o recomandă ca pe un colagog, dar şi împotriva catarului gastric cronic.

Turiţa mare este astfel utilizată tradiţional ca o plantă astringentă şi uşor amară, un remediu util pentru diaree şi un tonic blând pentru digestie în ansamblu. Întreaga plantă este astringentă, purificatoare de sânge, colagogă, diuretică, tonică şi vulnerară. Conţine tanin de până la 5%, care îi imprimă un efect puternic astringent. Atunci când este luată intern, o infuzie a plantei are o mare reputaţie în tratarea icterului şi a altor probleme ale ficatului, dar este folosită şi pentru tratarea diareei şi ca gargară pentru durerile de gât. Extern, un decoct concentrat este utilizat pentru a trata rănile, problemele pielii, hemoroizii etc.

Planta mai este folosită în remediile florale Bach – cuvintele cheie pentru prescrierea ei sunt „tortură mentală” și „griji, ascunse altora”.

 

 

Traista Ciobanului

Capsella bursa-pastoris (L.) Medik.

Medicii antici greci şi romani (Dioscorides, Galenus şi alţii) par să fi folosit mai ales seminţele de traista ciobanului.

Hippocrates menţionează traista ciobanului ca plantă uterină, Paracelsus ca şi „constrictivum”. Bock (1565) o cunoştea şi pentru efectul hemostatic puternic, prescriind-o extern împotriva sângerărilor nazale şi pentru spălarea rănilor proaspete. În Evul Mediu, planta era apreciată ca hemostatic, dar mai târziu a căzut în uitare şi a fost folosită apoi mai mult doar în timpul Războiului Mondial, din cauza lipsei de medicamente. Atunci, traista ciobanului a obţinut o reputaţie importantă ca înlocuitor al unor medicamente rare şi scumpe.

Rademacher laudă planta ca agent vascular, iar cu mulţi ani mai devreme, Ehrenwall (1888) și v. Oefele (1901), apoi Virchows Jahresber (1902) raportează despre eficacitatea traistei ciobanului în meno- şi metroragie.

Potrivit Leclerc (1927), planta se dovedeşte a fi utilă pentru reglarea menstruaţiei, în metroragie, în special în perioada pubertăţii şi a menopauzei şi la persoanele care suferă de metrită şi fibroame. Potrivit acestuia, efectul pare a fi explicat printr-o influenţă tonifiantă şi stimulantă asupra centrului vasomotor. A. Christoni și A. Bartole (citat după C. B. Inverni, Piante medicinali, Bologna 1933) raportează efecte surprinzător de favorabile asupra dismenoreei esenţiale, administrând traista ciobanului cu aproximativ o săptămână înainte de debutul menstruaţiei. Pe lângă sângerarea uterină, remediul a fost folosit şi pentru sângerări de altă origine. Bohn a considerat că este adecvată împotriva bolilor vaselor renale, în special în cazurile de boală renală cauzată de arterioscleroză.

Astfel, în medicina tradiţională, traista ciobanului este un remediu intern utilizat frecvent, fiind deosebit de eficientă în tratarea sângerărilor atât interne, cât şi externe, diaree etc. Un ceai preparat din întreaga plantă este antiscorbutic, astringent, diuretic, emenagog, hemostatic, hipotensiv, oxitocic, stimulant, vasoconstrictor, vasodilatator şi vulnerar. Un ceai preparat din planta uscată este considerat un remediu important împotriva hemoragiilor de tot felul – la stomac, plămâni, uter şi mai ales rinichi. Planta poate fi folosită în stare proaspătă sau uscată, pentru uscare se recoltează de preferinţă vara. Acesta a dovedit proprietăţi contractante ale uterului şi este utilizată în mod tradiţional în timpul naşterii. Planta este, de asemenea, un remediu popular pentru cancer – conţine acid fumaric care a redus semnificativ creşterea şi viabilitatea tumorii Ehrlich la şoareci, în studii experimentale.

Un remediu homeopat se prepară din planta proaspătă. Este utilizat în tratamentul sângerărilor nasului şi în calculi urinari.

Monografia Comisiei Germane E, ghid terapeutic pentru medicamentele pe bază de plante, aprobă traista ciobanului ca tratament pentru hemoragii, sindrom premenstrual, răni şi arsuri.

Pe baza multiplelor referinţe din literatură, Bursae-pastoris herba este considerată a fi un medicament tradiţional din plante pentru utilizare ca anti-hemoragic în toate tipurile de sângerare, inclusiv leziuni ale pielii şi ale nasului (utilizare orală şi topică) şi intern pentru tratamentul simptomatic al menoragiei şi metroragiei. Literatura o mai citează ca agent antiseptic în diaree şi cistită şi ca agent de reducere a tensiunii arteriale.

Investigaţiile fitochimice realizate asupra acestei plante au condus la raportarea mai multor flavonoide, amine (colină, acetilcolină, histamină), saponine, dar şi terpenoizi și compuși fenolici cu activităţi antimicrobiene, şi antitumorale. Unii dintre acești compuși, cum ar fi flavonoizii și sulforafanul, au fost raportați că prezintă o activitate antibacteriană și antiinflamatoare bună.

 

Trandafir

Rosa centifolia, Rosa damascena, Rosa gallica

Cultura trandafirului, regina florilor, aşa cum o numeşte deja Sappho, a început probabil marşul său triumfal din zona indo-europeană, patria lor. Nenumărate legende antice sunt legate de creaţia lor. Conform tradiţiei, se spune că trandafirul a rămas pe Pământ ca rest din primul răsărit de soare şi, potrivit alteia, a izvorât din spuma mării odată cu Afrodita.

