Topinambur

Helianthus tuberosus L.

Topinamburul este o plantă perenă din familia Asteraceae (Compositae), înrudită şi asemănătoare cu floarea soarelui. Planta prezintă în sol tuberculi; tijele sunt puternice, viguroase, uneori ramificate la bază, cu înălţimea de 1,50-2,00m sau mai mult, cu frunze ovale acoperite cu peri rigizi; florile sunt grupate în capitule galbene, mult mai mici decât cele de floarea soarelui. Tuberculii comestibili, seamănă oarecum cu cei ai cartofului, dar carbohidratul prezent în conţinutul acestora este inulina şi nu amidonul, iar gustul aduce aminte de anghinarea comestibilă.

Nativ în America de Nord, unde a fost cultivat din ere străvechi de către locuitorii indigeni, topinamburul a fost introdus în Europa în 1616 unde a fost preferat ca plantă alimentară; tuberculii din plantă au fost aduşi din Canada de către Samuel de Champlain, denumirea iniţială conferită plantei fiind de anghinare de Canada. Se crede că topinamburul a fost cea mai veche cultură din America de Nord.

Marea varietate de denumiri ştiinţifice şi populare conferite plantei de la introducerea sa în Europa fac dificilă urmărirea sa istorică. Linne a fost cel care a stabilit denumirea sa binomială, Helianthus tuberosus, în 1753. În ceea ce priveşte denumirile sale populare cele mai comune, adică anghinare de Ierusalim şi topinambur, nu sunt nici clare, nici precise şi nici adecvate. Considerând denumirea de anghinare de Ierusalim, o analiză literară ne relevă faptul că planta nici nu este o anghinare şi nici nu are ceva de a face cu Ierusalimul. Denumirea de anghinare pare a proveni din faptul că tuberculii gătiţi au cumva un gust şi consistenţă reminiscente ca al receptaculului cărnos de anghinare. Originea numelui de Ierusalim, pare a fi derivată din italienescul Girasole (floarea soarelui, care este înrudită cu topinamburul) şi din cauza dificultății de pronunţie a acestui cuvant în limba engleză a derivat în Jerusalem. Originea denumirii de topinambur este şi mai ambiguă.

În 1617 planta a fost introdusă în Franţa unde a primit denumirea de topinambour, denumire care pare a deriva din topunambou, denumirea unei populaţii exotice aduse aici din America de Sud cu nu mult înaintea plantei. În 1617, în publicaţia Histoire de la Nouvelle France, se afirma că topinamburul este în grădina oricui în Paris în timp ce în Roma era o raritate, iar în Anglia o noutate absolută. Prima menţiune a sa în Anglia a fost în 1622 când se pomeneşte faptul că rădăcina sa era consumată cu unt, oţet, piper, ca atare sau împreună cu alte alimente. Topinamburul a ajuns în Olanda în 1613, în Italia în 1614, Anglia în 1616, Germania 1626, Polonia 1652, Suedia 1658, iar în Rusia abia în secolul XVIII. După o vreme de la răspândirea sa în Europa, topinamburul a devenit o importantă sursă de hrană, dar importanţa sa a scăzut după introducerea cartofului. Popularitatea sa extinsă poate fi dedusă din numărul mare de publicaţii şi monografii în care apare încă din 1789.

Astăzi topinamburul are numeroase aplicaţii alimentare şi non-alimentare. De exemplu, inulina extrasă din tuberculi este o bună sursă de fructoză pentru diabetici. O porţie de 170 g de tuberculi este o bună sursă de cupru, de vitamina B1, furnizând de asemenea 1,7 g fibre dietare; conţinutul bogat în inulină, un carbohidrat nedigerabil îl face să furnizeze practic o mare cantitate de hrană fără multe calorii. Tuberculii dezvoltă un gust dulceag plăcut de-a lungul iernii, în special dacă au fost supuşi îngheţului. Pot fi folosiţi în toate modurile în care sunt folosiţi şi cartofii.

În ceea ce privește efectele topinamburului pentru sănătate se cunoaşte că acesta este aperient, afrodisiac, colagog, diuretic, spermatogenetic, stomahic şi tonic, constituind un remediu popular pentru reumatism şi diabet.

Topinamburul se regăseşte şi în produsele FARES – pulberi complexe: Curăţarea colonului, Organism sănătos, Silueta perfectă – saţietate cu fibre.

Trifoiul roșu

Trifolium pratense L.

Specie ierboasă perenă, din familia Leguminosae, cu 2-5 tulpini înalte de 20-50 cm; rădăcina pivotantă, ramificată, cu nodozităţi, multicapitată; tulpini simple sau ramificate, foliate; frunze trifoliate, cele bazale lung peţiolate, formând adesea rozete, cele superioare mai scurt peţiolate; foliolele sunt aproape sesile, ovate, obovate sau eliptice, cu margine întreagă, pe spate şi pe margini uşor păroase, pe faţă, la mijloc, cu o pată mai deschisă; la baza frunzei stipele alungite, concrescute cu peţiolul, cu vîrf ascuţit; flori grupate în capitule globuloase, cu diametru de 2-3 cm, sesile, cu corolă papilonată, de la roz pînă la purpuriu-deschis; la baza capitulelor se află un involucru din două frunzuliţe trifoliate; fructe păstăi mici, comprimate, cu 3-4 seminţe.

Lonucerus, în 1564, descria trifoiul roşu ca agent emolient util chiar şi în cazul nodulilor extrem de duri, al cărui efect îl considera asemănător cu al schindufului. El mai recomanda trifoiul roşu în tulburări ale vezicii urinare, diaree, şi extern în leucoree şi arsuri solare. Aceleaşi recomandări ni le oferă şi Matthiolus, în 1626, iar pe lângă acestea îl pomeneşte ca util în menstruaţie.

  1. M. Scudder, în cartea sa Specific Medication and Specific Medicines, din 1870, pomeneşte influenţa specifică a trifoiului roşu în unele cazuri de tuse spastică, şi în tusea care însoţeşte pojarul, şi de asemenea susţine că mai poate fi prescris în laringite, bronşite şi ftizie.

