Scai vânăt

Eryngium planum L.

Plantă ierbacee, perenă, cu tulpina şi inflorescenţe de culoare albăstruie-vineţie, de unde şi numele, prevăzute cu ţepi. Tulpina înaltă de 30-60 cm este ramificată numai la partea superioară, prezintă frunze mici, rigide, cele bazale ovate, cu marginea dinţată, iar cele superioare mici, fără peţiol, palmat-sectate cu lobii dinţaţi. Florile sunt dispuse în capitule albăstrui, fructele sunt diachene păroase. Se recoltează părţile aeriene ale plantei, în timpul înfloririi, în perioada iulie-septembrie.

Plantă medicinală cunoscută din antichitate. Eryngium este numele vechi dat de Teofrast. Strămoşii noştri dacii îl numeau melosciare, meloskiare, merâu-scaire, scai-mânerâu. Decoctul tulpinilor florifere era folosit contra tusei convulsive, contra retenţiei urinare, se ţinea în gură contra durerilor de dinţi (carie dentară) şi contra mucedei la dinţi (parodontoză). Extern, decoctul era folosit la băi contra artritei, a dermatozei de pe capul copiilor, reumatismului. Cu decoctul se îmbăiau copii debili, pentru a-i fortifica.

Speciile de Eryngium au fost folosite empiric în medicina tradiţională a mai multor popoare, în special datorită proprietăţilor: expectorante, antitusive, diuretice şi antiinflamatoare.

În România, dintre cele 3 specii indigene ale genului Eryngium, cea mai des citată în tratatele moderne de fitoterapie este Eryngium planum L. (scaiul vânăt). Produsul medicinal „Eryngii plani herba” reprezintă un vechi remediu tradiţional românesc utilizat frecvent în trecut în combaterea tusei convulsive la copii, preluat apoi şi introdus pentru prima dată în fitoterapie încă din 1933, la Cluj-Napoca, şi îl întâlnim actualmente în produsele naturiste de pe piaţă.

Planta conţine saponine triterpenice cu efecte antitusive, expectorante, antiinflamatoare, diuretice, depurative şi diaforetice acestea fiind responsabile pentru utilizarea de bază ca remediu popular românesc antitusiv recomandat în special în tusea convulsivă. Se găseşte ca tratament naturist şi sub formă de sirop pentru tuse.

Planta mai conţine flavonoide (heterozide ale kempferolului şi cvercetolului), acizi polifenolcarboxilici (acid cafeic şi acid clorogenic), taninuri, cumarine, poliine, steroli, glucide, acizi organici şi ulei esenţial.

Până la ora actuală au fost demonstrate ştiinţific următoarele proprietăţi farmacologice ale speciilor de Eryngium: expectorante, diuretice, antiinflamatoare, antimicrobiene şi antimicotice. A mai fost demonstrat in vitro un mecanism antispastic de tip musculotrop.

Saschiu

Vinca minor L.

Este un subarbust cu tulpini târâtoare, de cca. 1m lungime, şi altele verticale de 15-20 cm, cu frunze persistente. La nodurile tulpinii prezintă rădăcini adventive. Frunzele opuse, ovat eliptice, coriacee, cu marginea întreagă. Florile solitare, caliciul cu 5 sepale ascuţite la vârf, corola mare, cu 5 petale albastre-violacee. Pentru tratamentele naturiste se recoltează părţile aeriene superioare ale plantei.

Denumirea generică a plantei provine din latinescul vincio, vincire = a lega, datorită utilizării în vechime pentru realizarea de coroniţe la festivalurile publice, cununii şi funeralii. Pe vremuri, în lucrările botanice, era denumită Pervinca, din pervincere = a învinge, a trece peste, datorită faptului că planta rezistă de-a lungul iernii.

Vinca minor era cultivată pe lângă castelele şi mănăstirile din Evul Mediu.

