Spirulina

Spirulina platensis 

Spirulina este o algă fotosintetizantă albastră-verde filamentoasă, multicelulară, din clasa Cyanophyta, ce creşte în lacuri tropicale şi subtropicale cu apele cu pH crescut, şi bogate în carbonaţi şi bicarbonaţi. Este un organism primitiv cu origini de acum aprox. 3,5 bilioane de ani, care şi-a dezvoltat abilitatea de a folosi dioxidul de carbon din apă ca sursă nutritivă.

În multe ţări din Africa este folosită ca şi aliment, importantă sursă de proteine, fiind colectată din natură, uscată şi consumată. A câştigat multă popularitate şi în Asia, în industria produselor pentru sănătate, fiind folosită ca sursă suplimentară de proteine.

Se spune că în secolul XVI, când invadatorii spanioli cucereau zona Mexicului, aceştia au descoperit faptul că aztecii care locuiau în Tenochtitlan colectau „o nouă hrană” din lac, cronicile spaniole descriind pescari cu plase fine culegând “techuitlatl” albastru din lagune şi preparând din el o lipie albăstrui-verzuie. Alte legende susţin faptul că mesagerii azteci consumau spirulina pentru a rezista drumurilor pe care le aveau de făcut. Techuitlatl a fost menţionat de către naturalişti până la sfârşitul secolului XVI dar nu şi după aceea, probabil din cauză că multe lacuri au fost drenate pentru dezvoltarea agriculturii şi a aşezărilor umane. Singurul rămas până azi este lacul Texcoco, care este şi acum populat cu alge Spirulina.

În Africa, alga, sau „dihé”, uscată în etape la soare, constituia, de asemenea, hrană pentru unele triburi, fiind vândută în pieţe sub formă de checuri, sau sos (alga mărunţită şi amestecată cu sos de roşii şi piper) asortat multor mâncăruri, şi consumată mult de femeile însărcinate care credeau că datorită culorii închise, acest aliment va proteja copii nenăscuţi de ochii vrăjitorilor. În 1940 algologul francez Dangeard a publicat un raport asupra consumului de dihé în populaţia Kanembu de lângă lacul Chad, notând că alga vegetează în mai multe lacuri în Estul Africii, şi constituie hrana principală pentru păsările flamingo trăind lângă aceste lacuri. 25 de ani mai târziu, Jean Leonard, un botanist aflat într-o expediţie trans-Sahariană belgiană, scria că a găsit de vânzare nişte tarte curioase de culoare verde-albăstrie în pieţele din Fort-Lamy (N’Djamena) în Chad. Valoarea pieţei locale de dihé recoltat anual din lacul Kossorom în Chad (în jur de 40 tone) a realizat medii de peste 100 000 US $, reprezentând o contribuţie importantă pentru economia din zonă.

În 1967 s-a stabilit de către Asociaţia Internaţională a Microbiologiei Aplicate, că spirulina este o „extraordinară sursă de hrană a viitorului”. Analiza proprietăţilor nutriţionale ale spirulinei a arătat mai întâi, în primul rând un ridicat conţinut proteic, de ordinul a 60-70% din masa uscată, şi de asemenea o calitate excepţională a acestor proteine, anume, un conţinut echilibrat de aminoacizi esenţiali. Primele date au fost suficiente pentru lansarea în anii 1970 a unor cercetări ample, în scopuri industriale, şi datorită faptului că microorganismele (drojdiile, chlorella, unele bacterii şi drojdii) păreau la acea vreme a fi ruta directă pentru proteinele ieftine – emblematicele “single cell proteins”.

În timp ce în Africa spirulina era redescoperită, la “Institut français du pétrole” a fost formulată o cerere de către o companie denumită Sosa-Texcoco Ltd, pentru studiul unei populaţii bogate de alge ce vegetau în iazurile de evaporare ale liniei lor de producţie de bicarbonat de sodiu de lângă Mexico City. Ca rezultat, a fost realizat primul studiu sistematic detaliat asupra condiţiilor de creştere şi a fiziologiei algei Spirulina, acesta constituind ulterior baza pentru realizarea primei producţii la scară largă de algă. Chiar dacă a avut o utilizare îndelungată, producţia sa comercială în iazuri artificiale şi-a avut pionieratul în 1978 în Bangkok, Tailanda, realizat de către firma Dainippon Ink & Chemicals Inc.

