Soia

Glycine max (L.) Merr.

Plantă erbacee aparţinând familiei Leguminosae, soia cultivată este un tetraploid diploidizat al subgenului Soja (Moench), caracterizat printr-un aspect de arbust mic, cu frunze alterne compuse, trifoliate, cu flori papilionacee şi fructe constând din păstăi drepte sau uşor curbate lungi de 5-7 cm, cu seminţe ovoide.

Originară în Asia tropicală, prima sa domesticire se consideră că a fost realizată în nord-estul Chinei undeva în secolul XI î.Hr. sau chiar mai devreme. O scriere din China datând din 163-85 î.Hr. vorbea despre cinci cereale iar mai târziu alta (127-200 d.Hr.) explica şi care sunt acestea, prezentând soia ca pe una din cele cinci plante alimentare importante alături de orez, grâu, orz şi mei. Utilizarea sa este menţionată şi de autori din secolele V, XIV şi XVI. Conform unora dintre autori producţia de soia a fost localizată în China până după războiul chinezo-japonez din 1894-95, atunci când japonezii au început să importe un produs pe bază de ulei de soia pentru a-l utiliza ca fertilizator. Prima menţiune europeană a aparţinut lui Kaempfer care a călătorit în Japonia în 1690, în însemnările din călătoria sa acesta acordând un spaţiu însemnat plantei. Pare să fi fost, de asemenea, menţionată şi de către Ray în 1704. Europenii au cunoscut planta soia şi din descrierea unui botanist german realizată în 1712. Soia a  fost dusă în Europa 1908, iar ulterior a atras atenția la nivel mondial. Există posibilitatea ca semințe de soia să fi fost trimise din China de către misionari mai devreme, prin 1740, și plantate în Franța; totuşi, alte scrieri menţionează distribuţia seminţelor de soia în Franţa în 1855, în 1869 Martens a descriind 13 varietăţi.

În 1854, în Japonia, s-au obţinut două varietăţi – una cu boabe albe, alta cu boabe roşii, care apoi au fost prezentate la o expoziţie în Viena. Din Japonia seminţele de soia au fost duse şi în America prin intermediul expediţiei lui Perry, acestea fiind distribuite apoi prin United States Patent Office în 1854.

Seminţele de soia, care sunt bogate atât în proteine cât şi în ulei, sunt procesate sub formă de diverse produse alimentare ca de exemplu caş şi turte de soia fermentate (tofu şi tempeh), sos de soia, paste (miso) şi lapte de soia. Proteina vegetală hidrolizată este un înlocuitor de carne fabricat din soia prelucrată. Făina din boabe de soia este utilizată în numeroase alimente procesate, ca stabilizator și pentru a crește conținutul de proteine. Uleiul de soia este utilizat pe scară largă la gătit (inclusiv în produse cum ar fi margarina, grăsimi pentru frăgezirea aluatului, ulei pentru salate), precum și în produse cosmetice și industriale (vopsele, cerneluri tipografice, săpunuri, dezinfectante și linoleum).

Uleiul de soia este din ce în ce mai utilizat ca biocombustibil. Făina de soia, care rămâne după ce este extras uleiul este folosită pentru a face fibre, textile și adezivi, sau ca hrană pentru animale. Boabele de soia și plantele întregi sunt utilizate pe scară largă pe post de furaje pentru animale, precum și crescute ca şi cultură de acoperire (un fel de îngrăşământ verde).

Lecitina, substanţă conţinută în boabele de soia, este un emulsificator natural şi un lubrifiant utilizat în multe produse alimentare şi aplicaţii industriale. Ca emulsificator poate face apa şi grăsimile compatibile una cu alta. Mai este folosită, de asemenea, în produse farmaceutice.

Proteinele din soia ajută la reechilibrarea deficitului nutritiv cauzat de consumul în cantităţi mari de porumb şi grâu care sunt sărace în aminoacizi esenţiali cum sunt lizina şi triptofanul. Proteinele vegetale sunt mult utilizate astăzi în substituenţii de brânzeturi, în formulele pentru sugari, în produsele pentru slăbit sau pentru sportivi.

Făina și granulele de soia obținute din măcinarea integrala sunt utilizate în industria de panificație pentru a ajuta la fermentarea și înălbirea aluatului. Ele au excelente calități de captare a umidităţii care ajuta la încetinirea învechirii produselor de panificație.

Producţia globală totală de soia în anul 2010 a fost de 216,6 milioane tone metrice recoltată de pe 102,4 milioane de hectare (cantitate ce reprezintă aprox. 2% din pământul arabil total al planetei).

Pe lângă multiplele calităţi alimentare ale plantei, aceasta are şi calităţi medicinale, astfel seminţele fermentate sunt uşor diaforetice şi stomahice. Mai sunt utilizate tradiţional în răceli, febră şi dureri de cap, insomnie, iritabilitate. Florile sunt folosite în tratamentul problemelor de vedere şi al opacităţii corneei. Cenuşa din tulpini este aplicată pe hemoroizii granulari; păstăile necoapte sunt tocate şi aplicate pe ulcerele cauzate de variolă. Seminţele sunt considerate în general utile pentru buna funcţionare a intestinelor, a inimii, rinichilor, ficatului şi stomacului. Seminţele încolţite sunt laxative. Ele prezintă o activitate de tip estrogen în organism și sunt, de asemenea, antispastice. Lăstarii sunt utilizaţi în tratamentul edemelor, în disurie, în stadiile inițiale ale gripei și în artralgie. Un decoct din rădăcină este astringent. Dietele cu soia sunt utile pentru tratarea acidozei. Deoarece uleiul de soia conţine un procent ridicat de acizi grași nesaturați, acesta se recomandă pentru combaterea hipercolesterolemiei. Produse comerciale cu lecitină naturală, care este de multe ori derivată din soia, sunt raportate ca un puternic vasopresor. Lecitina medicinală este indicată ca agent lipotropic. Soia este listată ca materie primă majoră pentru producerea de stigmasterol. Sitosterolul, de asemenea, un produs secundar derivat din soia, a fost utilizat pentru a înlocui diosgenina în unele medicamente antihipertensive.

Scaiul vântului

Eryngium campestre L.