În orice caz, frumuseţea şi harul florilor au atras admiraţia şi atenţia diferitelor popoare din cele mai vechi timpuri şi a determinat, de asemenea, utilizarea petalelor în scopuri cosmetice, dietetice şi medicinale.

Datele fosile indică faptul că speciile Rosa există pe planetă de cel puţin 40 de milioane de ani. Cele mai vechi înregistrări istorice pe tăbliţele mesopotamiene cu scriere cuneiformă indică faptul că trandafirul a devenit cunoscut oamenilor în urmă cu aproximativ 5.000 de ani.

Tăbliţele asiriene spun despre apa de trandafiri și trandafiri. Textele cuneiforme indică, de asemenea, că trandafirii nu au fost supuşi direct distilării, ci fierberii cu apă pentru a produce apă aromată. Cantitățile foarte mici prescrise, mai puțin de un carat (0,2 g), ilustrează cât de prețios a fost acest preparat.

În Persia, grădinile de trandafiri (gulistane) existau deja din cea mai veche Antichitate. Scrierile chinezeşti şi sanscrite ştiu multe despre parfumul florilor, iar uleiul de trandafir obţinut prin amestecarea frunzelor cu grăsimea a jucat un rol major în procesele de îmbălsămare, în cultul religiilor. Pentru egipteni, trandafirii erau consideraţi un remediu universal. Herodot, care scrie despre un trandafir cu de şaizeci de petale, probabil Rosa centifolia, laudă minunatele grădini de trandafiri ale regelui Midas din Tracia. Numele Rosa centifolia se întâlneşte pentru prima dată la Theophrast şi Plinius.

Pentru medicii greci şi romani, trandafirii erau consideraţi un agent astringent şi răcoritor. Dioscorides recomanda frunzele uscate fierte în vin pentru dureri de cap, ochi, urechi şi uter şi oferea instrucţiuni precise pentru producerea unui ulei de trandafir (nu uleiul distilat, ci un ulei gras puternic aromat) şi a unor pastile de trandafiri. Potrivit Celsus, uleiul de trandafir a fost utilizat în special pentru producerea de supozitoare împotriva tulburărilor uterine.

Johannes Actuarius, un doctor care a locuit la Constantinopol la începutul secolului al XII-lea, este unul dintre cei mai vechi scriitori care au menţionat apa de trandafiri distilată. El o recomanda pentru boli de ochi. Trandafirul utilizat în farmacii, Rosa gallica officinalis, consemnat pentru prima dată în secolul al XIII-lea, a fost baza unei mari industrii din regiunea Provence, Franța. Era preparat sub formă de jeleuri, pulberi și uleiuri; se credea că acest trandafir vindecă o multitudine de boli. În Evul Mediu, trandafirul a fost utilizat ca remediu pentru depresie.

O separare a uleiului de trandafir şi a apei de trandafiri a fost observată abia în 1580 de către Rossi și Porta. În Persia a dominat comerţul cu apă de trandafir şi ulei de trandafir până în secolul al XVII-lea.

Cultura şi industria de trandafiri s-au răspândit foarte repede în India, Arabia, Tunis, Alger, Maroc, Asia Mică, Bulgaria și Turcia. În Franța și Germania, cultura trandafirilor pentru extragerea uleiului (din Rosa damascena) a început abia în secolul al XIX-lea.

Trandafirii au mai fost utilizaţi şi sub formă de sirop de trandafir, miere, zahăr, conserve, oţet, ulei şi pulbere, aşa cum a descris Bock în Kreutterbuch, unde lăuda preparatele de trandafiri pentru febră, pentru întărirea inimii şi creierului, „înmuierea burticii dure”, extern pentru „stomacul fierbinte”, în „boli colerice fierbinţi” şi dureri de cap; el a prescris fructele de trandafir împotriva gonoreei şi dizenteriei.

  1. Haller (1755) laudă puterea vindecătoare a trandafirului, în special ca tonic cardiac şi nervos.

La începutul secolului trecut Rosa centifolia și R. damascena mai erau utilizate foarte rar în medicină. Flores Rosae (Flores Rosarum) se adăuga la speciile uşor astringente care erau administrate intern şi extern pentru gargară. Aqua Rosae, un distilat din frunzele proaspete, servea extern ca o componentă a diferitelor ape cosmetice, Extractum Rosae fluidum extern pentru întreţinerea gurii şi a dinţilor, Oleum Rosae ca şi corector de miros în ape de gură. Siropul de trandafir, Sirupus Rosae, se administra ca şi corector de gust al remediilor interne.

Ca astringente uşoare, petalele de trandafir erau, de asemenea, folosite ocazional în diaree. Apa de trandafir era recomandată de Pfleiderer, Ulm, ca liniştitoare pentru inimă şi nervi.

În medicina tradiţională ayurvedică din India, trandafirii sunt consideraţi astringenţi şi ca având proprietăţi tonice cardiace şi cefalice. Petalele sunt utilizate pentru ameliorarea hemoragiei uterine şi sunt aplicate local pentru ulcerul oral.

În prezent, preparatele din flori de trandafiri sunt utilizate mai mult în soluţii orofaringeale pentru igiena gurii şi gâtului şi în caz de inflamaţii ale mucoaselor orale şi faringiene, în infuzii cu utilizare oculară în conjunctivite, sub formă de ceaiuri recomandate intern în diaree, local ca şi calmante şi antipruriginoase, împotriva inflamaţiilor pielii.