Apuleius, în al său Herbarium (1480), dă instrucţiuni elaborate pentru colectarea sa, susţinând că planta este utilă în multe scopuri, de la a alunga răul şi posesiunile demoniace, la calmarea muşcăturilor de şarpe sau sălbăticiuni, şi ca antidot în caz de otrăvire. Pentru germani era „floarea imortalităţii”. În Franţa saschiul era considerat o emblemă a prieteniei.

Benjamin H. Barton, în Istoria Plantelor Medicinale ale Marii Britanii, publicată în 1838, susţine că planta a fost mult lăudată pentru puterile sale de a opri hemoragiile. Frunzele plantei zdrobite, introduse în nări erau eficient folosite pentru a opri sângerările nazale. Decoctul era de asemenea cunoscut ca fiind foarte util în hemoptizii, hemoroizi sângerânzi şi menstruaţii excesive, de asemenea în diaree cronică, datorită calităţilor sale tonice şi astringente; decoctul din plantă s-a dovedit util şi în ftizia pulmonară. Se vorbea despre eficienţa sa, sub formă de gargară, în inflamaţiile gâtului; unii medici îl recomandau în aceeaşi formă în blocajele atonice ale gurii şi faringelui şi în unele afecţiuni ale gingiilor.

În medicina româneascvă veche se folosea ca remediu natural pentru combaterea catarurilor cronice în general; contra diareei, menstruaţiei prea abundente, în poala albă (leucoree), planta fiind considerată tonifiantă generală; pentru purificarea sângelui, datorită saponinelor.

Iarba de saschiu conţine 0,4-0,9% alcaloizi cu nucleu indolic dintre care principalul este vincamina, şi taninuri, flavonoide, saponine. Alcaloizii din Vinca, incluzând vinblastina şi vincristina, sunt utilizaţi în prezent ca agenţi chimioterapeutici.

În produsele naturiste saschiul este mai rar întâlnit. Componentele active imprimă plantei proprietăţi hipotensive, spasmolitice, bradicardizante, fiind indicat ca remediu naturist al hipertensiunii arteriale; mai este recomandat în scleroză cerebrală şi pentru ameliorarea oxigenării şi funcţiei cerebrale.

Sânziene

Galium verum, Rubiaceae

În fiecare an, la 24 Iunie, creștinii ortodocși sărbătoresc Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Această sărbătoare este foarte veche la noi, la români, și se mai numește popular “Sânzienele”. Dacă nu stiați, sânziana este o plantă ce înflorește tocmai în această perioadă, având multe floricele galbene. De aceea Sânziana se mai numește și “Floarea Sfântului Ioan”.

Legenda spune că Sânziana a fost o fată sărmană, rămasă orfană și de care nimeni nu avea grijă. Ea însă se ruga lui Dumnezeu să aibă milă și de ea și să ducă o viață mai bună. Dar, nu după mult timp, Sânziana se îmbolnăvi iar Sfânta Vineri, ce umbla pe pământ îmbrăcată ca o femeie simplă, o prefăcu într-o floare gingașă și firavă, după cum era și trupul ei tânăr, o floare galben-aurie, după cum îi erau și cosițele bălaie. Și fiindcă a fost binecuvântată chiar de Sfânta Vineri, florile Sânzienei apară de rău. Fiecare floricică a Sânzienei are patru petale mici, așezate în formă de cruce și de aceea are putere împotriva relelor.

Floarea de Sânziană este o floare de câmp cu inflorescenţe mărunte, pline de polen, frumos mirositoare, care înfloreşte în preajma solstiţiului de vară, în perioada coacerii cerealelor. În medicina populară, Sânziana are numeroase întrebuinţări, mirosul florii este asemănător cu cel al mierii de albine, deși gustul este amar, ceea ce ar explica beneficiile plantei în tratarea bolilor de ficat și bilă. Produsul vegetal este utilizat ca diuretic, diaforetic, antiinflamator și spasmolitic. Are o compoziție bogată în flavonoide, cumarine și taninuri, ultimele fiind responsabile de efectul cicatrizant după arsuri, iritații, acnee și de curățare al pielii.