Alte publicaţii medicale din secolul XIX, începutul secolului XX susţineau efectele antispasmodic şi alterativ ale trifoiului roşu, efectul de calmare a iritabilităţii tractului respirator, cu reducerea uscăciunii şi tusei spasmodice, şi de asemenea proprietăţile sale benefice în bronşite şi laringite. Medicul F. Ellingwood, publica în 1908, opiniile Dr. W. M. Lambert care dorea să atragă atenţia asupra influenţei specifice pe care a descoperit-o la trifoiul roşu şi pe care o considera în general necunoscută; acesta menţiona astfel că trifoiul roşu are o influenţă particulară în îmbunătăţirea nutriţiei creierului, atunci când acesta este afectat de surmenaj, în special în acele cazuri în care apare pierdere de memorie, idei confuze sau alte probleme apărute din cauze funcţionale. Medicul susţinea că a prescris remediul în aceste cazuri obţinând rezultate excelente şi considera că acesta probabil îmbunătăţeşte circulaţia, nu doar la nivelul sistemului nervos ci în întreg sistemul capilar, inclusiv la nivelul extremităţilor.

Tot în acele vremuri, trifoiul roşu era prescris contra cancerului, îmbunătăţind treptat funcţiile organismului.

În sistemele de medicină populară din Rusia şi China, medicii locali prescriau trifoiul roşu în tratamentul afecţiunilor respiratorii precum astmul şi bronşita, iar nativii americani în prescriau în tusea convulsivă şi cancer.

De-a lungul timpului a mai fost folosit în medicina populară din întreaga lume în afecţiuni ale pielii în combinaţie cu alte plante, în cancerul de sân, sub formă de cataplasmă din decoct aplicată local, în cancerul ovarian şi al sistemului limfatic, în bolile degenerative cronice, gută, tuse spastice. Flavonoidele din flori şi frunze manifestă efect estrogenic fiind astfel benefice în tratamentul problemelor ce apar odată cu menopauza. Inflorescenţele sunt alterative, antiscrofulozice, antispasmodice, diuretice, expectorante, sedative şi tonice.

Alcaloidul toxic saframina se întâlneşte adesea în trifoiul bolnav; acesta a fost studiat privitor la activitatea sa antidiabetică şi anti-SIDA. Recent, trifoiul roşu a primit o atenţie mărită fiind introdus în suplimentele alimentare destinate ameliorării simptomelor menupauzei, îmbunătăţirii sănătăţii cardiovasculare şi a oaselor.

Trifoiul roşu este prezent, sub formă de extract, şi în produsul FARES capsule Menopauză.

 

Tuia

Tuia este un termen general folosit la desemnarea genului Thuja, gen de arbori ornamentali aparţinând familiei Cupressaceae. Cea mai comună specie în America de Nord este Thuja occidentalis, al cărei nume popular tradus înseamnă arborele vieţii. Specia întâlnită în China şi Japonia este Thuja orientalis.

Arborii de tuia sunt conifere sempervirescente native în America de Nord, care cresc în pădurile dense cu soluri umede din sud-estul Canadei şi nord-estul Statelor Unite, cu înălţimi de până la 18 m, cu trunchiul cu diametrul de 31-61 cm; cresc foarte încet la maturitate, iar unele exemplare din pădurile nordice ale Americii sunt estimate la o vârstă de 800 de ani. Thuja occidentalis are o formă conică, cu ramurile cele mai de jos aproape orizontale, iar cele superioare aproape verticale, formând un con dens; frunzele sunt de culoare verde-viu, iar conurile sunt verde-pal când sunt tinere şi devin maronii-roşcate la maturitate.

Denumirea generică de Thuja derivă din grecescul thuo care însemnă a sacrifica, deoarece lemnul de tuia era deseori ars în cadrul sacrificiilor de animale de către antici pentru a da o aromă mai plăcută focului.

Tuia a fost introdusă în Europa înainte de 1600, câştigând rapid reputaţie şi aici. Boerhhave folosea apa distilată din Thuja, iar Hanneman a introdus planta în şcoala homeopată; Peter Kalm, în 1753, raportează faptul că scoarţa şi frunzele sunt folosite local în Canada; în 1785 este folosită în scorbut, în 1862 a fost introdusă în eclectism de către Dr. Dickey prin intermediul unui editorial, iar în 1880 începe studiul mai aprofundat precum şi recomandarea entuziastă a remediilor din plantă. Uleiul a fost folosit în medicina populară ca abortiv, vermifug, diuretic şi digestiv; extern era utilizat în tratamentul infecţiilor fungice ale pielii. Nativii americani utilizau preparatele pe bază de frunze şi mlădiţe de tuia pentru ameliorarea durerilor de cap.

În medicina tradiţională Chineză frunzele şi tulpinile sunt folosite în tratamentul afecţiunilor nervoase, a insomniei, palpitaţiilor cardiace, precum şi pentru oprirea hemoragiilor şi reducerea febrei. Medicii chinezi realizau preparate din frunzele proaspete ţinute şapte zile în soluţie alcoolică 60% pentru a stimula creşterea părului.

Preparatele homeopatice cunoscute sub denumirea de Thuja sunt realizate din frunze de Thuja occidentalis, şi sunt administrate în tratamentul negilor, în dureri de cap, vertigo în poziţie ortostatică, depresie şi stări de extenuare.

Cercetările recente au confirmat faptul că extractele obţinute din tuia manifestă efect antiviral, antiinflamator, şi antibacterian. Un grup de cercetători germani a raportat în 2002 faptul că un extract preparat din frunzele de tuia, alcool şi apă inhibă reproducerea virusului gripal A, în timp ce o echipă de cercetători japonezi a găsit că extractul din tuia a fost eficient în tratamentul eczemelor. Un alt grup de cercetători japonezi a raportat în 2003 faptul că mai mulţi compuşi izolaţi din scoarţa tulpinii au manifestat o activitate antitumorală semnificativă.

În produsele FARES regăsim mlădiţele de tuia în compoziţia ovulelor Ginosept.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Terminalia arjuna

Terminalia arjuna este un arbore tropical, aparţinând familiei Combrataceae. Prezintă distribuţie întinsă în peninsula Indiană de-a lungul râurilor, în traectul sub Himalaian şi Ceylon.

