Şovârv

Origanum vulgare L.

Plantă ierbacee, perenă, cu tulpina ramificată spre partea superioară, înaltă de cc.a 60-80 cm, cu frunzele mici, de 3-5 cm, opuse, ovate, florile dispuse corimbiform la extremitatea ramificaţiilor, cu corola scurtă, roz-violacee. Se recoltează părţile aeriene, în perioada înfloririi, în iulie-august. Planta are un miros aromat, caracteristic.

Plantă medicinală foarte comună în Grecia şi Orient, menţionată de Dioscorides, care scria că, băută cu vin, ajută împotriva muşcăturilor de animale. Konrad von Megenberg îl recomandă ca un bun remediu, folosit în general în digestia lentă, constipaţie, boli renale şi hepatice, gălbenare, crampe abdominale ale femeilor, dureri de dinţi, dureri în gât, reumatism, tuse. Alături de usturoi, era recomandat împotriva farmecelor şi a transferului de boli.

Considerat un stimulent diaforetic și utilizat în tratamentul răcelilor (Specific Medication and Specific Medicines, 1870). Destul de des este recomandat și pentru răceli și afecţiunile organelor respiratorii (tuberculoză pulmonară, bronșită, tuse, dificultăți de respirație) dar şi indigestie, slăbiciune stomacală, pierderea poftei de mâncare, și ca stimulent al transpirației (Madaus, 1938).

În medicina românească de la începutul secolului XX planta era recomandată contra convulsiilor în bolile abdominale feminine, în tulburările circulatorii, inflamaţii ale căilor respiratorii, tuberculoză, astm, epilepsie, digestie insuficientă, stagnări în circulaţia venei porte şi a ficatului, contra icterului, durerilor de cap nevralgice, în reumatism, retenţie urinară, hidropizie, viermi intestinali.

Şovârvul conţine ≈ 0,5% ulei esenţial cu limonen, borneol, linalool, carvacrol şi mai puţin timol, de asemenea flavone şi compuşi fenil-propanici, compuşi care îi conferă acţiune antiseptică, dezinfectantă, imunostimulatoare, antiinflamatoare, expectorantă, antispasmodică, carminativă, colagogă, diaforetică, emmenagogă, stimulantă, stomahică, diuretică, ușor tonică şi sedativă fiind indicat cel mai adesea în traheite, bronşite, tuse, răceli, gripă, boli febrile ușoare, indigestie, tulburări de stomac și menstruație dureroasă.

Efectul terapeutic al şovârvului descris în medicina tradițională a fost atribuit în principal proprietăților sale antimicrobiene, antiinflamatorii și antioxidante arătate de compușii săi fenolici.

În special, activitatea antiinflamatoare a şovârvului se datorează capacității extractelor sale de a reduce producția de oxid nitric, de a scădea și de a crește producția de citokine inflamatorii și, respectiv, anti-inflamatorii. În plus, o activitate antimicrobiană directă a fost raportată împotriva ciupercilor, a bacteriilor gram pozitive și a celor gram-negative. Acest efect a fost indus de monoterpenele fenolice, timolul și carvacrolul, care împreună cu precursorii lor p-cymen și γ-terpinen constituie componenta principală (aproximativ 80%) din uleiul esențial al acestei plante. Intensitatea activității antibacteriene este direct legată de cantitatea acestor compuși. Rezultatele unor studii au arătat că un extract din şovârv promovează imunitatea înnăscută anti-micobacteriană și limitează inflamația.

Noi descoperiri arată potenţialul proprietăților antivirale ale uleiului de şovârv și ale carvacrolului împotriva norovirusurilor umane. Au mai fost, de asemenea, testate efectele antivirale împotriva virusului sincitial respirator (RSV), virusului Coxsackie B3 (CVB3) și virusului herpes simplex tip 1 (HSV-1).

Un studiu recent prezintă un efect protector al extractului de şovârv împotriva leziunilor genetice cauzate pacienţilor supuşi procedurii medicale de radioterapie, rezultat ce îl recomandă ca remediu naturist cu implicaţii importante pentru aceşti pacienţi.

Origani herba o găsim astăzi în produsele naturiste – ceaiuri, siropuri, tincturi, recomandate în principal pentru tratamentul naturist al afecţiunilor respiratorii sau digestive.

 

Soc

Sambucus nigra L. (Adoxaceae)

Socul este un arbust de 4-5 m, cu tulpina şi ramurile acoperite de o scoarţă cenuşiu-verzuie, având în interior o maduvă albă. Florile sunt de culoare albă, plăcut mirositoare iar fructele sunt mici, de culoare neagră, lucioase. Înfloreşte în lunile mai-iunie.