În aromaterapia modernă, uleiul esenţial de trandafir este utilizat în insomnie, dureri de cap, migrene, tensiuni nervoase şi emoţii generate de stres.

Se raportează că uleiul esențial de trandafir conţine în principal citronelol, geraniol, nerol, linalool şi feniletilalcool şi are efecte astringente, antispasmodice, antiinflamatorii, analgezice, antidepresive, sedative, hipnotice, antiseptice, bactericide, cicatrizante, emenagoge, hemostatice, stomahice, hepatice și laxative.

Topinambur

Helianthus tuberosus L.

Topinamburul este o plantă perenă din familia Asteraceae (Compositae), înrudită şi asemănătoare cu floarea soarelui. Planta prezintă în sol tuberculi; tijele sunt puternice, viguroase, uneori ramificate la bază, cu înălţimea de 1,50-2,00m sau mai mult, cu frunze ovale acoperite cu peri rigizi; florile sunt grupate în capitule galbene, mult mai mici decât cele de floarea soarelui. Tuberculii comestibili, seamănă oarecum cu cei ai cartofului, dar carbohidratul prezent în conţinutul acestora este inulina şi nu amidonul, iar gustul aduce aminte de anghinarea comestibilă.

Nativ în America de Nord, unde a fost cultivat din ere străvechi de către locuitorii indigeni, topinamburul a fost introdus în Europa în 1616 unde a fost preferat ca plantă alimentară; tuberculii din plantă au fost aduşi din Canada de către Samuel de Champlain, denumirea iniţială conferită plantei fiind de anghinare de Canada. Se crede că topinamburul a fost cea mai veche cultură din America de Nord.

Marea varietate de denumiri ştiinţifice şi populare conferite plantei de la introducerea sa în Europa fac dificilă urmărirea sa istorică. Linne a fost cel care a stabilit denumirea sa binomială, Helianthus tuberosus, în 1753. În ceea ce priveşte denumirile sale populare cele mai comune, adică anghinare de Ierusalim şi topinambur, nu sunt nici clare, nici precise şi nici adecvate. Considerând denumirea de anghinare de Ierusalim, o analiză literară ne relevă faptul că planta nici nu este o anghinare şi nici nu are ceva de a face cu Ierusalimul. Denumirea de anghinare pare a proveni din faptul că tuberculii gătiţi au cumva un gust şi consistenţă reminiscente ca al receptaculului cărnos de anghinare. Originea numelui de Ierusalim, pare a fi derivată din italienescul Girasole (floarea soarelui, care este înrudită cu topinamburul) şi din cauza dificultății de pronunţie a acestui cuvant în limba engleză a derivat în Jerusalem. Originea denumirii de topinambur este şi mai ambiguă.

În 1617 planta a fost introdusă în Franţa unde a primit denumirea de topinambour, denumire care pare a deriva din topunambou, denumirea unei populaţii exotice aduse aici din America de Sud cu nu mult înaintea plantei. În 1617, în publicaţia Histoire de la Nouvelle France, se afirma că topinamburul este în grădina oricui în Paris în timp ce în Roma era o raritate, iar în Anglia o noutate absolută. Prima menţiune a sa în Anglia a fost în 1622 când se pomeneşte faptul că rădăcina sa era consumată cu unt, oţet, piper, ca atare sau împreună cu alte alimente. Topinamburul a ajuns în Olanda în 1613, în Italia în 1614, Anglia în 1616, Germania 1626, Polonia 1652, Suedia 1658, iar în Rusia abia în secolul XVIII. După o vreme de la răspândirea sa în Europa, topinamburul a devenit o importantă sursă de hrană, dar importanţa sa a scăzut după introducerea cartofului. Popularitatea sa extinsă poate fi dedusă din numărul mare de publicaţii şi monografii în care apare încă din 1789.

Astăzi topinamburul are numeroase aplicaţii alimentare şi non-alimentare. De exemplu, inulina extrasă din tuberculi este o bună sursă de fructoză pentru diabetici. O porţie de 170 g de tuberculi este o bună sursă de cupru, de vitamina B1, furnizând de asemenea 1,7 g fibre dietare; conţinutul bogat în inulină, un carbohidrat nedigerabil îl face să furnizeze practic o mare cantitate de hrană fără multe calorii. Tuberculii dezvoltă un gust dulceag plăcut de-a lungul iernii, în special dacă au fost supuşi îngheţului. Pot fi folosiţi în toate modurile în care sunt folosiţi şi cartofii.

În ceea ce privește efectele topinamburului pentru sănătate se cunoaşte că acesta este aperient, afrodisiac, colagog, diuretic, spermatogenetic, stomahic şi tonic, constituind un remediu popular pentru reumatism şi diabet.

Rezultatele studiilor ştiinţifice au sugerat că fructooligozaharidele din tuberculul de topinambur au potențialul de a fi utilizate ca şi componentă prebiotică. Creșterea Bifidobacterium bifidum s-a îmbunătățit semnificativ în prezenţa fructanelor de topinambur. Astfel, fructooligozaharidele din tuberculii de topinambur pot oferi o stabilitate mai mare a probioticelor şi a producției de acizi, deci poate fi considerată o sursă potenţială de oligozaharide cu un randament ridicat pentru producția comercială de prebiotice pentru dezvoltarea industriei alimentare și îmbunătățirea sănătății.

 

Trifoiul roșu

Trifolium pratense L.