Scoarţa acestui arbore are o îndelungată istorie de utilizare tradiţională în sistemul de medicină Ayurveda pentru sănătatea inimii, fiind recomandată ca tonic cardiac în tratamentul afecţiunilor coronariene, insuficienţei cardiace, hipercolesterolemiei şi pentru ameliorarea anginei pectorale.

Sucul proaspăt din frunzele de Arjuna sunt folosite în sudul Indiei în tratamentul durerilor de urechi iar pasta din rădăcină este aplicată extern în durerile de cap. Vindecătorii tradiţionali din sudul Indiei folosesc pasta din fructe aplicată local pe răni. Populaţiile tribale din Orissa utilizează pulberea din scoarţa uscată pentru a trata hematuria. Ei mestecă scoarţa proaspătă şi iau câte o înghiţitură de suc ca antiacid. În zona Tamil Nadu, populaţia fierbe pulberea din scoarţă cu apă ca remediu pentru durerile de cap; decoctul este folosit, de asemenea, pentru spălarea ulceraţiilor şi este prescris în cazul muşcăturilor de şarpe şi scorpion.

Scoarţa tulpinii de arjuna prezintă în textele clasice nenumărate utilizări, de exemplu ca astringent, răcoritor, afrodisiac, cardiotonic, demulcent, stiptic, anti-dizenteric, astringent urinar, expectorant, tonic etc. Este folosită, de asemenea, în unele probleme clinice precum fracturi, ulcere, uretroree, leucoree, diabet, anemie, afecţiuni cardiace, tuse, tumori, transpiraţie excesivă, oboseală, astm, bronşite, diaree sangvinolentă, ciroză hepatică, hipertensiune, inflamaţii şi afecţiuni ale pielii.

În studii ştiinţifice pe animale, extractul din scoarţă de arjuna a manifestat un efect de protejare a ţesutului cardiac. Extractele etanolice prezintă potenţial antioxidant şi potenţiale efecte antitumorale. Extractele din scoarţă au mai arătat un efect de reducere a hipertensiunii arteriale.

În studiile cu oameni, extractul apos din scoarţa de arjuna a arătat eficienţă în îmbunătăţirea sănătăţii cardiovasculare, în special la nivelul funcţionării ventriculului stâng; a arătat de asemenea, eficienţă în îmbunătăţirea funcţiei cardiace la persoane care au suferit recent traume sau tumori cardiace; 500 mg pulbere din scoarţă administrată de trei ori pe zi timp de trei luni la 12 pacienţi cardiaci a determinat o îmbunătăţire, la nivel ventricular, a fracţiunii evacuate şi o reducere a masei ventriculare, comparativ cu grupul control. Pulberea din scoarţă de arjuna a redus frecvenţa episoadelor de angină la 15 pacienţi stabili.

Dovezile furnizate până acum de studiile clinice par promiţătoare şi toate în aceeaşi direcţie benefică, extractul arătându-se, de asemenea, sigur.

Terminalia arjuna are ca şi constituenţi principali taninuri, saponine triterpenoidice (acid arjunic, acid arjunolic, arjungenin, arjunglicozide), flavonoide (arjunona, arjunolona, luteolina), acizii galic şi elagic, proantocianidine oligomerice, fitosteroli, calciu, magneziu, zinc şi cupru. Îmbunătăţirea funcţionării muşchiului cardiac şi îmbunătăţirea implicită a activităţii de pompare a inimii par să fie beneficiile principale ale scoarţei de arjuna.

Turta

Carlina acaulis L.

Turta, sau Ciurul zânelor, este o plantă perenă din familia Asteraceae, erbacee, mică, spinoasă, cu rădăcină groasă, de 2-3 cm, care străbate în pământ până la 20 cm, cu frunze argintii răsfrânte, cu foarte mulţi dinţi şi inciziuni profunde, îmbrăcând la mijloc o inflorescenţă cuprinzând flori tubuloase alburii, strâns înghesuite, mărginite de un aşa-zis involucru din false frunze albe; vegetează locuri pietroase şi coline calcaroase prin bărăganuri, livezi şi locuri sărace mai ales la munte, în toată Europa.

Are o istorie destul de îndelungată de utilizare medicală în Europa, a fost pomenită în scrieri chiar şi pe continentul American, dar în medicina modernă este mai puţin folosită. În trecut a fost considerată afrodisiacă, utilă în tratamentul spasmelor tractului digestiv, în afecţiuni ale ficatului şi vezicii biliare, în hidropizie, retenţie urinară. Rădăcina era considerată antibiotică, antispasmodică, diaforetică, digestivă şi carminativă, uşor diuretică, febrifugă; a fost de asemenea folosită în tratamentul unor afecţiuni ale pielii, precum eczemele; un decoct din rădăcină se folosea extern pentru curăţarea rănilor sau sub formă de gargară, ca antiseptic. Era considerată benefică în afecţiuni nervoase şi în amenoree; în Ungaria inflorescenţa era tradiţional utilizată ca vegetală.

În publicaţiile de profil de la noi din ţară, de la mijlocul secolului trecut, se menţionează observaţiile unor medici ai vremii care notau că rădăcina de turtă exercită o acţiune recomandabilă asupra sistemului nervos central şi o prescriau în hipocondrie, isterie şi manifestări paralitice, apoi pentru rănile şi ulcerele purulente, ori contra bolilor reumatice şi gutoase. Se mai nota că decoctul din rădăcină stimulează transpiraţia şi sporeşte cantitatea de urină, combătând stările febrile, favorizează menstruaţia, stimulează sistemul nervos şi este vermifugă şi, de asemenea, eficace în multe boli de piele. În medicina populară românească avea aceleaşi întrebuinţări.