Mai multe legende medievale europene menţionează că Iuda, după ce l-a trădat pe Iisus, s-a spânzurat de ramuri de soc. Legenda a fost preluată şi în tradiţia populară românească, ce consideră că locul de lângă soc ”nu e curat”, şi nu se recomanda să se doarmă sau să se lege vitele sub soc.

De peste 4000 de ani fitoterapeuţii s-au bazat pe florile de soc pentru a trata astmul şi alergiile.

Deja Lonicerus (1564) recomandă socul ca emolient, diuretic, laxativ, antifebril, şi pentru curăţarea ficatului şi a splinei, iar în 1938 Madaus recomanda Flores Sambuci ca diaforetic excelent, specificând faptul că ele sunt adesea administrate sub formă de infuzie pentru răceli, afecţiuni febrile, afecţiuni respiratorii, precum laringită, bronşită, tuse, tuse convulsivă, pneumonie, tuberculoză pulmonară, nas curgător, gripă, rujeolă, scarlatină. Florile mai sunt administrate ca produs de curăţare a sângelui, folosite în mod tradiţional pentru curele de detoxifiere şi ca agent degresant în obezitate. De asemenea, florile de soc pot ajuta la întărirea sistemului imunitar prin curăţarea ganglionilor limfatici.

Folosirea tradițională a fructelor de soc se întoarce în cele mai vechi timpuri. Utilizările tradiționale medicinale ale acestora împotriva răcelii, ca laxative, diaphoretice și ca diuretice au fost documentate în literatura științifică și în mai multe manuale precum Madaus (1938), Grieve (1931), Bisset și Wichtl (2001) și Wichtl (2004). Sucul de fructe de soc a fost folosit şi în tratamentul nevralgiei, în special nevralgia trigeminală şi sciatica, al durerilor de cap, durerilor dentare, durerilor de inimă, durerilor nervoase, după cum a fost menţionat în manualele precum Wichtl (2004) şi Grieve (1931).

Azi mulţi medici şi alţi oameni de ştiinţă redescoperă secretele acestei plante şi efectele sale benefice asupra organismului. Principiile active din florile de soc reduc inflamaţia căilor respiratorii, ajută la eliminarea secreţiilor în exces şi măresc rezistenţa organismului în faţa infecţiilor.

Socul conţine flavonoide, componente responsabile de efectul diaforetic, de eliminare a toxinelor cu favorizarea eliminării acestora prin transpiraţie iar împreună cu acizii fenolici şi sărurile de potasiu din compoziţie, socul prezintă şi un efect diuretic. Mucilagiile din florile de soc determină o acțiune emolientă asupra mucoaselor şi ţesuturilor iritate şi au un efect laxativ prin stimularea peristaltismului intestinal.

Studii recente au arătat faptul că extractul de soc prezintă acțiune antimicrobiană pe coci, atât gram pozitivi cât și gram negativi și, de asemenea, au efect antiviral eficient împotriva virusurilor gripale. S-a arătat, de asemenea, că sucul fructelor de soc a avut un efect benefic prin stimularea răspunsului imun şi prin prevenirea infecţiei virale. Încă din 1995 s-a arătat că un extract standard de soc a inhibat replicarea mai multor tipuri de virusuri gripale umane.

Mai mult, o metaanaliză ale cărei rezultate au fost publicate în 2019, sugerează faptul că socul poate deveni o alternativă la utilizarea necorespunzătoare a antibioticelor pentru simptomele căilor respiratorii superioare cauzate de infecţiile virale şi o alternativă potenţial mai sigură la medicamentele prescrise pentru cazurile de răceală şi gripă.

 

 

Senna

Cassia senna (Fabaceae)

Senna este un arbust mic, până la 1,5 m înălţime, cu frunze paripenat compuse, cu 3-7 perechi de foliole ascuţite sau rotunde, de culoare verde deschis până la galben-verzui. Florile sau o corolă de petale galbene. Fructul este o păstaie dehiscentă, în mare parte eliptică, ce conţine 6-1 seminţe.

Senna este originară din ţările tropicale. Există două specii: Senna Cassia, cultivată în Egipt şi Sudan, şi Cassia angustifolia, din India şi Pakistan. De la cele două soiuri se recoltează, în scop terapeutic, păstăile cu fructe şi frunzele.

Acțiunea terapeutică purgativă și laxativă a sennei se datorează în principal glicozidelor hidroxiantracenice, senozidelor A, B, C și D. Acestea acționează la nivelul colonului prin iritarea mucoasei acestuia și stimulând peristaltismul intestinal, eliminând astfel toxinele cumulate. Acţiunea este determinată în termen de 6 până la 12 ore. Mucilagiile din compoziție limitează temporar absorbţia lichidelor la nivelul intestinului gros, motiv pentru care scaunele vor fi mai moi.