Specie ierboasă perenă, din familia Leguminosae, cu 2-5 tulpini înalte de 20-50 cm; rădăcina pivotantă, ramificată, cu nodozităţi, multicapitată; tulpini simple sau ramificate, foliate; frunze trifoliate, cele bazale lung peţiolate, formând adesea rozete, cele superioare mai scurt peţiolate; foliolele sunt aproape sesile, ovate, obovate sau eliptice, cu margine întreagă, pe spate şi pe margini uşor păroase, pe faţă, la mijloc, cu o pată mai deschisă; la baza frunzei stipele alungite, concrescute cu peţiolul, cu vîrf ascuţit; flori grupate în capitule globuloase, cu diametru de 2-3 cm, sesile, cu corolă papilonată, de la roz pînă la purpuriu-deschis; la baza capitulelor se află un involucru din două frunzuliţe trifoliate; fructe păstăi mici, comprimate, cu 3-4 seminţe.

Lonucerus, în 1564, descria trifoiul roşu ca agent emolient util chiar şi în cazul nodulilor extrem de duri, al cărui efect îl considera asemănător cu al schindufului. El mai recomanda trifoiul roşu în tulburări ale vezicii urinare, diaree, şi extern în leucoree şi arsuri solare. Aceleaşi recomandări ni le oferă şi Matthiolus, în 1626, iar pe lângă acestea îl pomeneşte ca util în menstruaţie.

  1. M. Scudder, în cartea sa Specific Medication and Specific Medicines, din 1870, pomeneşte influenţa specifică a trifoiului roşu în unele cazuri de tuse spastică, şi în tusea care însoţeşte pojarul, şi de asemenea susţine că mai poate fi prescris în laringite, bronşite şi ftizie.

Alte publicaţii medicale din secolul XIX, începutul secolului XX susţineau efectele antispasmodic şi alterativ ale trifoiului roşu, efectul de calmare a iritabilităţii tractului respirator, cu reducerea uscăciunii şi tusei spasmodice, şi de asemenea proprietăţile sale benefice în bronşite şi laringite. Medicul F. Ellingwood, publica în 1908, opiniile Dr. W. M. Lambert care dorea să atragă atenţia asupra influenţei specifice pe care a descoperit-o la trifoiul roşu şi pe care o considera în general necunoscută; acesta menţiona astfel că trifoiul roşu are o influenţă particulară în îmbunătăţirea nutriţiei creierului, atunci când acesta este afectat de surmenaj, în special în acele cazuri în care apare pierdere de memorie, idei confuze sau alte probleme apărute din cauze funcţionale. Medicul susţinea că a prescris remediul în aceste cazuri obţinând rezultate excelente şi considera că acesta probabil îmbunătăţeşte circulaţia, nu doar la nivelul sistemului nervos ci în întreg sistemul capilar, inclusiv la nivelul extremităţilor.

Tot în acele vremuri, trifoiul roşu era prescris contra cancerului, îmbunătăţind treptat funcţiile organismului.

În sistemele de medicină populară din Rusia şi China, medicii locali prescriau trifoiul roşu în tratamentul afecţiunilor respiratorii precum astmul şi bronşita, iar nativii americani în prescriau în tusea convulsivă şi cancer.

De-a lungul timpului a mai fost folosit în medicina populară din întreaga lume în afecţiuni ale pielii în combinaţie cu alte plante, în cancerul de sân, sub formă de cataplasmă din decoct aplicată local, în cancerul ovarian şi al sistemului limfatic, în bolile degenerative cronice, gută, tuse spastice. Flavonoidele din flori şi frunze manifestă efect estrogenic fiind astfel benefice în tratamentul problemelor ce apar odată cu menopauza. Inflorescenţele sunt alterative, antiscrofulozice, antispasmodice, diuretice, expectorante, sedative şi tonice.

Alcaloidul toxic saframina se întâlneşte adesea în trifoiul bolnav; acesta a fost studiat privitor la activitatea sa antidiabetică şi anti-SIDA. Recent, trifoiul roşu a primit o atenţie mărită fiind introdus în suplimentele alimentare destinate ameliorării simptomelor menupauzei, îmbunătăţirii sănătăţii cardiovasculare şi a oaselor.

Trifoiul roşu este prezent, sub formă de extract, şi în produsul FARES capsule Menopauză.

 

Tuia

Tuia este un termen general folosit la desemnarea genului Thuja, gen de arbori ornamentali aparţinând familiei Cupressaceae. Cea mai comună specie în America de Nord este Thuja occidentalis, al cărei nume popular tradus înseamnă arborele vieţii. Specia întâlnită în China şi Japonia este Thuja orientalis.

Arborii de tuia sunt conifere sempervirescente native în America de Nord, care cresc în pădurile dense cu soluri umede din sud-estul Canadei şi nord-estul Statelor Unite, cu înălţimi de până la 18 m, cu trunchiul cu diametrul de 31-61 cm; cresc foarte încet la maturitate, iar unele exemplare din pădurile nordice ale Americii sunt estimate la o vârstă de 800 de ani. Thuja occidentalis are o formă conică, cu ramurile cele mai de jos aproape orizontale, iar cele superioare aproape verticale, formând un con dens; frunzele sunt de culoare verde-viu, iar conurile sunt verde-pal când sunt tinere şi devin maronii-roşcate la maturitate.

Denumirea generică de Thuja derivă din grecescul thuo care însemnă a sacrifica, deoarece lemnul de tuia era deseori ars în cadrul sacrificiilor de animale de către antici pentru a da o aromă mai plăcută focului.