Studiile recente au găsit şi confirmat pentru Carlina oxidul, care este componenta principală a uleiului esenţial al acestei plante, o puternică activitate de combatere a unor microorganisme precum Streptococcus pyogenes, Pseudomonas aeruginosa, Candida albicans, şi C. Glabrata. S-a înregistrat, de asemenea, o puternică şi selectivă activitate împotriva microorganismului Trypanosoma brucei brucei (agentul afecţiunii cunoscute ca boala somnului), făcând din Carlina oxid un compus promiţător în dezvoltarea unui medicament pentru tratamentul tripanosomiazei Africane şi împotriva acestei bacterii gram-pozitive multirezistente.

Țintaura

Centarium erythrarea Rafn (Centaurium umbellatum)

Specie erbacee din familia Gentianaceae, anuală sau bienală, erectă, simplă, sau ramificată la partea superioară; tulpina cu patru muchii, frunzele obovate, scurt peţiolate, dispuse în rozetă, cele tulpinale opuse, alungite şi sesile, cu 3-5 nervuri arcuate; florile grupate în cime bipare, corimbiforme, terminale, cu petale de culoare roz. Se recoltează părţile aeriene ale plantei, vara, în perioada înfloririi.

Denumirea de Centaurium derivă din grecescul kentaúreion, creatură mitologică cu cap şi trunchi de om şi restul corpului de cal. Centaurii se spunea că sunt maeştrii vindecărilor. Pliniu scria că centaurul Chiron a folosit această plantă pentru a-şi vindeca rana produsă piciorului său de o săgeată otrăvită cu sângele Hydrei. Denumirea erythraea derivă din grecescul erythros = roşu, desemnând culoarea florilor plantei. Romanii numeau această plantă cu gust amar Herba felis terrae (sau Fel Terrae), ceea ce înseamnă „planta fierii pământului”.

Se crede că este „Graveolentia Centaurea” a lui Virgilius, căreia Lucretius îi atribuia epitetul mai semnificativ de tristia (tristă), în relaţie cu amăreala sa la fel de intensă, amăreală căreia i se datora efectul tonic şi vindecător.

Se considera că dintre toate plantele tonice amare, stimulente ale apetitului, ţintaura este cea mai eficientă, combinând şi proprietăţile antiseptice ale genţianei şi ale trifoiştei de baltă. În antichitate a fost folosită ca febrifug în atacurile de febră intermitentă, în dismenoree, şi ca sedativ.

Conform lui Kneipp (1935) ţintaura prezintă proprietăţi de curăţare a sângelui şi este utilizată pentru afecţiuni gastrointestinale, iar Madaus (1938) afirmă că este cel mai bun remediu contra senzaţiei de arsură cauzată de sucurile gastrice. Steinmetz (1954) descrie planta Erithraea centaurium ca fiind un stomahic amar şi febrifug, recomandată în cloroză şi icter; de asemenea purifică sângele, favorizează menstruaţia şi îmbunătăţeşte apetitul. Bisset (1994) menţionează utilizarea sa ca amar, pentru stimularea apetitului şi creşterea secreţiei sucului gastric, în special în afecţiuni dispeptice cronice şi absenţa sucului gastric.

Medicina românească din secolul trecut utiliza ţintaura pentru proprietatea sa antifebrilă, mulţi autori ai vremii susţinând că este cel mai bun înlocuitor al scoarţei de chinină. Sub formă de prafuri sau în infuzie se administra pentru fortifierea stomacului şi pentru combaterea „fierbinţelilor”. Se mai recomanda în mod general pentru regenerarea sângelui la anemici, în tulburările circulatorii, în cazurile de stare generală de epuizare, bolnavilor febrili, pentru stimularea sistemului nervos, ca medicament amar pentru stimularea poftei de mâncare. Mai era întrebuinţată cu bune rezultate în bolile de rinichi şi ficat, iar extern se considera că aduce reale servicii în unele boli de piele.

Medicina populară românească utilizează ţintaura cam în acelaşi spirit, la experior folosind decoctul pentru spălături ale pielii bolnave, iar intern sub formă de tinctură sau ceai contra arsurilor stomacale, eructaţiei, contra greţurilor şi a impulsului de vomă, contra colicilor, diareelor (asociată cu pelin); asociată cu menta şi ghinţura, medicina populară apreciază rezultate mulţumitoare în bolile de inimă.

Părţile aeriene ale plantei conţin glicozide iridoidice amare, acizi fenolici, flavone, xantone substanţe care conferă plantei proprietăţi de stimularea secreţiilor gastrice şi febrifuge.

Studii recente relevă faptul că efectul gastroprotector s-ar datora activităţii antioxidante a unor compuşi ai plantei.

 

În produsele noastre, ţintaura se regăseşte în:  Bitter Herba Dacica.

Turmeric

Curcuma longa L.

Plantă perenă originară din Asia, cu rizom ovat-cilindric, voluminos, de culoare portocalie intensă la interior.

Turmericul, alături de alte specii ale genului Curcuma, creşte spontan în pădurile Asiei de Sud în India, Indonezia, Indochina şi unele insule din Pacific. În toate aceste zone planta este tradiţional utilizată atât în domeniul culinar cât şi în cel medical, din timpuri străvechi. A fost folosită în ceremoniile religioase, semnificând viaţa, puritatea şi prosperitatea.

În sistemul de medicină indiană tradiţională ayurveda, turmericul este cunoscut pentru îmbunătăţirea digestiei, a florei intestinale, pentru eliminarea viermilor intestinali şi reducerea balonării, pentru detoxifierea ficatului şi susţinerea funcţionării acestuia şi a vezicii biliare, normalizarea menstruaţiei, pentru reducerea inflamaţiilor şi a disconfortului cauzat de artrite, ca şi purificator al sângelui, în tuse şi astm, şi de asemenea în aplicaţii locale pentru arsuri, luxaţii, tăieturi, contuzii, muşcături de insecte, ca antibacterian şi antifungic acolo unde este cazul.

Locuitorii băştinaşi din insulele Hawaii, demult, îl utilizau în cazul infecţiilor sinusale, infecţiilor în ureche, şi ulcerelor gastrointestinale.

Turmericul este extensiv utilizat în medicina tradiţională chineză, este oficial în Farmacopeea Republicii Populare Chineze şi de asemenea şi în Codexul Fito-Medical Japonez, având mai multe indicaţii terapeutice printre care balonare abdominală, dureri renale, amenoree.