Senna mai conține betasitosteroli, acid tartric, uleiuri esenţiale, taninuri, mucin, flavonoide şi răşini. În păstăile cu fructe se regăsesc în plus şi glicozide naftalinice, uleiuri volatile şi zaharuri. Pe lângă acțiunea principală, senna mai prezintă și efect diuretic, vermifug și antipiretic.

Produsul vegetal se utilizează sub formă de infuzie, macerat şi tinctură. Senna intră și în diverse comprimate, capsule cu acțiune purgativă. Este contraindicat în stenoză intestinală, obstrucţie intestinală, boala Chron, colită ulcerativă (orice boala de colon inflamatorie), apendicită, la copii sub 10 ani, primul trimestru de sarcină, alăptare, diaree și deshidratare. Nu se administrează mai mult de o săptămână.

Studiile arată că sennozidul A și sennozidul C au, fiecare în parte, efect laxativ similar, dar administrate împreună în proporție de 7:1, care este aproximativ proporția în care se gasesc în senna, efectul laxativ se dublează.

Scorțișoară

Cinnamomum verum (Lauraceae)

În China antică, arborele de scorțișoară era văzut drept pomul vieții, oricine gusta din fructele sale fiind dăruit cu nemurire și fericire eternă. Legenda spune că focul prin care pasărea Phoenix moare și apoi renaște este întreținut de mirodenii precum scortișoara. Egiptenii din antichitate foloseau scorțișoara în cosmetică și ca ingredient pentru îmbălsămarea celor morți.Scorțișoara era utilizată, totodată, în ceremoniile religioase, iar în Mexic, nordul Africii și Arabia era o mirodenie obisnuită pentru mâncare și un ingredient apreciat al ceaiului și cafelei. În Persia și apoi în Europa , scorțișoara era considerată a fi un puternic afrodisiac. Încă din Evul Mediu , scortișoara era considerată drept un stimulent al apetitului și digestiei. Într-adevăr, scorțișoara, asemeni altor mirodenii, este recunoscută pentru ușurarea digestiei și a fost folosită în scopuri medicale pentru tratarea problemelor gastrointestinale, inclusiv senzația de greață , vomitatul și diareea.

Scorțișoara este un arbore tropical din familia dafinului și atinge înălțimi de 6-7 m în sălbăticie. Are frunze ovale, adânc striate, de culoare verde-închisă pe partea superioara și verde deschis pe cea inferioară. Scoarța este netedă și gălbuie. Atât scoarța cât și frunzele sunt puternic aromate. Florile sunt mici, de culoare albă-gălbuie și cu un miros dezagreabil. Fructele sunt de culoare purpurie închisă. Partea exterioară a scoarței, miezul ei și partea interioară sunt decojite. Apoi este lăsată să se usuce complet, ceea ce face ca bucățile de scorțișoară să se curbeze ca o foiță de țigară răsucită (pe verticala fâșiilor). Câteva astfel de scoarțe sunt rulate una în alta pentru a obține un produs compact, care este tăiat apoi în lungimi uniforme și sortat conform grosimii, aromei și a culorii.

În scop fitoterapeutic, scorțișoara are efect antipiretic, antiseptic, astringent, carminativ, diaforetic, fungicid, stomahic, tonic, expectorant, antiinflamator. Toate aceste proprietăți sunt oferite de uleiul de scorțișoară care este bogat în borneol, eugenol, mircen, 1,8-cineol.

Cercetările recente au scos la iveală faptul că scorțișoara are proprietăți antioxidante și antibacteriene, și reduce factorii de risc asociați cu bolile cardiovasculare și două tipuri de diabet.

În Europa , scorțișoara este de multă vreme un ingredient favorit în bucătarie , fiind utilizată mai ales pentru budinci, plăcinte, prăjituri, checuri sau gogoși. Ea își pune în valoare aroma în ceaiuri, ciocolată caldă ori cafea. Se utilizează sub formă de pulbere.

Schisandra

Schisandra chinensis (Schisandraceae)

Schisandra este o plantă originară din China și Japonia, iar la noi în țară, se întîlnește doar ca plantă de cultură. Schisandra este plantă lemnoasă cățărătoare, preferă zonele umbroase, iar fructele sale au toate cele cinci arome la un loc: dulce, sărat, acru, amar și iute. De aceea se numește planta cu 5 arome. Schisandra chinensis este o specie exotică ce are un număr impresionant de recomandări în medicina tradițională chineză și japoneză: alergii, astm, convulsii, bronșită, diabet, hepatite, infecții bacteriene, nefrită, poliurie, tuberculoză, cancer etc. Este cel mai cunoscută pentru proritățile sale ca afrodisiac și ca plantă a „longevității”.

Semințele sunt amare și picante, restul aromelor regăsindu-se în fructul în sine. fructele sunt de culoare roșie și cresc în ciorchini. Frunzele sunt ovale și au nervuri bine evidențiate.