Tuia a fost introdusă în Europa înainte de 1600, câştigând rapid reputaţie şi aici. Boerhhave folosea apa distilată din Thuja, iar Hanneman a introdus planta în şcoala homeopată; Peter Kalm, în 1753, raportează faptul că scoarţa şi frunzele sunt folosite local în Canada; în 1785 este folosită în scorbut, în 1862 a fost introdusă în eclectism de către Dr. Dickey prin intermediul unui editorial, iar în 1880 începe studiul mai aprofundat precum şi recomandarea entuziastă a remediilor din plantă. Uleiul a fost folosit în medicina populară ca abortiv, vermifug, diuretic şi digestiv; extern era utilizat în tratamentul infecţiilor fungice ale pielii. Nativii americani utilizau preparatele pe bază de frunze şi mlădiţe de tuia pentru ameliorarea durerilor de cap.

În medicina tradiţională Chineză frunzele şi tulpinile sunt folosite în tratamentul afecţiunilor nervoase, a insomniei, palpitaţiilor cardiace, precum şi pentru oprirea hemoragiilor şi reducerea febrei. Medicii chinezi realizau preparate din frunzele proaspete ţinute şapte zile în soluţie alcoolică 60% pentru a stimula creşterea părului.

Preparatele homeopatice cunoscute sub denumirea de Thuja sunt realizate din frunze de Thuja occidentalis, şi sunt administrate în tratamentul negilor, în dureri de cap, vertigo în poziţie ortostatică, depresie şi stări de extenuare.

Cercetările recente au confirmat faptul că extractele obţinute din tuia manifestă efect antiviral, antiinflamator, şi antibacterian. Un grup de cercetători germani a raportat în 2002 faptul că un extract preparat din frunzele de tuia, alcool şi apă inhibă reproducerea virusului gripal A, în timp ce o echipă de cercetători japonezi a găsit că extractul din tuia a fost eficient în tratamentul eczemelor. Un alt grup de cercetători japonezi a raportat în 2003 faptul că mai mulţi compuşi izolaţi din scoarţa tulpinii au manifestat o activitate antitumorală semnificativă.

În produsele FARES regăsim mlădiţele de tuia în compoziţia ovulelor Ginosept.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Terminalia arjuna

Terminalia arjuna este un arbore tropical, aparţinând familiei Combrataceae. Prezintă distribuţie întinsă în peninsula Indiană de-a lungul râurilor, în traectul sub Himalaian şi Ceylon.

Scoarţa acestui arbore are o îndelungată istorie de utilizare tradiţională în sistemul de medicină Ayurveda pentru sănătatea inimii, fiind recomandată ca tonic cardiac în tratamentul afecţiunilor coronariene, insuficienţei cardiace, hipercolesterolemiei şi pentru ameliorarea anginei pectorale.

Sucul proaspăt din frunzele de Arjuna sunt folosite în sudul Indiei în tratamentul durerilor de urechi iar pasta din rădăcină este aplicată extern în durerile de cap. Vindecătorii tradiţionali din sudul Indiei folosesc pasta din fructe aplicată local pe răni. Populaţiile tribale din Orissa utilizează pulberea din scoarţa uscată pentru a trata hematuria. Ei mestecă scoarţa proaspătă şi iau câte o înghiţitură de suc ca antiacid. În zona Tamil Nadu, populaţia fierbe pulberea din scoarţă cu apă ca remediu pentru durerile de cap; decoctul este folosit, de asemenea, pentru spălarea ulceraţiilor şi este prescris în cazul muşcăturilor de şarpe şi scorpion.

Scoarţa tulpinii de arjuna prezintă în textele clasice nenumărate utilizări, de exemplu ca astringent, răcoritor, afrodisiac, cardiotonic, demulcent, stiptic, anti-dizenteric, astringent urinar, expectorant, tonic etc. Este folosită, de asemenea, în unele probleme clinice precum fracturi, ulcere, uretroree, leucoree, diabet, anemie, afecţiuni cardiace, tuse, tumori, transpiraţie excesivă, oboseală, astm, bronşite, diaree sangvinolentă, ciroză hepatică, hipertensiune, inflamaţii şi afecţiuni ale pielii.

În studii ştiinţifice pe animale, extractul din scoarţă de arjuna a manifestat un efect de protejare a ţesutului cardiac. Extractele etanolice prezintă potenţial antioxidant şi potenţiale efecte antitumorale. Extractele din scoarţă au mai arătat un efect de reducere a hipertensiunii arteriale.

În studiile cu oameni, extractul apos din scoarţa de arjuna a arătat eficienţă în îmbunătăţirea sănătăţii cardiovasculare, în special la nivelul funcţionării ventriculului stâng; a arătat de asemenea, eficienţă în îmbunătăţirea funcţiei cardiace la persoane care au suferit recent traume sau tumori cardiace; 500 mg pulbere din scoarţă administrată de trei ori pe zi timp de trei luni la 12 pacienţi cardiaci a determinat o îmbunătăţire, la nivel ventricular, a fracţiunii evacuate şi o reducere a masei ventriculare, comparativ cu grupul control. Pulberea din scoarţă de arjuna a redus frecvenţa episoadelor de angină la 15 pacienţi stabili.

Dovezile furnizate până acum de studiile clinice par promiţătoare şi toate în aceeaşi direcţie benefică, extractul arătându-se, de asemenea, sigur.