Valoarea nutriţională a spirulinei este acum bine cunoscută, pe lângă cantitatea mare de proteine aceasta conţinând vitamine, minerale, acizi graşi esenţiali şi alţi nutrienţi. Există publicaţii oficiale care menţionează faptul că spirulina este un produs proteic (c 60%) uşor digerabil cu nivele ridicate de beta-caroten, vitamina B12, fier şi oligoelemente, şi un acid gras esenţial – acidul y-linoleic (sau acidul gama-linoleic) sau omega-6.

Studiile pe animale sau studiile clinice din ultimele decenii susţin aceste afirmaţii, ca de asemenea şi siguranţa acestui aliment, iar în prezent spirulina este comercializată în special sub formă de suplimente alimentare datorită multiplelor beneficii ale utilizării acesteia, care constau în special în valoarea nutriţională de excepţie şi în efectul imunostimulator, şi de asemenea în efectul antioxidant, hipolipidemic şi antiinflamator cu beneficii pentru sistemul cardiovascular, în oboseala cronică şi chiar în tumori maligne.

Spirulina se regăseşte şi în produsele FARES capsulele Silueta perfectă – controlul apetitului.

Sparanghelul

Asparagus officinalis L.

Plantă erbacee perenă din familia Liliaceae (după alte surse Asparagaceae), originară din Orient, în pământ cu un rizom şi multe rădăcini fasciculare, din care iau naştere mulţi muguri cărnoşi acoperiţi cu solzi; lăsaţi să crească, mugurii ajung în lungime până la 1 m şi se ramifică foarte mult; frunzele sunt aciculare şi moi, de fapt nişte cladode – tulpini modificate, dezvoltate la axila frunzelor solzoase, în mănunchiuri de câte 4-15; florile sunt mici ca nişte clopoţei, galben-verzui, iar fructele nişte bace roşii; înfloreşte în iunie-iulie. În scop culinar se recoltează mugurii cărnoşi şi suculenţi, dar în scopuri medicinale se folosesc şi rădăcinile.

Se consideră că denumirea generică derivă din grecescul aspharagos sau asparagos, iar unii consideră că însuşi termenul grecesc îşi are originea din surse străine, precum ar fi cuvântul persan asparag, însemnând lăstar, sau mlădiţă. Cultivat în lumea largă ca şi zarzavat de preţ, arareori se mai întâlneşte sălbatic, doar prin livezi, pe maluri, în margini de păduri.

Cultivarea sparanghelului a început acum mai bine de 2000 de ani în regiunea din Estul Mediteranei. Grecii antici şi romanii îl preţuiau pentru aroma sa delicată şi unică, consistenţa suculentă şi pentru calităţile sale medicinale, în deosebi pentru proprietăţile diuretice. Îl consumau proaspăt în sezon şi uscat iarna. S-a descoperit o reţetă pentru gătit sparanghelul într-o veche carte de reţete a lui Apicius din secolul III D.H., Cartea a III-a. Era cultivat şi de către egiptenii antici – a fost găsit pictat într-o friză egipteană datând din mileniul 3 Î.H. Medicul secolului II, Galen, a descris sparanghelul ca şi „vindecător şi curăţător”. Planta şi-a pierdut popularitatea în Evul Mediu, dar şi-a recăpătat-o prin secolul XVII. Regele Franţei Ludovic al XIV-lea avea sere special construite pentru cultivarea acesteia. În prezent este pe larg folosită în arta culinară, sub diverse forme.

Cărţile de fitoterapie susţin proprietăţile sale medicinale, printre care efectul diuretic, efectul de neutralizare a sărurilor de amoniu, de protejare a capilarelor de rupturi; se menţionează de asemenea proprietăţile laxative ale fibrelor din compoziţia sa.

Găsim întrebuinţări medicale şi în medicina românească de la mijlocul secolului trecut, acestea având în vedere proprietăţile sale diuretice şi depurative, astfel fiind recomandat sub formă de salată şi zarzavat la persoanele suferind de gută şi aterioscleroză, de rinichi şi inflamaţii ale canalului uro-genital şi ale vezicii urinare; era considerat încă tonifiant general iar prin gustul său mai mult sau mai puţin amar stimulent al apetitului şi al digestiei. Se mai menţiona că sparanghelul conţine multă vitamina B1 şi o apreciabilă cantitate de vitamina C, făcându-se astfel indicat în toate avitaminozele respective.