În fitoterapie sunt utilizate fructele cu semințe. Acestea sunt bogate în peste 30 de tipuri de lignani (schizandrin, deoxischizandrin, gomisin, pregomisin etc), schizoandroli, fitosteroli, vitaminele C și E, dar și uleiuri volatile. Este un excelent antioxidant, dar are și proprietăți astringente și antiseptice. Acționează la nivelul ficatului fiind o plantă cu efecte hepatoprotectoare, hepatoregeneratoare datorită lignanilor care îndepărtează radicalii liberi și favorizează regenerarea hepatică. Studiile efectuate au arătat un efect de îmbunătățire a funcționării ficatului in urma utilizării plantei, la pacienții cu hepatită. În Rusia, schisandra este utilizată pentru acțiunea adaptogenă și de creștere a rezistenței fizice, fiind un bun remediu pentru reducerea stresului.

Pentru a vă bucura de beneficiile plantei, o puteți consuma fie sub formă de infuzie, pudră, decoct ori tinctură sau mancați fructele ca atare. Nu consumati mai mult de o cană cu infuzie din planta pe zi, întrucât abuzul poate duce la hiperactivitate, agitație și dificultăți de respirație.

Schinduf

Trigonella foenum-graecum

Specie ierboasă, anuală, din familia Leguminosae (Fabaceae), înaltă de 30-60 cm, la noi în ţară cultivată. Frunzele sunt trifoliate, iar florile, gălbui, dispuse câte una-două la subsuoara frunzelor. Fructele sunt păstăi alungite, de 8-10 cm, conţinând 10-20 seminţe galben-brune. Ca aliment şi tratament naturist se folosesc seminţele, recoltate în august.

Schinduful este originar din Asia de Vest şi Africa de Nord, a fost cultivat în Orientul Mijlociu din jurul anului 700 Î.H., în China era utilizat ca şi condiment, iar din jurul anilor 500 ca plantă medicinală, şi de exemplu ca tonic alături de aloe, anason şi alte plante.

Denumirea botanică foenum-graecum înseamnă fân/iarbă grecească. Vechii egipteni, după cum scrie papirusul Ebers, îl serveau cu 2000 de ani înainte de Christos, atât pentru cultul religios, cât şi ca medicament pentru arsuri, iar mai apoi pentru uşurarea naşterilor şi stimularea lactaţiei; astăzi este încă folosit de femeile egiptene pentru durerile menstruale, şi ca ceai hilba pentru reducerea problemelor intestinale ale turiştilor.

În prezent în zona Mediteraneană este mult utilizat ca şi condiment alimentar, seminţele prăjite fiind folosite şi ca înlocuitor pentru cafea.

Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX costata pentru seminţele de schinduf proprietăţi emoliente şi rezolutive în inflamaţii, ulceraţii, îl aplicau intern în boli de splină şi chiar tuberculoză, ulcere cu secreţie purulentă, abcese, furunculoză, iar extern sub formă de cataplasme făcute din făina de seminţe. Se considera că seminţele de schinduf au toate acele proprietăţi care să combată inapetenţa şi slăbirea mai pronunţată, fiind utilizate în rahitism, diabet zaharat.

Medicina populară foloseşte făina de schinduf ca remediu natural sub formă de cataplasme, şi sub formă de ceai pentru febră, lipsa poftei de mâncare, slăbire excesivă, rahitism, scrofuloză, ulcere ale intestinului gros, iar sub formă de clisme în colite acute sau cronice.

Seminţele de schinduf conţin proteine, aminoacizi liberi, fibre mucilaginoase în proporţie ridicată, lipide, steroli, lecitină, vitamina PP, alcaloizi non-toxici (trigonellina), fiind folosite în produsele naturiste pentru efectele lor afrodisiace, anabolizante, tonice, hipoglicemiante, hipocolesterolemiante, stimulente neuromusculare. Efectele hipoglicemiante şi hipocolesterolemiante sunt astăzi susţinute atât de studii de laborator cât şi de studii clinice.

Scai vânăt

Eryngium planum L.

Plantă ierbacee, perenă, cu tulpina şi inflorescenţe de culoare albăstruie-vineţie, de unde şi numele, prevăzute cu ţepi. Tulpina înaltă de 30-60 cm este ramificată numai la partea superioară, prezintă frunze mici, rigide, cele bazale ovate, cu marginea dinţată, iar cele superioare mici, fără peţiol, palmat-sectate cu lobii dinţaţi. Florile sunt dispuse în capitule albăstrui, fructele sunt diachene păroase. Se recoltează părţile aeriene ale plantei, în timpul înfloririi, în perioada iulie-septembrie.