Terminalia arjuna are ca şi constituenţi principali taninuri, saponine triterpenoidice (acid arjunic, acid arjunolic, arjungenin, arjunglicozide), flavonoide (arjunona, arjunolona, luteolina), acizii galic şi elagic, proantocianidine oligomerice, fitosteroli, calciu, magneziu, zinc şi cupru. Îmbunătăţirea funcţionării muşchiului cardiac şi îmbunătăţirea implicită a activităţii de pompare a inimii par să fie beneficiile principale ale scoarţei de arjuna.

Turta

Carlina acaulis L.

Turta, sau Ciurul zânelor, este o plantă perenă din familia Asteraceae, erbacee, mică, spinoasă, cu rădăcină groasă, de 2-3 cm, care străbate în pământ până la 20 cm, cu frunze argintii răsfrânte, cu foarte mulţi dinţi şi inciziuni profunde, îmbrăcând la mijloc o inflorescenţă cuprinzând flori tubuloase alburii, strâns înghesuite, mărginite de un aşa-zis involucru din false frunze albe; vegetează locuri pietroase şi coline calcaroase prin bărăganuri, livezi şi locuri sărace mai ales la munte, în toată Europa.

Are o istorie destul de îndelungată de utilizare medicală în Europa, a fost pomenită în scrieri chiar şi pe continentul American, dar în medicina modernă este mai puţin folosită. În trecut a fost considerată afrodisiacă, utilă în tratamentul spasmelor tractului digestiv, în afecţiuni ale ficatului şi vezicii biliare, în hidropizie, retenţie urinară. Rădăcina era considerată antibiotică, antispasmodică, diaforetică, digestivă şi carminativă, uşor diuretică, febrifugă; a fost de asemenea folosită în tratamentul unor afecţiuni ale pielii, precum eczemele; un decoct din rădăcină se folosea extern pentru curăţarea rănilor sau sub formă de gargară, ca antiseptic. Era considerată benefică în afecţiuni nervoase şi în amenoree; în Ungaria inflorescenţa era tradiţional utilizată ca vegetală.

În publicaţiile de profil de la noi din ţară, de la mijlocul secolului trecut, se menţionează observaţiile unor medici ai vremii care notau că rădăcina de turtă exercită o acţiune recomandabilă asupra sistemului nervos central şi o prescriau în hipocondrie, isterie şi manifestări paralitice, apoi pentru rănile şi ulcerele purulente, ori contra bolilor reumatice şi gutoase. Se mai nota că decoctul din rădăcină stimulează transpiraţia şi sporeşte cantitatea de urină, combătând stările febrile, favorizează menstruaţia, stimulează sistemul nervos şi este vermifugă şi, de asemenea, eficace în multe boli de piele. În medicina populară românească avea aceleaşi întrebuinţări.

Studiile recente au găsit şi confirmat pentru Carlina oxidul, care este componenta principală a uleiului esenţial al acestei plante, o puternică activitate de combatere a unor microorganisme precum Streptococcus pyogenes, Pseudomonas aeruginosa, Candida albicans, şi C. Glabrata. S-a înregistrat, de asemenea, o puternică şi selectivă activitate împotriva microorganismului Trypanosoma brucei brucei (agentul afecţiunii cunoscute ca boala somnului), făcând din Carlina oxid un compus promiţător în dezvoltarea unui medicament pentru tratamentul tripanosomiazei Africane şi împotriva acestei bacterii gram-pozitive multirezistente.

Țintaura

Centarium erythrarea Rafn (Centaurium umbellatum)

Specie erbacee din familia Gentianaceae, anuală sau bienală, erectă, simplă, sau ramificată la partea superioară; tulpina cu patru muchii, frunzele obovate, scurt peţiolate, dispuse în rozetă, cele tulpinale opuse, alungite şi sesile, cu 3-5 nervuri arcuate; florile grupate în cime bipare, corimbiforme, terminale, cu petale de culoare roz. Se recoltează părţile aeriene ale plantei, vara, în perioada înfloririi.

Denumirea de Centaurium derivă din grecescul kentaúreion, creatură mitologică cu cap şi trunchi de om şi restul corpului de cal. Centaurii se spunea că sunt maeştrii vindecărilor. Pliniu scria că centaurul Chiron a folosit această plantă pentru a-şi vindeca rana produsă piciorului său de o săgeată otrăvită cu sângele Hydrei. Denumirea erythraea derivă din grecescul erythros = roşu, desemnând culoarea florilor plantei. Romanii numeau această plantă cu gust amar Herba felis terrae (sau Fel Terrae), ceea ce înseamnă „planta fierii pământului”.

Se crede că este „Graveolentia Centaurea” a lui Virgilius, căreia Lucretius îi atribuia epitetul mai semnificativ de tristia (tristă), în relaţie cu amăreala sa la fel de intensă, amăreală căreia i se datora efectul tonic şi vindecător.

Se considera că dintre toate plantele tonice amare, stimulente ale apetitului, ţintaura este cea mai eficientă, combinând şi proprietăţile antiseptice ale genţianei şi ale trifoiştei de baltă. În antichitate a fost folosită ca febrifug în atacurile de febră intermitentă, în dismenoree, şi ca sedativ.

Conform lui Kneipp (1935) ţintaura prezintă proprietăţi de curăţare a sângelui şi este utilizată pentru afecţiuni gastrointestinale, iar Madaus (1938) afirmă că este cel mai bun remediu contra senzaţiei de arsură cauzată de sucurile gastrice. Steinmetz (1954) descrie planta Erithraea centaurium ca fiind un stomahic amar şi febrifug, recomandată în cloroză şi icter; de asemenea purifică sângele, favorizează menstruaţia şi îmbunătăţeşte apetitul. Bisset (1994) menţionează utilizarea sa ca amar, pentru stimularea apetitului şi creşterea secreţiei sucului gastric, în special în afecţiuni dispeptice cronice şi absenţa sucului gastric.