Specie erbacee din familia Umbelliferae întâlnită în zonele de şes din întreaga Europă, cimos ramificată, de culoare palid-verzuie, tufoasă, înaltă de 30-50 cm, ghimpoasă; prezintă un rizom fuziform, vertical, la partea superioară cu un inel cu fibre; tulpina este cilindrică, glabră, foarte ramificată, toamna fiind de multe ori ruptă de vînt şi purtată la mari distanţe (de unde  denumirile populare de scaiul vântului sau rostogol); frunzele sunt rigide, spinoase, cu nervuri foarte accentuate pe ambele feţe, şi diferite ca formă după nivelul la care sunt pe tulpină: cele bazale lung peţiolate, triunghiulare, de 10-25 cm diametru, de două ori fidat-sectate, cu dinţi ghimpoşi, din prelungirile nervurilor, cele tulpinale sunt sesile şi înconjură tulpina, mai mici, şi cu lobi mai subţiri; florile sunt grupate în capitule ovoidale (excepţie faţă de celelalte Umbelliferae) de cca. 1 cm, cu involucru din 5-10 bractee alungite pînă la 3-4 cm şi spinoase; caliciul depăşeşte corola alb-verzuie; fructul este o diachenă elipsoidală ghimpoasă.

Istoricul speciei este mai puţin cunoscut şi mai ambiguu având în vedere faptul că vechii medici şi botanişti nu făceau o distincţie clară între speciile genului.

Chiar și medicii antici greci şi romani au pomenit utilizarea medicală a speciilor de Eryngium cunoscute, dar probabil că cel mai important pentru ei a fost E. planum. După  Dioskorides Eryngium (interpretările variază între E. viride Link, E. campestre L., E. maritimum, E. planum Matth.) era folosit în bolile de ficat, dureri abdominale, balonare, intoxicații, epilepsie, ca emmenagog și pentru efectul diuretic.

Probabil că este Eryngium campestre specia a cărui rădăcină, conform scrierilor lui Hecker, are o influență asupra sistemului urinar și a sistemului de reproducere și, prin urmare, a fost recomandată în calculi urinari, amenoree, impotenţă şi ipohondrie. Hoffmann – Mannheim (Hoffmann, i Hufeland Journal, vol 5) a văzut o „îmbunătățire semnificativă” în ftizie prin administrarea frunzelor de Eryngium campestre. Dupa Brykow (1829) şi Dorpat (1894), în unele comune din Siberia, Eryngium constituie un remediu popular, atât planta cât și rădăcina sub forma unui decoct puternic fiind folosite de către oameni împotriva hidropiziei, bolilor de stomac, în diferite tipuri de stări de slăbiciune, mai ales după boli febrile. Annenkov (1878) raportează că Eryngium campestre în Ucraina a fost folosit ca mijloc de uşurare a naşterii, în timp ce scai vânăt în multe părți ale Rusiei a fost un remediu popular foarte apreciat pentru colici, tuse, spaimă, insomnie, hidropizie și durere de dinți.

Eryngium este menţionat ca depurativ, şi ca agent care elimină congestia în diferite organe. Cel mai apreciat era, probabil, efectul diuretic, urmat de cel emmenagog și de efectul spasmolitic. Planta era recomandată ca un diuretic în hidropizie, în retenție de urină, pietre la rinichi și vezică; ca un stimulent al organelor sexuale în amenoree, impotenţă; ca spasmolitic în tuse convulsivă, colici și blefarospasm.

Global, rădăcina plantei este tradiţional utilizată în practica populară ca agent antispasmodic, aromatic, diuretic, expectorant, galactofug şi stimulent. Aceasta susţine expectoraţia liberă şi este foarte utilă în tratamentul stării de slăbiciune ce însoţeşte stadiile avansate de tuberculoză, în afecţiuni ale aparatului urinar precum calculi renali, dureri şi inflamaţii la acest nivel cu dificultate la urinare; de asemenea, este utilă în forme buvabile în tusea convulsivă, afecţiuni ale ficatului şi rinichilor şi în cele ale pielii. Preparatele din părţile aeriene ale plantei sunt utile în infecţii ale tractului urinar, probleme ale prostatei, şi inflamaţii ale tractului respirator.

Sarsaparilla

Membru al familiei Liliaceae, sarsaparilla este o plantă târâtoare lemnoasă ce creşte până la 50 m lungime, şi prezintă nişte ramificaţii pereche care o ajută să se caţere (adesea foarte sus în vegetaţia pădurilor tropicale). Are flori şi fructe mici. Fructele, care pot fi negre, albastre sau roşii sunt preferate ca hrană de către păsări. Este o plantă nativă în zonele tropicate şi temperate din America de Sud, Caraibe, Jamaica, Mexic, Honduras şi Indiile de Vest.

Numele de sarsaparilla sau zarzaparilla provine din cuvintele din limba spaniolă zarza (rug sau tufiş), parra (viţă) şi illa (mic) – o viţă mică agăţătoare. Tulpinile multor specii de Smilax sunt acoperite cu ghimpi; rădăcinile, care sunt şi părţile utilizate în scopuri medicinale, sunt lungi, tuberiforme, fără miros şi aproape fără gust; sunt folosite mai multe specii ale genului Smilax, aproape toate fiind cunoscute sub denumirea de sarsaparilla, acestea fiind similare şi în ceea ce priveşte structura chimică. Speciile utilizate includ Smilax officinalis, S. japicanga, şi S. febrifuga din America de sud (Brazilia, Ecuador şi Columbia); S. regelii, S. aristolochiaefolia, şi S. ornata din Mexic şi America Latină; şi S. glabra din China.

Până în secolul XVI sarsaparilla nu a fost foarte cunoscută. În această perioadă indienii din Caraibe şi America de Nord foloseau planta ca remediu pentru numeroase afecţiuni ale pielii, probleme urinare şi pentru a ajuta la menţinerea tinereţii şi vigorii. Rădăcinile de sarsaparilla au fost folosite timp de secole de către populaţiile indiene din America Centrală şi de Sud în impotenţă sexuală, reumatism, afecţiuni cutanate, şi ca tonic general pentru stări de slăbiciune fizică. A fost mult timp utilizată în Peru şi Honduras în dureri de cap şi articulare, şi împotriva răcelilor. Mulţi şamani şi vraci din zona Amazonului au utilizat sarsaparilla intern şi extern pentru probleme ale pielii (precum psoriazisul şi dermatitele). În America de Sud a fost găsită după anii 1400 de către comerciaţii europeni care au adus-o apoi în Europa unde a fost introdusă şi în utilizare medicală.

Medicii europeni considerau rădăcina de sarsaparilla alterativă, tonică, purificatoare a sângelui, diuretică şi diaforetică. Rădăcina de Smilax din Mexic a fost introdusă în medicina europeană în 1536, fiind de atunci mult folosită ca şi remediu pentru reumatism. Având reputaţia de purificatoare a sângelui, a fost înregistrată ca plantă medicinală oficială în Farmacopeea Statelor Unite din 1820 până în 1910. Din anii 1500 şi până în prezent sarsaparilla a fost folosită ca purificatoare a sângelui şi ca tonic general, şi, de asemenea, în reumatism, răni, artrite, febră, tuse, hipertensiune, afecţiuni digestive, psoriasis, afecţiuni cutanate şi cancer.