Plantă medicinală cunoscută din antichitate. Eryngium este numele vechi dat de Teofrast. Strămoşii noştri dacii îl numeau melosciare, meloskiare, merâu-scaire, scai-mânerâu. Decoctul tulpinilor florifere era folosit contra tusei convulsive, contra retenţiei urinare, se ţinea în gură contra durerilor de dinţi (carie dentară) şi contra mucedei la dinţi (parodontoză). Extern, decoctul era folosit la băi contra artritei, a dermatozei de pe capul copiilor, reumatismului. Cu decoctul se îmbăiau copii debili, pentru a-i fortifica.

Speciile de Eryngium au fost folosite empiric în medicina tradiţională a mai multor popoare, în special datorită proprietăţilor: expectorante, antitusive, diuretice şi antiinflamatoare.

În România, dintre cele 3 specii indigene ale genului Eryngium, cea mai des citată în tratatele moderne de fitoterapie este Eryngium planum L. (scaiul vânăt). Produsul medicinal „Eryngii plani herba” reprezintă un vechi remediu tradiţional românesc utilizat frecvent în trecut în combaterea tusei convulsive la copii, preluat apoi şi introdus pentru prima dată în fitoterapie încă din 1933, la Cluj-Napoca, şi îl întâlnim actualmente în produsele naturiste de pe piaţă.

Planta conţine saponine triterpenice cu efecte antitusive, expectorante, antiinflamatoare, diuretice, depurative şi diaforetice acestea fiind responsabile pentru utilizarea de bază ca remediu popular românesc antitusiv recomandat în special în tusea convulsivă. Se găseşte ca tratament naturist şi sub formă de sirop pentru tuse.

Planta mai conţine flavonoide (heterozide ale kempferolului şi cvercetolului), acizi polifenolcarboxilici (acid cafeic şi acid clorogenic), taninuri, cumarine, poliine, steroli, glucide, acizi organici şi ulei esenţial.

Până la ora actuală au fost demonstrate ştiinţific următoarele proprietăţi farmacologice ale speciilor de Eryngium: expectorante, diuretice, antiinflamatoare, antimicrobiene şi antimicotice. A mai fost demonstrat in vitro un mecanism antispastic de tip musculotrop.

Saschiu

Vinca minor L.

Este un subarbust cu tulpini târâtoare, de cca. 1m lungime, şi altele verticale de 15-20 cm, cu frunze persistente. La nodurile tulpinii prezintă rădăcini adventive. Frunzele opuse, ovat eliptice, coriacee, cu marginea întreagă. Florile solitare, caliciul cu 5 sepale ascuţite la vârf, corola mare, cu 5 petale albastre-violacee. Pentru tratamentele naturiste se recoltează părţile aeriene superioare ale plantei.

Denumirea generică a plantei provine din latinescul vincio, vincire = a lega, datorită utilizării în vechime pentru realizarea de coroniţe la festivalurile publice, cununii şi funeralii. Pe vremuri, în lucrările botanice, era denumită Pervinca, din pervincere = a învinge, a trece peste, datorită faptului că planta rezistă de-a lungul iernii.

Vinca minor era cultivată pe lângă castelele şi mănăstirile din Evul Mediu.

Apuleius, în al său Herbarium (1480), dă instrucţiuni elaborate pentru colectarea sa, susţinând că planta este utilă în multe scopuri, de la a alunga răul şi posesiunile demoniace, la calmarea muşcăturilor de şarpe sau sălbăticiuni, şi ca antidot în caz de otrăvire. Pentru germani era „floarea imortalităţii”. În Franţa saschiul era considerat o emblemă a prieteniei.

Benjamin H. Barton, în Istoria Plantelor Medicinale ale Marii Britanii, publicată în 1838, susţine că planta a fost mult lăudată pentru puterile sale de a opri hemoragiile. Frunzele plantei zdrobite, introduse în nări erau eficient folosite pentru a opri sângerările nazale. Decoctul era de asemenea cunoscut ca fiind foarte util în hemoptizii, hemoroizi sângerânzi şi menstruaţii excesive, de asemenea în diaree cronică, datorită calităţilor sale tonice şi astringente; decoctul din plantă s-a dovedit util şi în ftizia pulmonară. Se vorbea despre eficienţa sa, sub formă de gargară, în inflamaţiile gâtului; unii medici îl recomandau în aceeaşi formă în blocajele atonice ale gurii şi faringelui şi în unele afecţiuni ale gingiilor.

În medicina româneascvă veche se folosea ca remediu natural pentru combaterea catarurilor cronice în general; contra diareei, menstruaţiei prea abundente, în poala albă (leucoree), planta fiind considerată tonifiantă generală; pentru purificarea sângelui, datorită saponinelor.

Iarba de saschiu conţine 0,4-0,9% alcaloizi cu nucleu indolic dintre care principalul este vincamina, şi taninuri, flavonoide, saponine. Alcaloizii din Vinca, incluzând vinblastina şi vincristina, sunt utilizaţi în prezent ca agenţi chimioterapeutici.