Medicina românească din secolul trecut utiliza ţintaura pentru proprietatea sa antifebrilă, mulţi autori ai vremii susţinând că este cel mai bun înlocuitor al scoarţei de chinină. Sub formă de prafuri sau în infuzie se administra pentru fortifierea stomacului şi pentru combaterea „fierbinţelilor”. Se mai recomanda în mod general pentru regenerarea sângelui la anemici, în tulburările circulatorii, în cazurile de stare generală de epuizare, bolnavilor febrili, pentru stimularea sistemului nervos, ca medicament amar pentru stimularea poftei de mâncare. Mai era întrebuinţată cu bune rezultate în bolile de rinichi şi ficat, iar extern se considera că aduce reale servicii în unele boli de piele.

Medicina populară românească utilizează ţintaura cam în acelaşi spirit, la experior folosind decoctul pentru spălături ale pielii bolnave, iar intern sub formă de tinctură sau ceai contra arsurilor stomacale, eructaţiei, contra greţurilor şi a impulsului de vomă, contra colicilor, diareelor (asociată cu pelin); asociată cu menta şi ghinţura, medicina populară apreciază rezultate mulţumitoare în bolile de inimă.

Părţile aeriene ale plantei conţin glicozide iridoidice amare, acizi fenolici, flavone, xantone substanţe care conferă plantei proprietăţi de stimularea secreţiilor gastrice şi febrifuge.

Studii recente relevă faptul că efectul gastroprotector s-ar datora activităţii antioxidante a unor compuşi ai plantei.

 

În produsele noastre, ţintaura se regăseşte în:  Bitter Herba Dacica.

Turmeric

Curcuma longa L.

Plantă perenă originară din Asia, cu rizom ovat-cilindric, voluminos, de culoare portocalie intensă la interior.

Turmericul, alături de alte specii ale genului Curcuma, creşte spontan în pădurile Asiei de Sud în India, Indonezia, Indochina şi unele insule din Pacific. În toate aceste zone planta este tradiţional utilizată atât în domeniul culinar cât şi în cel medical, din timpuri străvechi. A fost folosită în ceremoniile religioase, semnificând viaţa, puritatea şi prosperitatea.

În sistemul de medicină indiană tradiţională ayurveda, turmericul este cunoscut pentru îmbunătăţirea digestiei, a florei intestinale, pentru eliminarea viermilor intestinali şi reducerea balonării, pentru detoxifierea ficatului şi susţinerea funcţionării acestuia şi a vezicii biliare, normalizarea menstruaţiei, pentru reducerea inflamaţiilor şi a disconfortului cauzat de artrite, ca şi purificator al sângelui, în tuse şi astm, şi de asemenea în aplicaţii locale pentru arsuri, luxaţii, tăieturi, contuzii, muşcături de insecte, ca antibacterian şi antifungic acolo unde este cazul.

Locuitorii băştinaşi din insulele Hawaii, demult, îl utilizau în cazul infecţiilor sinusale, infecţiilor în ureche, şi ulcerelor gastrointestinale.

Turmericul este extensiv utilizat în medicina tradiţională chineză, este oficial în Farmacopeea Republicii Populare Chineze şi de asemenea şi în Codexul Fito-Medical Japonez, având mai multe indicaţii terapeutice printre care balonare abdominală, dureri renale, amenoree.

Grecii antici cunoşteau turmericul, dar utilizarea sa era sporadică, şi în special pentru prepararea de coloranţi galben-portocalii. În 1870 chimiştii au descoperit faptul că pulberea galben-portocalie din rădăcinile de turmeric virează în maron-roşietic atunci când este expusă în mediul alcalin, această descoperire ducând la dezvoltarea hârtiei de turmeric utilizată pentru testul de alcalinitate.

Cărţile europene medicale vechi aduc puţine menţiuni privind turmericul. Marco Polo face referire la turmeric ca fiind un şofran indian folosit pentru colorarea hainelor. Medicii eclectici îl foloseau în preparatele medicinale mai mult pentru a le conferi culoare acestora. Există menţiuni care susţin că era considerat tratament pentru icter, dar pe lângă aceste utilizări a fost aproape ignorat în Europa, până târziu, în secolul XX. Cercetările serioase asupra rizomului de turmeric au început în 1920 în Germania, sescviterpenele din acesta au fost prima dată izolate în 1926, cărora le-a şi fost atribuită activitatea terapeutică, iar mai târziu, în 1936, au fost comparate materialul vegetal, cu extractul total, ca şi cu constituenţii izolaţi. Rezultatele experimentelor efectuate au arătat că turmericul, prin compuşii săi, stimulează fluxul biliar, în parte prin stimularea contracţiilor  vezicii biliare, în parte prin creşterea secreţiei de bilă. Independent, cercetările din Asia au validat aceleaşi proprietăţi ale turmericului, dar interesul s-a extins aici şi în aria efectului hepatoprotector, aducând descoperiri importante în această privinţă.

Până acum, în privinţa turmericului s-au demonstrat în special activitatea antihepatotoxică, efectul de a preveni fluctuaţii mari ale colesterolului după mese, potenţialul antiinflamator realizat printr-un mecanism adrenal.

Rizomii de turmeric conţin carbohidraţi, curcuminoide, polipeptide, proteine, ulei esenţial şi ulei gras, cărora li se atribuie în prezent proprietăţi digestive, coleretic-colagoge, antiinflamatoare cu potenţial benefic în cazul artritelor, hepatoprotectoare, antibiotice, antiaterosclerotice, antidiabetice, antistres, de vindecare a rănilor.