În anii 1950 sunt deja documentate proprietăţile antibiotice ale sarsaparillei. Au fost arătate la şobolani efectele antiinflamatoare şi hepatoprotectoare, şi au fost documentate, de asemenea, îmbunăţăirea digestiei şi a poftei de mâncare precum şi a diurezei la oameni. Acţiunea sa de purificare a sângelui a început să fie demonstrată atunci când s-a aratat abilitatea sa de a ataca şi neutraliza substanţele toxice de origine microbiană din circuitul sangvin.

Sarsaparilla conţine, pe lângă alte substanţe, steroizi vegetali şi saponine, majoritatea acţiunilor farmacologice fiind atribuite acestora. S-a raportat că saponinele facilitează absorbţia în organism a medicamentelor şi a altor substanţe fitochimice.

În prezent majoritatea produsului vegetal rădăcină de sarsaparilla provine din culturile din mexic şi America Latină, precum şi din China. În general, pe Glob, este utilizată în special în combinaţii cu alte plante pentru efectul său tonic, detoxifiant, purificator al sângelui şi al limfei, pentru afecţiuni ale pielii, îmbunătăţirea libidoului, echilibrare hormonală, şi în formule pentru sport şi nutriţie.

Utilizările sale principale sunt în afecţiuni cutanate (psoriazis, dermatite şi alte probleme ale pielii), ca detoxifiant general, ca tonic general, şi în artrite, reumatism şi afecţiuni autoimune care cauzează inflamaţii.

 

 

 

 

 

Schinelul

 

Cnicus benedictus L.

Mică plantă erbacee, de 25-30 cm înălţime, lânoasă şi spinoasă, din familia Asteraceae, cu tulpina dreaptă, muchiată, şi puţin ramificată; frunzele sinuos dinţate, sunt, de asemenea, spinoase; inflorescenţele sunt capitule mari, solitare la vârful ramurilor, cu flori tubulare de culoare galbenă cu dungi închise, cu bractee spinoase; fructele, achene roşcate.

Denumirile găsite la Plinius (Carduus), Theophrastus (knekos) şi Galen (knikos) nu lasă loc pentru interpretări exacte ale utilizării acestei plante în antichitate. Doar cărţile medicale din Evul Mediu, perioadă în care a fost şi pe larg cultivata, aduc lumină, şi găsim aici planta ca un panaceu, în secolul XVII aceasta bucurându-se de o mare notorietate. În comedia sa Mult zgomot pentru nimic, cunoscutul autor Shakespeare spune despre schinel: „este singurul lucru pentru slăbiciune”. Matthiolus şi Haller, în secolele XVII-XVIII susţin reputaţia schinelului recomandându-l în afecţiuni stomacale şi febră, şi pentru durerile de cap asociate în special cu secreţia redusă de bilă. Frunzele erau considerate benefice pentru inimă şi piept. Medicii secolelor următoare l-au mai apreciat ca remediu în tuse şi catar respirator, în special pentru copii. Uneori infuzia era folosită şi considerată valoroasă pentru vindecarea rănilor şi a ulceraţiilor. Leclerc folosea schinelul ca un stimulent al apetitului. La începutul anilor 1900 deja era văzut ca agent tonic amar, fiind, de asemenea, un remediu popular pentru toate afecţiunile organelor digestive, şi prescris în special în icter, afecţiuni ale vezicii biliare, dispepsie, flatulenţă, constipaţie, diaree şi atonia tractului gastrointestinal ulterioară afecţiunilor febrile.

Ca şi tonic amar, schinelul acţionează benefic intern şi extern în ulcere gastrice şi duodenale, şi lupus, şi mai mult, în staze sangvine, hemoroizi, amenoree, gută, fiind util pentru detoxifierea organismului, în neurastenie, anemie, stări de iritaţie şi agitaţie, afecţiuni ale aparatului respirator, febră persistentă, febră intermitentă, şi afecţiuni renale.

În prezent este mai cel mai mult folosit în tonicele vegetale, şi ştim că planta are efect astringent, amar, colagog, diaforetic, emenagog, galactogog, stimulent, stomahic şi tonic. Infuzia din planta întreagă este adesea utilizată în tratamentul problemelor hepatice şi ale vezicii biliare, şi de asemenea, în tratamentul anorexiei, inapetenţei asociate cu depresia, în dispepsie, colici flatulente. Extern este folosită în răni şi ulcere.

Schinelul conţine în special substanţe amare, dar şi taninuri, săruri minerale.

Comisia Germană E recunoaşte utilizarea schinelului în dispepsie şi inapetenţă.

În medicina românească de la mijlocul secolului trecut era indicat în tulburări digestive cu stare inflamatorie, crampe şi perturbaţie secretorie, precum şi în stările catarale în general, adică în inflamaţia căilor respiratorii, astm; de asemenea, în inflamaţia ficatului şi a căilor biliare, inapetenţă şi atonie gastrică, iar extern contra rănilor de orice fel, arsurilor, degerăturilor etc.

 

 

 

 

 

 

 

 

Sclipeţi – Potentilla erecta, Tormentil

(Familia Rosaceae)
Tormentil, Potentilla erecta l., sinonim Potentilla tormentilla stokes, mica bijuterie cu floare galbenă, cu doar patru petale în formă de inimă, cu frunze divizate la baza plantei.

Numele acestei plante se naște datorită marilor virtuți care au fost atribuite medicamentelor celor mai vechi timpuri. De fapt, numele generic Potentilla provine de la cuvântul latin POTENS = plantă mică, cu proprietăți de vindecare puternice. Numele specific erecta este evident derivat din obiceiul plantei. Primul care a clasificat aceasta plantă a fost biologul și naturalistul suedez Carl Linnaeus cu numele de Tormentilla erecta în 1753; ulterior a fost preluată și dezvoltată în continuare de către botanistul Ernst Adolf Raeuschel în 1797, care a modificat, de asemenea, numele. Germanii numesc aceasta planta Tormentill sau Blutwurz; apelul francez dressée potentille sau Tormentille; în timp ce tormentil are apel britanic.

Originară din Olanda, numele vine de la olandezul tormentum (hărțuire sau crampe). Planta are, de asemenea, o tradiție îndelungată ca plantă medicinală, utilizată pentru proprietăţile sale hemostatice. De la plantă se recoltează rădăcina în perioada lunilor de primavară când florile sunt deschise, sau toamna. Rădăcina are un conţinut semnificativ de elemente active ca de exemplu: taninuri, substanţe saponine, răşină, substanţe glicozide şi flavonoide, uleiuri esenţiale, colorant roşu. Astfel se explică proprietăţile curative, antibacteriene şi antiinflamatorii ale plantei.