În produsele naturiste saschiul este mai rar întâlnit. Componentele active imprimă plantei proprietăţi hipotensive, spasmolitice, bradicardizante, fiind indicat ca remediu naturist al hipertensiunii arteriale; mai este recomandat în scleroză cerebrală şi pentru ameliorarea oxigenării şi funcţiei cerebrale.

Sânziene

Galium verum L.

În fiecare an, la 24 Iunie, creștinii ortodocși sărbătoresc Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Această sărbătoare este foarte veche la noi, la români, și se mai numește popular “Sânziene”. Dacă nu stiați, sânziana este o plantă ce înflorește tocmai în această perioadă, având multe floricele galbene. De aceea Sânziana se mai numește și “Floarea Sfântului Ioan”.

Legenda spune că Sânziana a fost o fată sărmană, rămasă orfană și de care nimeni nu avea grijă. Ea însă se ruga lui Dumnezeu să aibă milă și de ea și să ducă o viață mai bună. Dar, nu după mult timp, Sânziana se îmbolnăvi iar Sfânta Vineri, ce umbla pe pământ îmbrăcată ca o femeie simplă, o prefăcu într-o floare gingașă și firavă, după cum era și trupul ei tânăr, o floare galben-aurie, după cum îi erau și cosițele bălaie. Și fiindcă a fost binecuvântată chiar de Sfânta Vineri, florile Sânzienei apară de rău. Fiecare floricică a Sânzienei are patru petale mici, așezate în formă de cruce și de aceea are putere împotriva relelor.

Floarea de Sânziană este o floare de câmp cu inflorescenţe mărunte, pline de polen, frumos mirositoare, care înfloreşte în preajma solstiţiului de vară, în perioada coacerii cerealelor. Mirosul florii este asemănător cu cel al mierii de albine, deși gustul este amar, ceea ce ar explica beneficiile plantei în tratarea bolilor de ficat și bilă. În medicina populară, sânziana are numeroase întrebuinţări, produsul vegetal fiind utilizat ca diuretic, diaforetic, antiinflamator și spasmolitic.

Are o compoziție bogată în flavonoide, cumarine și taninuri, ultimele fiind responsabile de efectul cicatrizant după arsuri, calmant al iritațiilor, acneei și de curățare al pielii.

Sânzienele au o lungă istorie de utilizare ca medicament pe bază de plante. Aplicația sa principală este ca diuretic și ca tratament pentru probleme ale pielii. Frunzele, tulpinile și lăstarii înfloriți sunt antispasmodice, astringente, diuretice, vulnerare și utile în îngrijirea piciorului. Planta este folosită ca remediu în calculoză sau alte afecțiuni urinare, în tratamentul bolilor de ficat, reumatismului, bolilor tiroidiene și nervoase. O pulbere obținută din planta proaspătă este utilizată pentru a calma pielea înroșită și pentru a reduce inflamația, în timp ce planta este folosită și sub formă de cataplasmă pentru tăieturi, infecții ale pielii, răni cu vindecare lentă etc.

Atât asperulozida cât și cumarina apar la unele specii de Galium. Asperulosida poate fi transformată în prostaglandine (compuși asemănătoare hormonilor care stimulează uterul și afectează vasele de sânge), ceea ce face ca genul să fie de mare interes pentru industria farmaceutică.

Florile de sanziene au, în egală măsură, calități vindecătoare, de înfrumusețare și magice. Deși florile de sânziene au fost folosite ca remediu natural de sute de ani, oamenii de știință n-au tratat-o cu atenția care poate i s-ar cuveni, de aceea în jurul acestei flori plutește un oarece mister.

 

 

 

Salvie

Salvia officinalis L.

Plantă ierboasă, nativă zona Mării Mediteraneene, cu frunzele groase, verzi-argintii, caracteristice, cu nervaţiunea proeminentă pe faţa inferioară, acoperite cu peri moi şi denşi; florile albastru-violete mai rar albe.

Planta era denumită uneori Salvia salvatrix (Salvia salvatoare). Denumirea latinească Salvia, care înseamnă înţelept, provine de la credinţa că planta avea proprietatea de a îmbunătăţi memoria. Salvia are multe proprietăţi care i-au fost atribuite în mai multe culturi, de exemplu romanii credeau că ea poate conferi imortalitate.

Salvia prezintă o mare importanţă atât pentru proprietăţile sale culinare cât şi pentru cele medicinale. În tradiţia fitoterapiei, ea are una din cele mai lungi istorii de utilizare. Se spune că grecii şi romanii au preţuit foarte mult numeroasele proprietăţi vindecătoare ale salviei. Romanii o tratau ca sacră şi au creat o ceremonie specială în vederea colectării ei. Ambele civilizaţii au utilizat-o ca şi conservant pentru carne, o tradiţie care a continuat până la introducerea metodelor de congelare.