Grecii antici cunoşteau turmericul, dar utilizarea sa era sporadică, şi în special pentru prepararea de coloranţi galben-portocalii. În 1870 chimiştii au descoperit faptul că pulberea galben-portocalie din rădăcinile de turmeric virează în maron-roşietic atunci când este expusă în mediul alcalin, această descoperire ducând la dezvoltarea hârtiei de turmeric utilizată pentru testul de alcalinitate.

Cărţile europene medicale vechi aduc puţine menţiuni privind turmericul. Marco Polo face referire la turmeric ca fiind un şofran indian folosit pentru colorarea hainelor. Medicii eclectici îl foloseau în preparatele medicinale mai mult pentru a le conferi culoare acestora. Există menţiuni care susţin că era considerat tratament pentru icter, dar pe lângă aceste utilizări a fost aproape ignorat în Europa, până târziu, în secolul XX. Cercetările serioase asupra rizomului de turmeric au început în 1920 în Germania, sescviterpenele din acesta au fost prima dată izolate în 1926, cărora le-a şi fost atribuită activitatea terapeutică, iar mai târziu, în 1936, au fost comparate materialul vegetal, cu extractul total, ca şi cu constituenţii izolaţi. Rezultatele experimentelor efectuate au arătat că turmericul, prin compuşii săi, stimulează fluxul biliar, în parte prin stimularea contracţiilor  vezicii biliare, în parte prin creşterea secreţiei de bilă. Independent, cercetările din Asia au validat aceleaşi proprietăţi ale turmericului, dar interesul s-a extins aici şi în aria efectului hepatoprotector, aducând descoperiri importante în această privinţă.

Până acum, în privinţa turmericului s-au demonstrat în special activitatea antihepatotoxică, efectul de a preveni fluctuaţii mari ale colesterolului după mese, potenţialul antiinflamator realizat printr-un mecanism adrenal.

Rizomii de turmeric conţin carbohidraţi, curcuminoide, polipeptide, proteine, ulei esenţial şi ulei gras, cărora li se atribuie în prezent proprietăţi digestive, coleretic-colagoge, antiinflamatoare cu potenţial benefic în cazul artritelor, hepatoprotectoare, antibiotice, antiaterosclerotice, antidiabetice, antistres, de vindecare a rănilor.

 

Ti-tree

Melaleuca alternifolia (Maiden & Betche) Cheel

Arbore din familia Myrtaceae originar din Australia, cu frunze sempervirescente, liniare, oval alungite, lungi de 10-35 mm şi late de 1 mm; florile albe sunt grupate în spice lungi de 3-5 cm, fructele mici, lemnoase, în formă de cupă, cu diametrul de 2-3 mm. În scopuri terapeutice de la acest arbore se recoltează frunzele, din care se extrage uleiul esenţial.

Uleiul acestei plante a fost folosit mult înainte să ajungă căpitanul Cook în Australia, timp de milenii, de către aborigenii australieni Bundjabung pentru contuzii, muşcături de insecte şi infecţii ale pielii. Ei zdrobeau frunzele şi le amestecau cu lut pentru a realiza cataplasme. Primii colonişti albi au observat acest lucru şi au învăţat cum să folosească frunzele, descoperind repede proprietăţile terapeutice şi începând ulterior distilarea uleiului din frunze. Membrii echipajului lui James Cook au descris la finele secolului XVIII utilizarea uleiului de ti-tree. A fost redescoperit abia în 1920 ca antiseptic topic cu acţiune mai eficientă decât a fenolului.

Uleiul esenţial a fost obţinut prima dată prin distilare în 1925, şi datorită efectelor sale antiseptice, antibacteriene şi antifungice a devenit un agent antiseptic standard pentru chirurgie, în special în chirurgia dentară. În 1922 Arthur Penfold, un chimist australian, alături de echipa sa de la Muzeul Tehnologiei şi Ştiinţelor Aplicate din Sidney, a distilat uleiul de Melaleuca alternifolia şi ulterior a publicat un document care atesta faptul că acesta manifestă activitate antibacteriană şi antifungică. A fost anunţat în întreaga lume ca un nou tip de germicid, blând cu celulele pielii dar activ pe germenii invazivi.

Uleiul de Melaleuca alternifolia a început să fie din ce în ce mai utilizat. A fost folosit cu succes pentru tratarea tuturor tipurilor de infecţii şi infestări; a fost util de la tăieturi şi răni, viermi inelaţi, ulcere ale membrelor, infecţii, catar, guturai, afte, amigdalite, parodontoză ş gingivite. Profesori, medici, stomatologi şi chirurgi veterinari s-au folosit de proprietăţile sale pentru sănătatea şi bunăstarea pacienţilor lor.

În cel de-al doilea război mondial, uleiul de Melaleuca fiind furnizat în cantităţi reduse, toate stocurile existente au fost epuizate pentru stoparea infecţiilor din inevitabilele răni de război ale soldaţilor şi celor care se ocupau de muniţie, fiind de mare ajutor în efortul din timpul războiului. Curând s-a considerat că este nevoie de o alternativă mai ieftină şi mai uşor disponibilă ca să ajute la stoparea răspândirii de germeni, iar industria de fabricare a uleiului de ti-tree odată înfloritoare, a intrat în declin. Pentru următorii 20 de ani aproape a intrat în uitare.

Din fericire, uleiul de ti-tree conţine peste 100 de componente ce acţionează sinergic (conţinut ridicat de terpene), majoritatea din acestea neputând fi identificate în ultimii ani, ca atare un extract identic-natural fiind imposibil de realizat în mod sintetic. În anii 1960, uleiul a realizat o remarcabilă revenire, prima dovadă ştiinţifică obţinută confirmând efectul favorabil în tratamentul arsurilor, infecţiilor ginecologice şi, mai târziu, a unor variate probleme ale gambelor şi a infecţiilor din zona unghiilor.