Este cunoscut sub numele de Néalfartach în irlandeză. Neal în irlandeză înseamnă depresie.

Cu mult timp în urmă, s-au fiert rădăcinile în lapte, pentru tratamentul diareei, decocturile au fost de asemenea folosite pentru a vindeca putrezirea picioarelor la oi.

La începutul anilor 1700, Irlanda a suferit un deficit de copaci, guvernul irlandez a acordat 200 £ lui William Maple pentru a descoperi că pielea ar putea fi tăbăcită cu ajutorul rădăcinilor de Tormentil. Doi ani mai târziu a publicat un pamflet cu constatările sale intitulate – „O metodă de bronzare fară coajă”.

Tormentil are un conținut foarte ridicat de taninuri. Din acest motiv, este ideal pentru toate cazurile de diaree cauzate de infecţii sau inflamaţii şi pentru alinarea gastritei și enteritei. Rădăcina conține proprietăți antiseptice. O utilizare importantă pentru Tormentil în trecut a fost tratarea arsurilor grave.

Silurul

Euphrasia officinalis L.

Silurul este o mică plantă erbacee, din familia Scrophulariaceae, cu înălţime cuprinsă între 10-30 cm, tulpina dreaptă, ramificată în partea inferioară, cu frunze opuse, ovale, cu câte 3-5 dinţi ascuţiţi ca de ferăstrău pe ambele muchii; florile de un albastru deschis, cu linii violete şi cu o pată galbenă în interiorul corolei, formează mici spice; fructul o capsulă. Creşte din belşug acoperind adesea suprafeţe întinse, prin livezi şi locuri sterpe, pe marginea drumurilor, râpe uscate, ţărmuri pietroase de râuri şi luminişuri de păduri, ridicându-se pe munţi până la peste 2000 m altitudine. Recoltarea plantei se face din iulie până în septembrie, timp în care ea înfloreşte, şi se întrebuinţează întreagă, ori numai florile şi frunzele.

Clasificarea genului Euphrasia diferă mult de la autor la autor, devenind chiar contradictorie la un moment dat. Unii autori consideră E. officinalis L. sinonim cu E. rostkoviana Hayne. în timp ce alţii consideră E. rostkoviana Hayne. o subspecie a  E. officinalis L. Conform unor taxonomişti  E. officinalis L. este denumită de asemenea E stricta Wolff. în timp ce alte surse fac distincţie între ambele specii.

Numele de Euphrasia este de origine greacă, derivă din Euphrosyne (= bucurie), numele uneia din cele trei graţii care se distingea prin bucuria şi veselia ei, şi se crede că a fost atribuit plantei pentru proprietăţile sale valoroase mai ales ca medicament pentru ochi, ajutând la păstrarea vederii şi aducând astfel bucurie în viaţa suferindului.

În secolul XIV se considera că vindecă „toate relele ochiului” şi era descrisă ca sursă pentru „o apă preţioasă care şterge ochii omului”. Matthaeus Sylvaticus, un medic din Mantua, care a trăit undeva în jurul anului 1329, recomanda această plantă în afecţiuni ale ochilor, iar Arnoldus Villanovanus, care a decedat în 1313, a fost autorul unui tratat asupra virtuţilor sale, Vini Euphrasiati tantopere celebrati. De cât timp este silurul folosit în beneficiul ochilor, este greu de stabilit, dar în Liticum Medicina lui Gordon, 1305, printre leacurile pentru ochi, Euphrasia este numită şi „recomandată atât extern, sub forma unei ape distilate compuse cât şi intern ca sirop”.

La mijlocul secolului trecut, industria farmaceutică românească scotea prin presarea plantei un must care să poată fi întrebuinţat şi iarna; dar se considera a fi de preferat tinctura, care în proporţie de 10-20 picături la un pahar cu apă, servea la spălarea ochilor în unele cazuri de conjunctivite muco-purulente, fotofobie, lăcrimarea ochilor, fie din cauza vântului, fie a oboselii. Planta se administra şi intern, când concomitent cu tulburările oculare se observa şi guturai, strănut, dureri de cap, sau încă limba încărcată, inapetenţă, senzaţie de plenitudine stomacală.

În tradiţia europeană planta a mai fost cunoscută şi utilizată şi pentru tuse, răguşeală, dureri de urechi, dureri de cap. Se spunea că influenţează în mod specific mucoasa nazală şi aparatul lacrimal. Catarul tractului intestinal era tratat, de asemenea, cu silur.

Planta conţine ca substanţe active flavonoide, polifenoli, acizi fenolici, derivaţi hidroxicinamici, taninuri şi iridoide (aucubină, catalpol, euphrozidă). Iridoidele inhibo formarea prostaglandinelor având astfel efect aintiinflamator. Compuşii fenolici contribuie la efectul antibacterian. Efectele imprimate de compuşii silurului fac plauzibilă utilizarea tradiţională a plantei în tratamentul afecţiunilor oculare (iritaţii, inflamaţii, blefarite, oboseala ochilor, vedere tulburată, conjunctivite).

Spirulina

Spirulina platensis

Spirulina este o algă fotosintetizantă albastră-verde filamentoasă, multicelulară, din clasa Cyanophyta, ce creşte în lacuri tropicale şi subtropicale cu apele cu pH crescut, şi bogate în carbonaţi şi bicarbonaţi. Este un organism primitiv cu origini de acum aprox. 3,5 bilioane de ani, care şi-a dezvoltat abilitatea de a folosi dioxidul de carbon din apă ca sursă nutritivă.

În multe ţări din Africa este folosită ca şi aliment, importantă sursă de proteine, fiind colectată din natură, uscată şi consumată. A câştigat multă popularitate şi în Asia, în industria produselor pentru sănătate, fiind folosită ca sursă suplimentară de proteine.

Se spune că în secolul XVI, când invadatorii spanioli cucereau zona Mexicului, aceştia au descoperit faptul că aztecii care locuiau în Tenochtitlan colectau „o nouă hrană” din lac, cronicile spaniole descriind pescari cu plase fine culegând “techuitlatl” albastru din lagune şi preparând din el o lipie albăstrui-verzuie. Alte legende susţin faptul că mesagerii azteci consumau spirulina pentru a rezista drumurilor pe care le aveau de făcut. Techuitlatl a fost menţionat de către naturalişti până la sfârşitul secolului XVI dar nu şi după aceea, probabil din cauză că multe lacuri au fost drenate pentru dezvoltarea agriculturii şi a aşezărilor umane. Singurul rămas până azi este lacul Texcoco, care este şi acum populat cu alge Spirulina.