Tot romanii au fost aceia care au dus-o în Britania şi, după ce a fost valorificată timp de secole în această ţară pentru proprietăţile sale antibacteriene, în perioada Tudorilor a început utilizarea sa în domeniul culinar.

Din vremea anticilor până în Evul Mediu a circulat un proverb latinesc – Cur moriatur homo cui Salvia crescit in horto? (Cum să moară un om dacă îi creşte salvie în grădină?). În China, un proverb asemănător spunea: „Cum poate un om îmbătrâni, când are salvie în grădina sa?” Este scris că „dorinţa salviei este de a face oamenii nemuritori”, iar de-a lungul istoriei au fost relatate puterile sale legendare de a aduce longevitatea.

Medicii arabi din secolul al X-lea credeau că salvia aduce importalitatea, în timp ce în secolul XIV europenii o utilizau pentru a se proteja de vrăji. Cerinţa de salvie era atât de mare în China în perioada secolului XVII, încât se spune că chinezii ofereau la schimb danezilor trei lăzi de frunze de ceai verde pentru o ladă de frunze de salvie.

În districtul Jura din Franţa, în Franche-Comte, se considera că planta atenuează durerea, atât pe cea fizică, cât şi pe cea mentală. Un vechi text francez spunea: „Salvia ajută nervii şi prin puterile sale paralizia este vindecată şi febra pusă pe fugă”.

John Gerarde (botanist şi herbalist englez, 1545 – 1611 | 1612) spunea: „Salvia este deosebit de bună pentru cap şi creier, ea învie simţurile şi memoria, întăreşte tendoanele, readuce sănătatea”. O veche tradiţie spunea că dacă salvia se usucă într-o grădină, proprietarului îi vor merge prost afacerile, altă tradiţie spunea că soţia stabileşte regulile atunci când salvia creşte viguroasă în grădină.

În Farmacopeea Statelor Unite, frunzele sunt încă prescrise oficial, aşa cum au fost şi în Farmacopeea Londoneză, iar în prezent şi cea Europeană.

Fitoterapeuţii mai utilizat această plantă pentru a calma leziunile pielii. Se mai ştie că salvia are efect antiseptic. Este benefică pentru păr, dând volum, fiind un balsam natural şi întărind foliculul pilos în timp ce curăţă la rădăcină. Interesant, s-a găsit, de asemenea, că salvia conţine un procent moderat de estrogen natural, substanţă care a fost folosită mai târziu în scop medicinal în doze mici pentru normalizarea menstrelor şi reducerea simptomelor menopauzei.

Medicina românească de la începutul secolului XX, atribuie salviei acţiune stimulentă generală, tonifiantă, antisudorală, anticatarală, calmantă a sistemului nervos, cardiotonică. Medicina populară o întrebuinţează îndeosebi ca ceai, pentru toate aceste efecte ale ei, precum şi în cazuri de stomatite şi gingivite grave cu sângerări, contra bolilor de gât, ori încă în comprese şi pentru spălarea rănilor purulente şi a ulceraţiilor.

În British Herbal Pharmacopoeia (1971-1983) salvia este recomandată în dispepsie cu flatulenţă, hiperhidroză, faringite, uvulite, stomatite, gingivite, glosite. Monografia Comisiei E o recomandă intern în caz de probleme dispeptice şi transpiraţie excesivă, iar extern în inflamaţii ale mucoasei orale şi faringiene.

Stima cu care salvia a fost privită, nu s-a diminuat. În anul 2001, Asociaţia Internaţională a Plantelor i-a acordat salviei titlul de „Planta anului”.

Ceea ce culturile vechi ştiau din experienţă, şi anume că salvia poate reduce procesele de alterare, este acum demonstrat de oamenii de ştiinţă, care au reuşit izolarea a numeroase terpene cu capacitate antioxidantă.

Principalii compuşi fitochimici din salvie sunt bine identificaţi, printre aceştia sunt constituenți precum alcaloizi, carbohidrați, acizi grași, derivați glicozidici (de exemplu, glicozide cardiace, glicozide flavonoide, saponine), compuși fenolici (de exemplu, cumarini, flavonoizi, tanini), poli acetilene, steroizi, terpene / terpenoizi (de ex. monoterpenoizi, diterpenoizi, triterpenoizi, sesquiterpenoizi) şi ceruri.

În medicina tradițională a Europei, salvia a fost utilizată pentru a trata dispepsia (cum ar fi arsurile la stomac și balonarea), transpirația excesivă, tulburările cognitive legate de vârstă și inflamațiile la nivelul gâtului și pielii.