Florile de sanziene au, în egală măsură, calități vindecătoare, de înfrumusețare și magice. Deși florile de sânziene au fost folosite ca remediu natural de sute de ani în tratamentul bolilor de ficat, reumatismului, bolilor tiroidiene, renale și nervoase, oamenii de știință n-au tratat-o cu atenția care poate i s-ar cuveni, de aceea în jurul acestei flori plutește un oarece mister.

Salvie

Salvia officinalis L.

Nativă zona Mării Mediteraneene, în tradiţia fitoterapiei salvia are una din cele mai lungi istorii de utilizare.

Plantă ierboasă, cu frunzele groase, verzi-argintii, caracteristice, cu nervaţiunea proeminentă pe faţa inferioară, acoperite cu peri moi şi denşi; florile albastru-violete mai rar albe.

Salvia a prezentat o mare importanţă de-a lungul istoriei, atât pentru proprietăţile sale culinare cât şi pentru cele medicinale.

Planta era denumită uneori Salvia salvatrix (Salvia salvatoare).

Denumirea latinească Salvia, care înseamnă înţelept, provine de la credinţa că planta avea proprietatea de a îmbunătăţi memoria. Salvia are multe proprietăţi care i-au fost atribuite în mai multe culturi, de exemplu romanii credeau că ea poate conferi imortalitate.

Se spune că grecii şi romanii au preţuit foarte mult numeroasele proprietăţi vindecătoare ale salviei. Romanii o tratau ca sacră şi au creat o ceremonie specială în vederea colectării ei. Ambele civilizaţii au utilizat-o ca şi conservant pentru carne, o tradiţie care a continuat până la introducerea metodelor de congelare.

Tot romanii au fost aceia care dus-o în Britania şi, după ce a fost valorificată timp de secole în această ţară pentru proprietăţile sale antibacteriene, în perioada Tudorilor a început utilizarea sa în domeniul culinar.

Din vremea anticilor până în Evul Mediu a circulat un proverb latinesc – Cur moriatur homo cui Salvia crescit in horto? (Cum să moară un om dacă îi creşte salvie în grădină?).

În China, un proverb asemănător spunea: „Cum poate un om îmbătrâni, când are salvie în grădina sa?”

Este scris că „dorinţa salviei este de a face oamenii nemuritori”, iar de-a lungul istoriei au fost relatate puterile sale legendare de a aduce longevitatea.

Medicii arabi din secolul al X-lea credeau că salvia aduce importalitatea, în timp ce în secolul XIV europenii o utilizau pentru a se proteja de vrăji. Cerinţa de salvie era atât de mare în China în perioada secolului XVII, încât se spune că chinezii ofereau la schimb danezilor trei lăzi de frunze de ceai verde pentru o ladă de frunze de salvie.

În districtul Jura din Franţa, în Franche-Comte, se considera că planta atenuează durerea, atât pe cea fizică, cât şi pe cea mentală. Un vechi text francez spunea: „Salvia ajută nervii şi prin puterile sale paralizia este vindecată şi febra pusă pe fugă”.

John Gerarde (botanist şi herbalist englez, 1545 – 1611 | 1612) spunea: „Salvia este deosebit de bună pentru cap şi creier, ea învie simţurile şi memoria, întăreşte tendoanele, readuce sănătatea la cei care au suferit de paralizie, şi ia tremurul membrelor”. El a împărtăşit credinţa populară că planta era eficace împotriva muşcăturilor de şarpe, şi spunea: „Nimeni nu ar trebui să se îndoiască de utilitatea Sage Ale, dacă este făcut aşa cum trebuie, cu salvie, vindecea (Betonica), Scabiosa, Nardostachys, Asperula şi seminţe de fenicul”.