În Africa, alga, sau „dihé”, uscată în etape la soare, constituia, de asemenea, hrană pentru unele triburi, fiind vândută în pieţe sub formă de checuri, sau sos (alga mărunţită şi amestecată cu sos de roşii şi piper) asortat multor mâncăruri, şi consumată mult de femeile însărcinate care credeau că datorită culorii închise, acest aliment va proteja copii nenăscuţi de ochii vrăjitorilor. În 1940 algologul francez Dangeard a publicat un raport asupra consumului de dihé în populaţia Kanembu de lângă lacul Chad, notând că alga vegetează în mai multe lacuri în Estul Africii, şi constituie hrana principală pentru păsările flamingo trăind lângă aceste lacuri. 25 de ani mai târziu, Jean Leonard, un botanist aflat într-o expediţie trans-Sahariană belgiană, scria că a găsit de vânzare nişte tarte curioase de culoare verde-albăstrie în pieţele din Fort-Lamy (N’Djamena) în Chad. Valoarea pieţei locale de dihé recoltat anual din lacul Kossorom în Chad (în jur de 40 tone) a realizat medii de peste 100 000 US $, reprezentând o contribuţie importantă pentru economia din zonă.

În 1967 s-a stabilit de către Asociaţia Internaţională a Microbiologiei Aplicate, că spirulina este o „extraordinară sursă de hrană a viitorului”. Analiza proprietăţilor nutriţionale ale spirulinei a arătat mai întâi, în primul rând un ridicat conţinut proteic, de ordinul a 60-70% din masa uscată, şi de asemenea o calitate excepţională a acestor proteine, anume, un conţinut echilibrat de aminoacizi esenţiali. Primele date au fost suficiente pentru lansarea în anii 1970 a unor cercetări ample, în scopuri industriale, şi datorită faptului că microorganismele (drojdiile, chlorella, unele bacterii şi drojdii) păreau la acea vreme a fi ruta directă pentru proteinele ieftine – emblematicele “single cell proteins”.

În timp ce în Africa spirulina era redescoperită, la “Institut français du pétrole” a fost formulată o cerere de către o companie denumită Sosa-Texcoco Ltd, pentru studiul unei populaţii bogate de alge ce vegetau în iazurile de evaporare ale liniei lor de producţie de bicarbonat de sodiu de lângă Mexico City. Ca rezultat, a fost realizat primul studiu sistematic detaliat asupra condiţiilor de creştere şi a fiziologiei algei Spirulina, acesta constituind ulterior baza pentru realizarea primei producţii la scară largă de algă. Chiar dacă a avut o utilizare îndelungată, producţia sa comercială în iazuri artificiale şi-a avut pionieratul în 1978 în Bangkok, Tailanda, realizat de către firma Dainippon Ink & Chemicals Inc.

Valoarea nutriţională a spirulinei este acum bine cunoscută, pe lângă cantitatea mare de proteine aceasta conţinând vitamine, minerale, acizi graşi esenţiali şi alţi nutrienţi. Există publicaţii oficiale care menţionează faptul că spirulina este un produs proteic (c 60%) uşor digerabil cu nivele ridicate de beta-caroten, vitamina B12, fier şi oligoelemente, şi un acid gras esenţial – acidul y-linoleic (sau acidul gama-linoleic) sau omega-6.

Studiile pe animale sau studiile clinice din ultimele decenii susţin aceste afirmaţii, ca şi siguranţa acestui aliment, iar în prezent spirulina este comercializată în special sub formă de suplimente alimentare datorită multiplelor beneficii ale utilizării acesteia, care constau în special în valoarea nutriţională de excepţie şi în efectul imunostimulator, dar şi în efectul antioxidant, hipolipidemic şi antiinflamator cu beneficii pentru sistemul cardiovascular, în oboseala cronică şi chiar în tumori maligne.

Datele din literatură disponibile în prezent susţin, de asemenea, beneficiile spirulinei pentru reducerea grăsimilor corporale, a circumferinței taliei, a indicelui de masă corporală și a apetitului și arată că spirulina are beneficii semnificative pentru îmbunătățirea lipidelor din sânge.

 

Sparanghelul

Asparagus officinalis L.

Plantă erbacee perenă din familia Liliaceae (după alte surse Asparagaceae), originară din Orient, în pământ cu un rizom şi multe rădăcini fasciculare, din care iau naştere mulţi muguri cărnoşi acoperiţi cu solzi; lăsaţi să crească, mugurii ajung în lungime până la 1 m şi se ramifică foarte mult; frunzele sunt aciculare şi moi, de fapt nişte cladode – tulpini modificate, dezvoltate la axila frunzelor solzoase, în mănunchiuri de câte 4-15; florile sunt mici ca nişte clopoţei, galben-verzui, iar fructele nişte bace roşii; înfloreşte în iunie-iulie. În scop culinar se recoltează mugurii cărnoşi şi suculenţi, dar în scopuri medicinale se folosesc şi rădăcinile.

Se consideră că denumirea generică derivă din grecescul aspharagos sau asparagos, iar unii consideră că însuşi termenul grecesc îşi are originea din surse străine, precum ar fi cuvântul persan asparag, însemnând lăstar, sau mlădiţă. Cultivat în lumea largă ca şi zarzavat de preţ, arareori se mai întâlneşte sălbatic, doar prin livezi, pe maluri, în margini de păduri.

Cultivarea sparanghelului a început acum mai bine de 2000 de ani în regiunea din Estul Mediteranei. Grecii antici şi romanii îl preţuiau pentru aroma sa delicată şi unică, consistenţa suculentă şi pentru calităţile sale medicinale, în deosebi pentru proprietăţile diuretice. Îl consumau proaspăt în sezon şi uscat iarna. S-a descoperit o reţetă pentru gătit sparanghelul într-o veche carte de reţete a lui Apicius din secolul III D.H., Cartea a III-a. Era cultivat şi de către egiptenii antici – a fost găsit pictat într-o friză egipteană datând din mileniul 3 Î.H. Medicul secolului II, Galen, a descris sparanghelul ca şi „vindecător şi curăţător”. Planta şi-a pierdut popularitatea în Evul Mediu, dar şi-a recăpătat-o prin secolul XVII. Regele Franţei Ludovic al XIV-lea avea sere special construite pentru cultivarea acesteia. În prezent este pe larg folosită în arta culinară, sub diverse forme.

Cărţile de fitoterapie susţin proprietăţile sale medicinale, printre care efectul diuretic, efectul de neutralizare a sărurilor de amoniu, de protejare a capilarelor de rupturi; se menţionează de asemenea proprietăţile laxative ale fibrelor din compoziţia sa.