Monografia uleiului esenţial de ti-tree din British Pharmaceutical Codex of 1949, expune proprietăţile germicidale ale acestuia, fiind recomandat în aplicaţii locale pentru tratamentul furunculozei, infecţiilor micotice ale pielii, în panariţiu, impetigo, candidoze şi stomatite, iar sub formă de inhalaţie în rinite. În practica veterinară a fost utilizat în tratamentul infecţiilor cutanate cauzate de acarieni, a eczemelor şi a altor leziuni şi boli de piele de origine parazitară. Uleiul de ti-tree a fost folosit pentru propretăţile sale bactericide şi antifungice şi ca şi component dezinfectant în multe produse medicinale combinate cu ingrediente non-vegetale autorizate în Regatul Unit dinainte de 1970.

Acum, uleiul altă dată uitat şi-a recâştigat popularitatea, fiind înfiinţate culturi dedicate colectării şi obţinerii uleiului volatil din frunze, în scopuri comerciale.

Uleiul esenţial de Ti-tree se găseşte şi în produsele FARES: tinctura HAPCIU, tinctura BIOSEPT, tinctura IMUNITATE, sirop PLANTUSIN forte, capsule moi BIOMICIN, ulei BIOMICIN, crema FAREDERM.

Troscot

Polygonum aviculare L.

Specie anuală de talie mică, târâtoare, tulpina cu noduri umflate şi ochree albicioasă, membranoasă la baza frunzelor; frunzele mici, alterne, eliptic lanceolate; flori mici, verzui-roşietice, grupate câte 3-5 la subsuoara frunzelor; fructele sunt achene mici. Se recoltează părţile aeriene din iunie până în septembrie.

Plantă medicinală utilizată din timpuri străvechi. Conform lui Dioscorides troscotul era folosit ca remediu în tratarea holerei, disuriei, sângerărilor abdominale, şi a tusei sangvinolente. Aceleaşi utilizări din antichitate au fost recomandate şi în cărţile din Evul Mediu. În ultimii ani din secolul XIX a fost desemnată ca remediu secret pentru tuberculoză, astm, sub denumirea de troscot rusesc (russian knotweed = buruiană cu docuri, în denumiree nglezească). În Alger era cunoscută de populaţia locală ca antidiareic şi utilizată împotriva febrei intermitente. Cazacii foloseau planta ca afrodisiac într-o băutură denumită Teegemisch.

Planta este bine cunoscută în medicina chineză unde este utilizată pentru tratamentul infecţiilor de la nivelul aparatului excretor, cu urinare dificilă şi dureroasă, ca remediu pentru săngerări menstruale abundente, în dizenterie, muşcături de şarpe, eczemăe şi prurit vulvar.

În medicina populară românească constituie un remediu naturist pentru reducerea tensiunii arteriale, ca hemostatic, ca agent antireumatic, antipiretic şi hipoglicemic. Este utilizată de asemenea pentru tratarea disconfortului intestinal, pentru eliminarea calculilor renali, tratarea varicelor, ca şi colagog şi emenagog. A fost descrisă utilizarea Herba Polygoni avicularis ca insecticid sau vermifug, astringent, antifungic şi ca agent de vindecare a rănilor. Este utilizat de asemenea extern în tratarea eczemelor.

Astăzi ştim că Herba Polygoni conţine acid silicic, taninuri, flavone, având proprietăţi astringente, antidiareice, hemostatice şi este utilizată ca tratament naturist pentru calmarea tusei şi a simptomelor răcelii.

Utilizarea ca tratament adjuvant în gingivite este susţinută şi de date clinice.

În produsele naturiste de la noi de pe piaţă troscotul se găseşte atât ca produs vegetal individual pentru ceai cât şi în combinaţii.

Trifoişte de baltă

Menyanthes trifoliata L.

Plantă ierbacee perenă, cu distribuţie circumpolară, răspândită în mlaştini, turbării, pe marginea apelor. Fără tulpină aeriană, cu un rizom orizontal lung de până la 1 m, ramificat. Frunzele au la bază o teacă membranoasă, şi un peţiol foarte lung (5-15 cm), limbul trifoliat, cu foliolele eliptice, întregi, verde pal. Florile, grupate în raceme dense, cu corola alb-roză, cu 5 petale păroase în interior.

Denumirea generică Menyanthes, conferită de Linnaeus, derivă din cuvintele greceşti ce desemnează luna şi floarea; se spunea că floarea rămâne deschisă timp de o lună. Denumirea specifică de trifoliata derivă din forma frunzei, care este asemănătoare frunzei trifoiului. Numele său german – Scharbock – este o denaturare a latinescului scorbutus, denumirea medicală veche a pe vremuri temutei boli.

Nu se cunosc multe despre istoria ei ca plantă medicinală. A fost menţionată de botanicii şi medicii evului mediu – de exemplu în Dioscoridae Pharmacorum Simplicium, era recomandată ca remediu în cazul muşcăturilor de şarpe, în pleurite, în cazul dificultăţilor la urinare.

În British Herbal Pharmacopoeia a fost indicată ca remediu pentru reumatism şi artrite reumatoide, iar Monografia Comisiei E o recomandă pentru inapetenţă şi probleme dispeptice.

Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX recunoştea trifoiului de baltă o acţiune binefăcătoare în stările de debilitate stomacală, în bolile de ficat şi vezică biliară, reumatism şi gută, în stările de epuizare generală cu manifestări nevralgice şi migrenă consecutive tulburărilor gastro-intestinale, şi încă, în anemia persoanelor astmatice; reglează acţiunea secretorie gastro-intestinală, activează sistemul circulator şi suprimă colicile abdominale provenite dintr-o hipofuncţiune digestivă, sau chiar influenţează frigurile intermitente; pe lângă acestea s-a mai observat o sporire a globulelor roşii, o liniştire a nervilor şi o cedare a stărilor inflamatorii.

Medicina populară şi empirică recomandă ceaiul contra răcelii, în tusea uscată şi în tuberculoză, în tulburările secretorii ale mucoaselor, contra arsurilor stomacale, contra gălbenării. Ceaiul se asociază cu menta şi odoleanul pentru a obţine un efect liniştitor, ori cu mesteacănul, păpădia, dracila în bolile de nutriţie şi pentru stimularea vezicii biliare.