În ultimii ani, multe studii de cercetare au fost efectuate pentru a documenta utilizările tradiționale ale salviei și pentru a găsi noi efecte biologice pentru această plantă. Aceste studii au scos la iveală o gamă largă de acţiuni farmacologice incluzând efecte anticanceroase, antiinflamatorii, anti-nociceptive, antioxidante, antimicrobiene, antimutagenice, antidemenţă, hipoglicemice și hipolipidemice, de asemenea s-au găsit efecte de îmbunătăţire a funcţiilor cognitive, a memoriei şi a stării de spirit, de reducere a durerilor în gât.

Un studiu publicat în 2013 arată implicarea flavonoidelor estrogenice dintr-un extract etanolic din Salvia officinalis, în reducerea bufeurilor ce apar la manopauză.

Recent a fost raportată pentru salvie o activitate antivirală.

 

 

Salcie

Salix spp., Salix alba (Salicaceae)

În gândirea creştină, simbolismul salciei este întâlnit pentru prima dată în scrierile Pastorului Hermas. Aici martirii sunt numiţi „ramuri de salcie purtătoare de rod” ale copacului divin, care este Hristos. Cu alte cuvinte cei ce şi-au dăruit viaţa lui Hristos, nu au ramas în moarte, ci au biruit-o prin Hristos.

Salcia, este primul copac de la noi care înfrunzeşte primăvara şi care se adaptează uşor la orice tip de schimbări de temperatură, creşte în locuri umede, pe malul apelor, în lunci, la câmpie şi deal, dar şi în parcurile din oraşe. Este un arbore foios, cu rădăcina trasantă, puternică. Florile sunt galben verzui și apar odată cu frunzele. Salcia înflorește în martie-aprilie şi are o longevitate de 80-100 de ani.

De la salcie, în scop terapeutic se foloseşte scoarţa de pe ramurile tinere, de doi, trei ani. Folosită de mii de ani pentru tratarea bolilor reumatismale, a hemoragiilor, dezinteriei şi febrei, scoarţa de salcie albă a devenit importantă în urmă cu peste o sută de ani, când i-au fost descoperite şi au fost izolate principalele substanţe active care îi conferă calitatea de medicament naturist, şi anume salicina, nimic altceva decât aspirina naturală. Aceasta are efecte tonice, antiseptice şi antiinflamatoare, sedative, astringente şi antireumatismale şi poate fi folosită cu succes în tratarea artritei, artozei şi puseelor reumatismale, în tendinită, gută şi sciatică.

Leacurile pe baza de salcie sunt contraindicate in boli renale, dermatite de contact, astm bronsic.

Frumoasa, romantica, visatoare, tremuratoare, salcia este unul din copacii folositi cu suces in silvoterapie, terapia cu copaci.

Salcâm

Robinia pseudoacacia (Fabaceae)

Legendele despre salcâmi sunt vechi de mii de ani, pentru că salcâmul era răspândit încă din antichitate în Egipt şi deşerturile Arabiei şi a fost asociat adeseori cu nemurirea, cu viaţa veşnică. Salcâmul era copacul sacru al lui Neith, zeiţa egipteană a războiului, cea mai “bătrână” dintre zeităţile egiptene. Altă legendă povesteşte că trupul neînsufleţit al lui Osiris, ucis de fratele său Typhon, a fost găsit de Isis, perfect conservat, în trunchiul unui salcâm. Unele legende medievale spun că din ramurile unui salcâm a fost făcută cununa de spini a lui Isus. La arabi răşina salcâmului, recoltată după ploaie, era folosită pentru prepararea gumei arabice, întrebuinţată în alimentaţie, în scop terapeutic, şi de asemenea pentru vopsele şi adezivi.

Salcâmul a fost adus în România ca plantă ornamentală; creşte în zonele de câmpie şi deal. Este un arbore foios, cu frunze imparipenat compuse și flori albe, frumos mirositoare, dispuse în raceme. Deşi după uscare lemnul său este foarte rezistent, este un arbore sensibil la ger şi îngheţuri timpurii, iar curenţii puternici îi determină creşteri neregulate. În scop terapeutic se pot folosi florile, frunzele şi scoarţa, dar cele mai utilizate sunt florile care se recoltează în mai-iunie şi se usucă la soare sau în încăperi foarte bine aerisite.

Salcâmul are o compoziție bogată în mucilagii, flavone, taninuri și aminoacizi liberi. Prezintă acțiune antispastică și emolientă în special pentru tractul respirator, antiacidă gastrică, colagogă și ușor sedativă. Se administrează intern sub formă de infuzie în gastrită, ulcer gastric și duodenal, pirozis, astm bronșic, răceli, tuse, cefalee și insomnie. Popular, se utilizează extern pulberea din flori de salcâm pentru tratarea rănilor și arsurilor, mucilagiile formând un strat emolient și protector deasupra țesutului lezat.

În alimentaţie în multe zone rurale florile de salcâm sunt folosite pentru prepararea de clătite şi şerbet.