Găsim întrebuinţări medicale şi în medicina românească de la mijlocul secolului trecut, acestea având în vedere proprietăţile sale diuretice şi depurative, astfel fiind recomandat sub formă de salată şi zarzavat la persoanele suferind de gută şi aterioscleroză, de rinichi şi inflamaţii ale canalului uro-genital şi ale vezicii urinare; era considerat încă tonifiant general iar prin gustul său mai mult sau mai puţin amar stimulent al apetitului şi al digestiei. Se mai menţiona că sparanghelul conţine multă vitamina B1 şi o apreciabilă cantitate de vitamina C, făcându-se astfel indicat în toate avitaminozele respective.

Sparanghelul este sărac în calorii şi foarte sărac în sodiu. Este o bună sursă de vitamina B6, calciu, magneziu, şi zinc, şi o foarte bună sursă de fibre, proteine, de vitaminele A, C, E, K, tiamină riboflavină, de rutină, niacină, acid folic, fier, fosfor, potasiu, cupru, magneziu şi seleniu, precum şi de crom. Aminoacidul asparagină îşi are denumirea de la sparanghel, care este foarte bogat în acest compus.

Unii constituenţi din sparanghel sunt metabolizaţi şi excretaţi în urină, dând acesteia un miros dezagreabil, lucru cunoscut încă demult, specificat fiind în cărţi vechi din anii 1700 şi 1800 (ex. Treatise of All Sorts of Foods, Louis Lemery, 1702 ). S-a găsit că anumiţi compuşi sunt mteabolizaţi la amoniac sau diverşi compuşi de degradare conţinând sulf precum tioli şi tioesteri, care conferă urinei miros caracteristic.

În sistemele de medicină tradiţională din lume planta este cunoscută pentru proprietăţile sale antispasmodice, aperiente, cadriace, demulcente, diaforetice, diuretice, sedative şi tonice. Rădăcinile sunt considerate diaforetice, bune diuretice şi laxative. Infuzia este folosită pentru tratarea icterului şi a congestiei hepatice, efectul puternic diuretic făcându-le recomandate în tratamentul diferitelor probleme urinare, precum cistita. Mai sunt folosite în tratamentul cancerului. Se mai menţionează că rădăcinile reduc tensiunea sangvină, lucru demonstrat oarecum de un studiu realizat pe şobolani la o universitate din Japonia, care a concluzionat că substanţa 2″-hydroxinicotianamina din sparanghel poate fi unul din factorii ce inhibă activitatea enzimei convertoare a angiotensinei în rinichi, astfel prevenind hipertensiunea şi susţinând funcţia renală.

Shiitake

Lentinula edodes (Berk.) Pegler (1976)

Ciupercă comestibilă originară în Asia de Est, având o pălărie aurie sau maro-închis la negru, un picior necomestibil şi un gust dulceag.

Shiitake creşte în zonele Japoniei, Chinei şi Coreei din vremuri preistorice. Cea mai veche înregistrare privind această ciupercă datează din 199 D.H. din timpul dinastiei împăratului Chuai în Japonia. S-a descoperit că prima înregistrare scrisă despre cultivarea ciupercii a fost făcută de Wu Sang Kwuang în China, născut în timpul dinastiei Song (D.H. 960–1127).

În Japonia, metode primitive de cultivare se aplicau încă de la mijlocul secolului XVII, acestea reprezentând originea culturilor de shiitake în această ţară. În acea perioadă, crescătorii acestei ciuperci adunau buşteni ce purtau ciuperca shiitake şi îi aşezau lângă buşteni mai tineri cărora le crestau scoarţa lăsând astfel sporii purtaţi în aer să populeze şi noii buşteni. De atunci cultivarea s-a dezvoltat şi extins rapid. În 1943 Dr. Kisacu Mori a inventat o nouă modalitate de inoculare bazată pe un fel de pene sau dopuri din lemn colonizate cu micelii şi inserate în orificii realizate în buşteni. Recent, s-a extins rapid cultivarea în recipiente. Producţia în scop comericial în Japonia a început în anii 1950, în prezent culturile realizându-se şi în recipiente, dar şi prin metoda tradiţională pe buşteni. Durează 1-1,5 ani după inocularea cu miceliul ciupercii până la colonizarea completă a buştenilor şi satisfacerea totală a condiţiilor necesare pentru dezvoltarea pălăriei.

Ciupercile medicinale în general au un istoric îndelungat de utilizare în terapia tradiţională orientală. În perioada antică membrii curţii imperiale japoneze priveau shiitake ca pe un afrodisiac, culturile fiind păstrate ascunse şi bine păzite. Împăraţii Chinei consumau de asemenea ciuperca în cantităţi însemnate pentru a încetini procesele de senescenţă. În timpul dinastiei Ming (1368-1644) deja era recunoscută ca hrană medicinală, fiind menţionată într-un tratat medical din 1309 de către un faimos medic al vremii ca având efect de îmbunătăţire a energiei vitale.

În special în China şi Japonia, dar din ce în ce mai des şi în occident, shiitake este utilizată ca şi anticarcinogenic, antiinflamator, antioxidant, antifungic, antibacterian, antiviral precum şi ca antitrombotic în afecţiunile cardiovasculare. Este pe larg folosită ca adjuvant în chemoterapia cancerului şi de asemenea, este mult folosită pentru reglarea pozitivă a sistemului imunitar. Studiile moderne încep să demonstreze din ce în ce mai clar unele dintre aceste efecte pozitive; s-a izolat compusul lentianină presupus ca responsabil pentru oprirea dezvoltării tumorilor şi o substanţă compusă din hexoze activate (1,3 beta-glucan) responsabilă de asemenea pentru reducerea dezvoltării tumorale.

Shiitake conţine lentinan şi alţi beta-glucani cu acţiuni imunomodulatoare, acţionând prin reglarea celulelor T, citokinelor, monocitelor, activarea sistemului complement şi protejarea ADN-ului de stresul oxidativ, fiind benefică în creşterea sistemului imunitar.

 

Sunătoare

Hypericum perforatum L.

Specie ierboasă, cu tulpina cu două muchii cu frunze opuse, flori galbene şi fructe sub formă de capsule în care seminţele la maturitate fac un mic zgomot la atingere sau scuturare, de unde şi denumirea de „sunătoare”. Frunzele şi învelişurile florale prezintă glande secretoare externe (apărând ca nişte puncte negre) iar în interior buzunare secretoare care privite prin transparenţă apar ca mici perforaţii.

Planta înflorită este culeasă pentru a se pregăti din ea ceai şi băi, în timp ce pentru uleiul de sunătoare se folosesc numai florile.

Dacii îi spuneau prodiarna, proziarn, din care a derivat numele pojaru, pojarn, pojar, pojarniţă. Folosită contra tusei, în boli psihice patologice, boli de fiere, contra gălbinării, contra căderii părului, la tratarea bubelor dulci (eczemă infecţioasă la copii, răcelii, reumatismului, leucoreei etc). De exemplu, planta uscată şi sfărâmată se amesteca cu smântână şi se ungeau bubele dulci. Credinţa populară veche punea seva de culoarea sângelui şi cu acţiunea balsamică a florilor în legătură cu sângele şi rănile Mântuitorului.