Frunzele, recoltate în timpul înfloririi (în perioada aprilie-iunie), conţin glicozide secoiridoide amare, loganina menthiafolină, cumarine, acizi fenolici, flavonoide, tanin, mangan, un ulei esenţial cu benzaldehidă şi citronelol, ulei gras, triterpene şi urme de alcaloizi (gentianina, gentianidina, gentialutina, gentiatebetina.

Trifoiştea de baltă stimulează secreţia sucurilor gastrice şi a salivei, stimulând astfel apetitul şi digestia. În produsele naturiste de astăzi întălnim planta în amestecuri pentru ceaiuri sau tincturi datorită proprietăţilor sale puternic tonice, catartice, deobstruente şi febrifuge.

Un studiu asupra unui extract în apă fierbinte a evidenţiat un mecanism de acţiune al efectului antiinflamator ce explică utilizarea în medicina populară suedeză pentru tratamentul natural al glomerulonefritelor.

Trei frați pătați

Viola tricolor (Violaceae)

Legenda spune că au fost odată trei feciori de împărat, frumoși și viteji, care s-au pornit cu toții la luptă, să biruiască un balaur înfricoșător, care îi înspăimântă de ani de zile pe supușii tatălui lor. Când cei trei voinici erau gata să-l răpună, balaurul le-a spus că, dacă nu-l vor lăsa în viață, mare năpastă se va abate asupra lor. Dar ei aveau inimi viteze și nu s-au dat înapoi, omorându-l. Și numai ce și-a dat suflarea jivina, că toată fața și pielea li s-a umplut de bube, și din frumusețea lor strălucitoare nu a mai rămas nimic. Cum nu se mai puteau arăta așa în lume, s-au pus în genunchi și au început a se ruga să li se curme suferința. Iar Dumnezeu le-a ascultat ruga și i-a transformat într-o floare cu tulpină fragedă, cu miros abia simțit și suav, care vindecă toate bolile pielii. Această floare se cheamă Trei-frați-pătați.

Este o specie anuală, înaltă de 10-14 cm, cu frunze ovate, flori cu 5 petale inegale și diferit colorate- superioare violacee, laterale galben-deschis, cea inferioară mai mare, galbenă. Înflorește din mai până la sfârșitul lunii august.

În medicina populară se consideră că această plantă medicinală are proprietatea de a curăța sângele (depurativ). Acțiunile terapeutice sunt datorate unui fitocomplex din care fac parte acidul salicilic și derivații săi, derivații flavonici, saponinele și mucilagul. Produsul vegetal se utilizează ca diuretic, diaforetic și purgativ, precum și în tratamentul reumatismului, artritei și aterosclerozei. De asemenea, planta este utilizată ca adjuvant în tratamentul unor afecțiuni dermatologice cum ar fi pruritul, acneea, eczemele, precum și în tratamentul unor afecțiuni respiratorii (tuse convulsivă, inflamații ale căilor respiratorii superioare, răceli însoțite de stări febrile) pentru acțiunea expectorantă imprimată de saponine.

Studii foarte recente au dovedit că iarba de trei-fraţi pătaţi conţine substanţe cu efecte citostatice.

Tei

Tilia cordata Mill.,

Tilia platyphyllos Scop., şi

Tilia tomentosa Moench. (T. argentea)

Tei (Tilia) este numele comun al unui gen de arbori din familia nalbaei, nativ în regiunile temperate din emisfera nordică, multe dintre speciile sale fiind astăzi cultivate în multe părți ale lumii atât pentru lemnul lor cât şi ca arbori ornamentali.

Teiul este un arbore mare, care poate trăi mai mult de 500 de ani, de obicei, ajungând la 20-40 m înălţime, având diametrul trunchiului mare. Frunzele sale aromatice în formă de inimă sunt, de obicei, de culoare verde închis pe partea superioară (expusă la lumină) şi mai deschise pe partea inferioară (unele argintii). Florile sale sunt mici, gălbui-verzui, şi cu o aromă foarte plăcută, motiv pentru care sunt utilizate atât în băuturi şi lichioruri, cât şi sub formă de ceai, în scopuri medicinale.

Un mit foarte vechi asociat teiului este transformarea Phylirei, o nimfă, într-un arbore de tei. După ce a fost răpită de zeul Saturn în chip de cal, şi a dat naştere unui renumit Centaur – Cheiron, a vost atât de devastată încât a implorat zeii să nu o lase printre muritori. Dorinţa ei a fost îndeplinită şi ea a fost transformată într-un tei.

În Europa, multe legende şi superstiţii sunt centrate în jurul acestui arbore. Lemnul de tei a fost folosit pentru sculptarea lucrărilor de artă sacre, iar teiul, care era arborele satului, a jucat un rol important în viaţa europenilor timpurii. Astfel a fost de la sine înţeles ca teiului să i se atribuie proprietăţi curative speciale. Printre popoarele germanice teiul a fost un arbore sacru pentru îndrăgostiţi, arborele care aducea fertilitatea şi prosperitatea.

În Evul Mediu, oamenii sculptatu imagini ale Fecioarei Maria şi figuri ale sfinţilor în lemn de tei, numindu-l lignum sacrum – lemn sacru.

În povestirile populare poloneze, Fecioara Maria se ascundea printre ramurile teilor şi se arăta copiilor.

Teiul este un arbore despre care vorbesc autori vechi precum Theophrast, Pliniu, Galenus, proprietîţile sale medicinale fiind menţionate, mai ales în ce priveşte scoarţa sa şi frunzele; florile încep să fie întrebuinţate din Evul Mediu.

A fost utilizat în medicina populară europeană de secole pentru tratarea unei game largi de probleme de sănătate. Florile a două specii de tei (Tilia cordata şi Tilia platyphyllos) au fost utilizate pentru calmarea nervilor şi tratarea problemelor de sănătate asociate cu anxietatea. Florile, sub formă de ceai, au fost folosite pentru reducerea anxietăţii asociată cu indigestia, aritmia cardiacă, şi voma.