 

Ti-tree

Melaleuca alternifolia (Maiden & Betche) Cheel

Arbore din familia Myrtaceae originar din Australia, cu frunze sempervirescente, liniare, oval alungite, lungi de 10-35 mm şi late de 1 mm; florile albe sunt grupate în spice lungi de 3-5 cm, fructele mici, lemnoase, în formă de cupă, cu diametrul de 2-3 mm. În scopuri terapeutice de la acest arbore se recoltează frunzele, din care se extrage uleiul esenţial.

Uleiul acestei plante a fost folosit mult înainte să ajungă căpitanul Cook în Australia, timp de milenii, de către aborigenii australieni Bundjabung pentru contuzii, muşcături de insecte şi infecţii ale pielii. Ei zdrobeau frunzele şi le amestecau cu lut pentru a realiza cataplasme. Primii colonişti albi au observat acest lucru şi au învăţat cum să folosească frunzele, descoperind repede proprietăţile terapeutice şi începând ulterior distilarea uleiului din frunze. Membrii echipajului lui James Cook au descris la finele secolului XVIII utilizarea uleiului de tea tree. A fost redescoperit abia în 1920 ca antiseptic topic cu acţiune mai eficientă decât a fenolului.

Uleiul esenţial a fost obţinut prima dată prin distilare în 1925, şi datorită efectelor sale antiseptice, antibacteriene, antifungice și antivirale a devenit un agent antiseptic standard pentru chirurgie, în special în chirurgia dentară. În 1922 Arthur Penfold, un chimist australian, alături de echipa sa de la Muzeul Tehnologiei şi Ştiinţelor Aplicate din Sidney, a distilat uleiul de Melaleuca alternifolia şi ulterior a publicat un document care atesta faptul că acesta manifestă activitate antibacteriană şi antifungică. A fost anunţat în întreaga lume ca un nou tip de germicid, blând cu celulele pielii dar activ pe germenii invazivi.

Uleiul de Melaleuca alternifolia a început să fie din ce în ce mai utilizat. A fost folosit cu succes pentru tratarea tuturor tipurilor de infecţii şi infestări; a fost util de la tăieturi şi răni, viermi inelaţi, ulcere ale membrelor, infecţii, catar, guturai, afte, amigdalite, parodontoză ş gingivite. Profesori, medici, stomatologi şi chirurgi, dar şi medici veterinari s-au folosit de proprietăţile sale pentru sănătatea şi bunăstarea pacienţilor lor.

În cel de-al doilea război mondial, uleiul de Melaleuca fiind furnizat în cantităţi reduse, toate stocurile existente au fost epuizate pentru stoparea infecţiilor din inevitabilele răni de război ale soldaţilor şi celor care se ocupau de muniţie, fiind de mare ajutor în efortul din timpul războiului. Curând s-a considerat că este nevoie de o alternativă mai ieftină şi mai uşor disponibilă ca să ajute la stoparea răspândirii de germeni, iar industria de fabricare a uleiului de tea tree odată înfloritoare, a intrat în declin. Pentru următorii 20 de ani aproape a intrat în uitare.

Uleiul de tea tree conţine peste 100 de componente ce acţionează sinergic (conţinut ridicat de terpene), majoritatea din acestea neputând fi identificate în ultimii ani, ca atare un extract identic-natural fiind imposibil de realizat în mod sintetic. În anii 1960, uleiul a realizat o remarcabilă revenire, prima dovadă ştiinţifică obţinută confirmând efectul favorabil în tratamentul arsurilor, infecţiilor ginecologice şi, mai târziu, a unor variate probleme ale gambelor şi a infecţiilor din zona unghiilor.

Monografia uleiului esenţial de tea tree din British Pharmaceutical Codex of 1949, expune proprietăţile germicidale ale acestuia, fiind recomandat în aplicaţii locale pentru tratamentul furunculozei, infecţiilor micotice ale pielii, în panariţiu, impetigo, candidoze şi stomatite, iar sub formă de inhalaţie în rinite. Uleiul a fost folosit pentru propretăţile sale bactericide şi antifungice şi ca şi component dezinfectant în multe produse medicinale combinate cu ingrediente non-vegetale autorizate în Regatul Unit dinainte de 1970.

Acum, uleiul altă dată uitat şi-a recâştigat popularitatea, fiind înfiinţate culturi dedicate colectării şi obţinerii uleiului volatil din frunze, în scopuri comerciale.

În perioada modernă, uleiul esenţial de Tea Tree are reputaţia de a avea mai multe proprietăţi medicinale, inclusiv proprietăţi antibacteriene, antifungice, antivirale, antiinflamatorii şi analgezice. Pentru activitatea sa antibacteriană este popular astăzi ca agent antimicrobian topic. Este recomandat în tratamentul multor afecţiuni cutanate, inclusiv acnee, eczemă, furunculoză, onicomicoză şi tinea.

Uleiul esenţial de Tea Tree se bucură de o popularitate remarcabilă ca agent antimicrobian de actualitate şi, deşi este utilizat în principal pentru proprietăţile sale antibacteriene, antifungice şi antivirale bine documentate, uleiul are şi proprietăţi antiinflamatorii, analgezice, insecticide și antipruriginoase. În prezent, acesta este, de asemenea, încorporat ca principal antimicrobian sau ca şi conservant natural în multe produse farmaceutice şi cosmetice.