Numele de Hypericum este numele plantei de la Plinius cel Bătrân şi de Hipocrate, probabil numele speciei Hypericum crispum răspândită în Grecia. Acesta provine din grecescul „hypericon”. Rădăcinile acestuia sunt cuvântul hyper însemnând deasupra, şi eikon care înseamnă imagine. Botaniştii din vremea lui Linnaeus, părintele botanicii moderne, au fost tentaţi să explice originea în diverse moduri. Unul, însemnând traducerea numelui grecesc prin „aproape deasupra duhurilor”, se referă la proprietăţile mistice atribuite plantei în Evul Mediu.

De-a lungul timpului sunătoarea a fost administrată pentru tratarea unei game foarte largi de maladii, cu mult înainte ca depresia nervoasă să fie catalogată drept o boală în sine. Astfel, medicii antici Dioscoride, Galen (Grecia) şi Pliniu (Roma), precum şi părintele medicinei, Hipocrate, au administrat această plantă ca diuretic, şi în scopul tratării rănilor şi a hemoroizilor, a bolilor de rinichi şi plămâni, a bolilor sistemului digestiv şi a melancoliei, şi ca tratament pentru probleme menstruale. În secolul XVI, Paracelsus, care a inaugurat era medicamentelor minerale, a folosit sunătoarea extern pentru tratarea rănilor, şi pentru a calma durerile resimţite în urma contuziilor.

În Evul mediu, plantei i s-au conferit până şi proprietăţi mistice, fiind folosită ca talisman pentru protecţia faţă de demoni. Recoltarea plantei în epoca medievală însemna culegerea ei într-o anumită zi, de obicei o zi cu semnificaţii religioase. Se credea că recoltarea plantei în zile sfinte, îi imprimă acesteia puteri mai mari. După cum putem ghici, ziua propice pentru recoltare era 24 iunie, ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul – care de fapt este de cele mai multe ori şi perioada de maximă înflorire a sunătoarei. Exista credinţa populară (păstrată şi în ziua de azi în unele zone rurale) că dacă cineva pune sub perină o rămurea de sunătoare în seara Sfântului Ioan, Sfântul Ioan însuşi va apărea în vis şi va binecuvânta acea persoană pentru tot anul următor.

Binecunoscută în lumea anglofonă ca St. John’s Wort (Iarba Sfântului Ioan), sunătoarea a fost, folosită de secole pentru tratarea diferitor stări maladive. În tradiţia anglo-saxonă, se considera că planta alungă spiritele rele, şi păzeşte împotriva tentaţiilor diavolului. Multe legende sunt legate de numele englezesc al acestei plante. Unele dintre ele spun că Hypericum perforatum ar fi fost una dintre plantele preferate ale Sfântului Ioan Botezătorul. Altele compară punctele roşii de pe petalele florii cu sângele vărsat de Sfântul Ioan când i s-a tăiat capul, iar petele translucide de pe frunze cu lacrimile vărsate de El.

Având în vedere superstiţiile care înconjurau planta, medicii din mijlocul secolului XIX au abandonat sunătoarea ca plantă medicinală. Interesul pentru uzul său medicinal a fost menţinut de către practicanţii Eclectici ai medicinei din Statele Unite, care au găsit-o utilă în vindecări, în special în cazul laceraţiilor implicând leziuni nervoase, şi, pe lângă aceasta, diuretică, astringentă, nervină, mediu sedativă.

Sunătoarea este larg folosită şi acum în Europa ca plantă medicinală, în remedii de casă şi preparate farmaceutice. Un sondaj efectuat printre medici în 1938 de către un medic german – Dr. Gerhard Madaus, a revelat faptul că preparatele din sunătoare erau folosite în cazul anumitor stări nervoase, şi în cazul unor probleme cauzate de „eforturi intelectuale excesive”; erau folosite de asemenea şi în cazul unor nevroze, oboseală generală şi insomnie.

În prezent, sunătoarea este folosită în mod special pentru tratarea formelor uşoare de depresie (atât pe continentul american, cât şi în unele ţări din Europa), dar există şi studii îndreptate către evaluarea efectului său asupra altor afecţiuni, cum ar fi SIDA, diverse forme de cancer, alcoolism, epilepsie, psoriazis, artrită reumatoidă, ulcer, coşmaruri la copii etc.

Dacă în tradiţia românească, sunătoarea a fost folosită în principal în gastrite hiperacide, ulcer gastric, hepatite, colite, colecistite, dischinezie biliară, enterocolite cronice, arsuri, răni etc., cu toate acestea, şi în România, o atenţie din ce în ce mai mare – mai ales în ultimii ani – este dată sunătorii din perspectiva ameliorării simptomelor depresiei nervoase.

Medicina populară îi acordă credit ca balsamic antiinflamator al căilor bronşice şi genito-urinare, ca antihemoragic, antihemoroidal, antinevralgic, cicatrizant în tratamentul gingivitelor, arsurilor. În medicina populară drogul este folosit şi ca antidiareic (datorită conţinutului în taninuri), ca diuretic (datorită flavonoidelor), împotriva urinărilor nocturne, reumatismului şi gutei.

Însuşirile terapeutice ale părţilor superioare ale plantei sunt asigurate de complexul de principii active pe care le conţine planta, unde componentul principal îl constituie hipericina, alături de o serie de izomeri, rezine, tanin, flavonozide (hiperozidă, cvercitozidă, rutozidă), acizii cafeic şi clorogenic, carotenoide provenite din petale, în special luteină, violaxantină, luteoxantină, cis-trollixantină, trollicrom.

Ele diminuează sau înlătură spasmele sau contracturile involuntare ale muşchilor aflaţi în structura viscerală; taninurile asigură precipitarea proteinelor din lumenul intestinal, producând o acţiune hemostatică locală; favorizează procesul de epitelizare grăbind vindecarea rănilor; determină o mărire a lumenului vascular prin relaxarea musculaturii netede a vaselor, realizând o creştere a fluxului sanguin în teritoriul respectiv; provoacă scăderea tensiunii arteriale; favorizează diminuarea şi înlăturarea inflamaţiilor; favorizează secreţia de bilă; diminuează procesele inflamatorii hepatice cronice şi pe cele intestinale; au proprietatea de a distruge microorganismele ce se găsesc pe mucoasa gastrointestinală sau pe tegument; intern, acţionează eficient împotriva putrefacţiilor din intestinul gros; acţionează bacteriostatic, bactericid, antivirotic, antifungic; ameliorează sau înlătură stările depresive, fiind indicată în tratarea depresiilor simptomatice şi reactive, depresiilor nevrotice, distoniei vegetative, sindromului psihovegetativ, în enuresis, pavor nocturn la copii.