Pepys (n.1633 – d.1703, membru în Parlamentul Englez, renumit pentru jurnalul ţinut) în jurnalul său spunea: „Între Gosport şi Southampton am observat un mic cimitir în care se obişnuia să se pună pe fiecare mormânt salvie”.

O veche tradiţie recomandă plantarea vârnaţului alături de salvie, ţinând astfel la distanţă broaştele râioase faţă de plantele utile. Se spunea că dacă salvia se usucă într-o grădină, proprietarului îi vor merge prost afacerile, altă tradiţie spunea că soţia stabileşte regulile atunci când salvia creşte viguroasă în grădină.

În Farmacopeea Statelor Unite, frunzele sunt încă prescrise oficial, aşa cum au fost şi în Farmacopeea Londoneză, dar în Europa în general, salvia este acum neglijată de către medici, chiar dacă este încă utilizată în medicina „domestică”.

Terapeuţii au utilizat această plantă pentru a calma leziunile pielii. Se mai ştie că salvia are şi efect antiseptic uşor. Este benefică pentru păr, dând volum, fiind un balsam natural şi întărind foliculul pilos în timp ce curăţă la rădăcină. Interesant, s-a găsit de asemenea că salvia conţine un procent moderat de estrogen natural, substanţă care a fost folosită mai târziu în scop medicinal în doze mici pentru normalizarea menstrelor şi reducerea simptomelor menopauzei.

Medicina românească de la începutul secolului XX, atribuie salviei acţiune stimulentă generală, tonifiantă, antisudorală, anticatarală, calmantă a sistemului nervos, cardiotonică. Medicina populară o întrebuinţa îndeosebi ca ceai, pentru toate aceste efecte ale ei, precum şi în cazuri de stomatite şi gingivite grave cu sângerări, contra bolilor de gât, ori încă în comprese şi pentru spălarea rănilor purulente şi ulceraţiilor.

În British Herbal Pharmacopoeia (1971-1983) salvia este recomandată în dispepsie cu flatulenţă, hiperhidroză, faringite, uvulite, stomatite, gingivite, glosite. Monografia Comisiei E o recomandă intern în caz de probleme dispeptice şi transpiraţie excesivă, iar extern în inflamaţii ale mucoasei orale şi faringiene.

Stima cu care salvia a fost privită, nu s-a diminuat. În anul 2001, Asociaţia Internaţională a Plantelor i-a acordat salviei titlul de „Planta anului”.

Ceea ce culturile vechi ştiau din experienţă, şi anume că salvia poate reduce procesele de alterare, este acum demonstrat de oamenii de ştiinţă, care au reuţit izolarea a numeroase terpene cu capacitate antioxidantă.

Compuşii caracteristici din salvie cărora li se atribuie utilizările sale tradiţionale sunt uleiul volatil şi taninurile.

Efectele antioxidant şi antiseptic au fost demonstrate în studii in vitro, iar efectul antihiperhidrotic a fost deja demonstrat şi la oameni.

Un studiu publicat în 2013 arată implicarea flavonoidelor estrogenice dintr-un extract etanolic din Salvia officinalis, în reducerea bufeurilor ce apar la manopauză.

Salvia o regăsim şi în produsele FARES:

Capsule Menopauză

Capsule Tiroidă

Capsule Vezică biliară activă

Ceai Hapciu, plic (Afecţiuni minore)

Ceai Calmocard, plic / pungă

Ceai Digestiv, pungă

Ceai Glicostat, plic / pungă

Ceai Menopauză, plic

Ceai Hepatic (Tradiţii Monahale)

Ceai Sanatatea Rinichilor (Traditii populare romanesti)

Ceai de Salvie, plic / pungă

Ceai purificare si drenaj (Daphne)

Bitter Herba Dacica

Salcie

Salix spp., Salix alba (Salicaceae)

În gândirea creştină, simbolismul salciei este întâlnit pentru prima dată în scrierile Pastorului Hermas. Aici martirii sunt numiţi „ramuri de salcie purtătoare de rod” ale copacului divin, care este Hristos. Cu alte cuvinte cei ce şi-au dăruit viaţa lui Hristos, nu au ramas în moarte, ci au biruit-o prin Hristos.