Pe lângă utilizarea în băuturi şi lichioruri, florile de tei au o lungă istorie de utilizare medicinală pentru afecţiuni precum răceală şi gripă, probleme digestive, anxietate, migrene, dureri de cap şi insomnie. Lemnul de tei a fost folosit pentru probleme hepatice, pietre la rinichi şi gută.

Medicina populară autohtonă consideră ceaiul de tei sănătos şi răcoritor, liniştitor al crampelor stomacale, stimulent al nervilor şi sudorific, bun deci în stările de răceală, guturai, tuse cronică, astm, şi alte afecţiuni pulmonare. Ceaiul de tei cu sunătoare se lua contra durerilor de inimă. Se mai folosea în boli neuro-psihice, dureri de cap, ameţeli şi indigestii. Ramurile se puneau în băi contra reumatismului. Din cărbuni de tei pisaţi, amestecaţi cu scrum de fasole, şi de coadă de bostan, cu smântână, se făcea o alifie cu care se ungeau bubele dulci. Femeile care aveau pierderi mari de sânge beau apă cu cărbune de tei pisat.

Publicaţiile tradiţionale de profil susţin utilizarea teiului în următoarele afecţiuni: acnee (mai ales la pubertate), afecţiuni hepato-biliare la persoanele nervoase, afecţiuni respiratorii, amigdalite, arterioscleroză, astm, boli de rinichi, bronşite, bufeuri la menopauză, cistite cronice, colici gastro-intestinale, coşmaruri, crize biliare, cuperoză, dureri, dureri de cap, dureri de burtă, dureri musculare asociate răcelilor, eczeme alergice, erupţii cutanate, gastrită, gripă, gută, guturai, hiperexcitabilitate, indigestie la persoanele nervoase, îngrăşare, insomnii, iritabilitate, isterie (crize de nervi), migrenă, nervozitate, nervozitate sau stări de agitaţie la sugari şi copii mici, obezitate, palpitaţii, pleoape umflate sau inflamate, pletoră, psoriazis, răceală, reumatism, riduri, stări de iritabilitate, stări gripale, stări nervoase, surmenaj psihic şi intelectual, tromboză, tulburări specifice menopauzei, tuse, tuse uscată şi iritativă, tuse convulsivă, umflături cauzate de traumatisme, vertij (ameţeli).

Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX, a constatat pentru oleul eteric din florile de tei o acţiune sudorifică şi antispasmodică, slab diuretică şi stomahică (favorizând digestia). Ceaiul de tei era considerat liniştitor, tonifiant al stomacului, sudorific, având o mare importanţă în acţiunea de combatere a bolilor nervoase, ca migrene, convulsii, greaţă de natură nervoasă, sau în febre, răceli cu fior etc.; iar pentru un efect şi mai pronunţat se vor mai asocia teiului şi câteva flori de muşeţel. În unele cazuri, teiul poate fi antitoxic. La exterior se recomanda întrebuinţarea teiului cu bune rezultate pentru pansarea rănilor, în gargarisme şi în diverse complicaţii locale. Cu ajutorul sevei de tei extrasă de sub coajă, se vindecau rănile prin arsură şi iritaţiile, ori inflamaţiile. Se mai considera apoi că mustul de tei este ca şi mustul de mesteacăn un bun purificator al sângelui; iar uleiul de nuculiţe de tei combate răguşeala şi catarul bronchial. Cărbunele de tei se combina cu salvie şi se dădea în tusea care se aseamănă cu cea măgărească.

În Europa Occidentală la au fost acceptate numai inflorescenţele provenite de la 2 specii – tei pucios (Tilia cordata) şi tei cu frunză mare (Tilia platyphyllos) în timp ce Farmacopeea Română, începând cu ediţia a VIII-a (1965) a oficializat şi florile de tei argintiu (Tilia argentea = T. Tomentosa) ca urmare a cercetărilor efectuate la Facultatea de Farmacie Cluj-Napoca.

Compuşii activi din florile de tei sunt bine documentaţi în prezent. Acestea conţin mucilagii, ulei volatil (farnesol) care imprimă mirosul caracteristic, flavonoide, proantociani, saponine, steroli, vitamina E. Uleiul eteric conferă produsului proprietăţile sedative şi antispasmodice. Proprietăţile hipotensive s-ar datora unei substanţe din grupa colinei.

Florilor de tei li se atribuie acţiune sedativă, emolientă, antispastică, antiinflamatoare pentru căile respiratorii, diaforetică, diuretică şi mediu-astringentă.

Tradiţional, ele sunt în principal indicate pentru reducerea simptomelor răcelilor şi pentru calmarea tusei şi iritaţiilor gâtului în răceli şi catarul tractului respirator, şi ca nervin pentru reducerea stărilor de nervozitate şi agitaţie. Mai sunt indicate în migrene, stări de isterie, hipertensiune ateriosclerotică, răceli cu stări febrile, şi specific în hipertensiune asociată cu aterioscleroză şi tensiune nervoasă.

S-a raportat că in vitro, florile de tei manifestă activitate antispasmodică urmată de un efect spasmogenic pe duodenul de şobolan. Acţiunile au fost inhibate de papaverină, şi reactivate de acetilcolină. Proprietăţile diaforetice şi antispasmodice declarate ale florilor de tei au fost atribuite acidului p-cumaric şi flavonoidelor. În plus, o parte din acţiuni au fost asociate cu uleiul volatil – efectul diuretic, antispasmodic şi sedativ, care sunt la baza unora din cunoscutele utilizări ale florilor de tei. Se consideră că uleiul volatil în sine nu are activitate diuretică, dar produce acest efect ca rezultat al acţiunii iritante a unor compuşi terpenoizi asupra rinichilor.

Este documentată de asemenea o activitate antifungică cu arie restrânsă a florilor de tei.

Florile de tei, le putem regăsi şi în produsele FARES:

Capsule Noapte bună

Ceai Antistres, plic

Ceai Somn liniştit, plic

Ceai Calmocard, plic / pungă

Ceai Colon sănătos, plic / pungă

Ceai Noapte bună, pungă

Ceai Plantusin, plic / pungă

Ceai de Tei, plic / pungă

Ceai pentru gravide

Sirop Plantusin

Sirop Plantusin Forte