Sunătoarea mai are şi proprietăţi fotosensibilizatoare (considerate mai degrabă ca efecte secundare), datorate hypericinei. Pe durata unor tratamente cu doze mari trebuie evitată expunerea la UV şi soare.

Sulfină

Melilotus officinalis (Fabaceae)

Numele de Melilotus provine de la cuvântul latinesc „mel” care înseamnă miere, și de la cuvântul „lotus” adică floarea de lotus, și se referă la gustul dulce al plantei și la faptul că est eo favorită a albinelor. Sulfina a fost folosită ca remediu de sute de ani. Egiptenii obișnuiau sa trateze viermii intestinali și durerile de urechi cu această plantă, iar medicul renumit din sec. al II-lea, Galen, prescria sulfina în cataplasme pentru ameliorarea inflamațiilor şi articulaţiilor tumefiate. Anglo-saxonii o foloseau sub formă de balsam pentru răni și injurii, remediu ce încă se mai păstrează în mediul rural britanic.

Planta crește înaltă de aproximativ 1m și are florile inconfundabile: galbene, delicate și cu un miros dulce, care aduce aminte de cel al vaniliei. Este o planta bianuală, adică trăiește 2 ani, și înflorește din mai până în august, fiind mare iubitoare de soare și de lumină. O găsim de la câmpie până în zonele deluroase înalte, fiind întâlnită mai ales la marginea terenurilor cultivate.

Conţine glucoză şi cumarină (ce imprimă mirosul specific plantei uscate), melilotină, derivaţi ai acidului cumaric, taninuri, rezine, săruri minerale, dar şi flavonide. Acestea au un mare efect antiinflamator.

Se foloseşte în boli ale aparatului respirator (tuse, guturai, bronşită, astm bronşic), boli de stomac (crampe, colici intestinali, vomă, hemoroizi), boli de ficat (icter şi hepatită cronică), afecţiuni renale şi genitale (menstre dureroase, bufeuri ale menopauzei, cistite), afecţiuni cardiovasculare (reglarea tensiunii arteriale, ateroscleroză, dilatarea vaselor periferice, varice, flebite), boli de ochi (conjunctivită), afecţiuni bucale (abcese dentare, afte, gingivite, faringite), afecţiuni ale sistemului nervos (hiperexcitabilitate, spasme, ameţeli, dureri de cap, insomnie, anorexie), dureri reumatice. Ȋn ceea ce privește uzul extern, sulfina este utilizatǎ ȋn reumatism, rǎni, abcese dentare, herpes, afte bucale.

Nu se recomandǎ utilizarea sulfinei la femeile ȋnsǎrcinate și nici ȋn cazul celor care alǎpteazǎ.

Stejar

Quercus robur L. (Fagaceae)

Stejarul este un arbore foios, înalt până la 50m, cu ramuri noduroase și puternice și cu o coroană largă și bogată. Are o rădăcină pivotantă iar fructele sale sunt denumite ghinde și sunt prinse într-o cupă cu solzi triunghiulari.

În mitologia slavă, stejarul era considerat arborele adevărului. Numele de gen Quercus provine de la un cuvânt celtic, quer, care înseamnă „fin” și cuea, care înseamnă „copac”. Considerat a fi sacru, stejarul a fost timp de multe secole un arbore strâns legat de istoria timpurilor druide. Era folosit pentru a vopsi pieile şi pentru a afuma peştele. În tradiţia populară coaja de stejar se fierbea cu piatră acră, după care cu decoctul format se clătea gura contra durerilor de dinţi.

În terapeutica naturistă, stejarul are ca produse medicinale fructele (Querci fructus), scoarța (Querci cortex) ramurilor tinere de 3-5 ani recoltate primăvara din martie până în aprilie, frunzele și galele de pe frunze. Galele sunt mici sfere, de mărimea unei cireșe, de culoare verde-gălbui, galbenă sau roșiatică, care se dezvoltă pe frunza de stejar și sunt bogate în taninuri.

Numeroase referinţe din literatură menţionează utilizarea sa internă sau externă în cazul inflamaţiilor. Este cunoscut ca unul dintre cele mai bune remedii pentru inflamaţia ochiului şi a fost folosit în transpirațiile nocturne şi febrile ca substitut pentru chinină. S-a spus, de asemenea, că are un efect de răcire asupra ficatului.

Referinţele la utilizarea sa petru sistemul urinar şi la funcţia renală sunt prezente în textele istorice, în care pulberea de ghindă luată în vin se spunea că stimulează producerea de urină, scoarţa determinând stimularea slabă a sistemului renal şi a sistemului urinar inferior şi acţionând ca tonic asupra rinichilor.

Utilizarea sa pentru sănătatea pielii este dezvăluită în numeroase texte istorice, stejarul acţionând şi ca un tonic al pielii.

Se remarcă o afinitate pentru tratamentul cavităţii orale, în cazurile de sângerări gingivale, şi ca gargară în afecţiunile aftoase. O altă utilizare a scoarţei de stejar a fost, de asemenea, menţionată în cazul hemoroizilor cu prolaps anal.

Calmarea tractului gastrointestinal a fost, de asemenea, consemnată istoric pentru stejar.

Constituenţii principali ai scoarţei de stejar sunt taninurile, inclusiv acidul galic și elagitanine;
galele conţin aproximativ 50% tanin; s-au mai găsit în compoziţia stejarului glicozide flavonoide.

Scoarţa de stejar are proprietăţi astringente, antiseptice, cicatrizante, hemostatice datorită taninurilor care precipită proteinele şi ajută la tratarea şi vindecarea hemoroizilor, hemoragiilor uterine, leucoreei, afecţiunilor stomacului, diareei. S-au mai raportat efecte antiinflamatoare, antivirale şi antioxidante. Aplicate extern, preparatele din stejar pot trata arsurile, degerăturile, eczemele exudative, escarele de decubit, fistulele anale sau rănile purulente. Scoarţa de stejar adăugată în apa de baie poate trata seboreea sau transpiraţia excesivă a mâinilor şi picioarelor. Caracterul antiinflamator al plantei poate fi util la pacienţii cu inflamaţii ale gingiilor, a mucoasei gurii şi a gâtului. De asemenea, stejarul are un efect revitalizant asupra persoanelor convalescente sau de vârste înaintate, fiind indicat în astenii şi diverse tipuri de alergii.

În practica medicinală se întrebuinţează şi ghinda, care popular se utilizează sub formă prajită și măcinată, pentru prepararea unei „cafele”. Acest surogat de cafea are un rol important în reechilibrarea sistemului digestiv.