Salcia, este primul copac de la noi care înfrunzeşte primăvara şi care se adaptează uşor la orice tip de schimbări de temperatură, creşte în locuri umede, pe malul apelor, în lunci, la câmpie şi deal, dar şi în parcurile din oraşe. Este un arbore foios, cu rădăcina trasantă, puternică. Florile sunt galben verzui și apar odată cu frunzele. Salcia înflorește în martie-aprilie şi are o longevitate de 80-100 de ani.

De la salcie, în scop terapeutic se foloseşte scoarţa de pe ramurile tinere, de doi, trei ani. Folosită de mii de ani pentru tratarea bolilor reumatismale, a hemoragiilor, dezinteriei şi febrei, scoarţa de salcie albă a devenit importantă în urmă cu peste o sută de ani, când i-au fost descoperite şi au fost izolate principalele substanţe active care îi conferă calitatea de medicament naturist, şi anume salicina, nimic altceva decât aspirina naturală. Aceasta are efecte tonice, antiseptice şi antiinflamatoare, sedative, astringente şi antireumatismale şi poate fi folosită cu succes în tratarea artritei, artozei şi puseelor reumatismale, în tendinită, gută şi sciatică.

Leacurile pe baza de salcie sunt contraindicate in boli renale, dermatite de contact, astm bronsic.

Frumoasa, romantica, visatoare, tremuratoare, salcia este unul din copacii folositi cu suces in silvoterapie, terapia cu copaci.

Salcâm

Robinia pseudoacacia (Fabaceae)

Legendele despre salcâmi sunt vechi de mii de ani, pentru că salcâmul era răspândit încă din antichitate în Egipt şi deşerturile Arabiei şi a fost asociat adeseori cu nemurirea, cu viaţa veşnică. Salcâmul era copacul sacru al lui Neith, zeiţa egipteană a războiului, cea mai “bătrână” dintre zeităţile egiptene. Altă legendă povesteşte că trupul neînsufleţit al lui Osiris, ucis de fratele său Typhon, a fost găsit de Isis, perfect conservat, în trunchiul unui salcâm. Unele legende medievale spun că din ramurile unui salcâm a fost făcută cununa de spini a lui Isus. La arabi răşina salcâmului, recoltată după ploaie, era folosită pentru prepararea gumei arabice, întrebuinţată în alimentaţie, în scop terapeutic, şi de asemenea pentru vopsele şi adezivi.

Salcâmul a fost adus în România ca plantă ornamentală; creşte în zonele de câmpie şi deal. Este un arbore foios, cu frunze imparipenat compuse și flori albe, frumos mirositoare, dispuse în raceme. Deşi după uscare lemnul său este foarte rezistent, este un arbore sensibil la ger şi îngheţuri timpurii, iar curenţii puternici îi determină creşteri neregulate. În scop terapeutic se pot folosi florile, frunzele şi scoarţa, dar cele mai utilizate sunt florile care se recoltează în mai-iunie şi se usucă la soare sau în încăperi foarte bine aerisite.

Salcâmul are o compoziție bogată în mucilagii, flavone, taninuri și aminoacizi liberi. Prezintă acțiune antispastică și emolientă în special pentru tractul respirator, antiacidă gastrică, colagogă și ușor sedativă. Se administrează intern sub formă de infuzie în gastrită, ulcer gastric și duodenal, pirozis, astm bronșic, răceli, tuse, cefalee și insomnie. Popular, se utilizează extern pulberea din flori de salcâm pentru tratarea rănilor și arsurilor, mucilagiile formând un strat emolient și protector deasupra țesutului lezat.

În alimentaţie în multe zone rurale florile de salcâm sunt folosite pentru prepararea de clătite şi şerbet.