Sparanghelul este sărac în calorii şi foarte sărac în sodiu. Este o bună sursă de vitamina B6, calciu, magneziu, şi zinc, şi o foarte bună sursă de fibre, proteine, de vitaminele A, C, E, K, tiamină riboflavină, de rutină, niacină, acid folic, fier, fosfor, potasiu, cupru, magneziu şi seleniu, precum şi de crom. Aminoacidul asparagină îşi are denumirea de la sparanghel, care este foarte bogat în acest compus.

Unii constituenţi din sparanghel sunt metabolizaţi şi excretaţi în urină, dând acesteia un miros dezagreabil, lucru cunoscut încă demult, specificat fiind în cărţi vechi din anii 1700 şi 1800 (ex. Treatise of All Sorts of Foods, Louis Lemery, 1702 ). S-a găsit că anumiţi compuşi sunt mteabolizaţi la amoniac sau diverşi compuşi de degradare conţinând sulf precum tioli şi tioesteri, care conferă urinei miros caracteristic.

În sistemele de medicină tradiţională din lume planta este cunoscută pentru proprietăţile sale antispasmodice, aperiente, cadriace, demulcente, diaforetice, diuretice, sedative şi tonice. Rădăcinile sunt considerate diaforetice, bune diuretice şi laxative. Infuzia este folosită pentru tratarea icterului şi a congestiei hepatice, efectul puternic diuretic făcându-le recomandate în tratamentul diferitelor probleme urinare, precum cistita. Mai sunt folosite în tratamentul cancerului. Se mai menţionează că rădăcinile reduc tensiunea sangvină, lucru demonstrat oarecum de un studiu realizat pe şobolani la o universitate din Japonia, care a concluzionat că substanţa 2″-hydroxinicotianamina din sparanghel poate fi unul din factorii ce inhibă activitatea enzimei convertoare a angiotensinei în rinichi, astfel prevenind hipertensiunea şi susţinând funcţia renală.

Shiitake

Lentinula edodes (Berk.) Pegler (1976)

Ciupercă comestibilă originară în Asia de Est, având o pălărie aurie sau maro-închis la negru, un picior necomestibil şi un gust dulceag.

Shiitake creşte în zonele Japoniei, Chinei şi Coreei din vremuri preistorice. Cea mai veche înregistrare privind această ciupercă datează din 199 D.H. din timpul dinastiei împăratului Chuai în Japonia. S-a descoperit că prima înregistrare scrisă despre cultivarea ciupercii a fost făcută de Wu Sang Kwuang în China, născut în timpul dinastiei Song (D.H. 960–1127).

În Japonia, metode primitive de cultivare se aplicau încă de la mijlocul secolului XVII, acestea reprezentând originea culturilor de shiitake în această ţară. În acea perioadă, crescătorii acestei ciuperci adunau buşteni ce purtau ciuperca shiitake şi îi aşezau lângă buşteni mai tineri cărora le crestau scoarţa lăsând astfel sporii purtaţi în aer să populeze şi noii buşteni. De atunci cultivarea s-a dezvoltat şi extins rapid. În 1943 Dr. Kisacu Mori a inventat o nouă modalitate de inoculare bazată pe un fel de pene sau dopuri din lemn colonizate cu micelii şi inserate în orificii realizate în buşteni. Recent, s-a extins rapid cultivarea în recipiente. Producţia în scop comericial în Japonia a început în anii 1950, în prezent culturile realizându-se şi în recipiente, dar şi prin metoda tradiţională pe buşteni. Durează 1-1,5 ani după inocularea cu miceliul ciupercii până la colonizarea completă a buştenilor şi satisfacerea totală a condiţiilor necesare pentru dezvoltarea pălăriei.

Ciupercile medicinale în general au un istoric îndelungat de utilizare în terapia tradiţională orientală. În perioada antică membrii curţii imperiale japoneze priveau shiitake ca pe un afrodisiac, culturile fiind păstrate ascunse şi bine păzite. Împăraţii Chinei consumau de asemenea ciuperca în cantităţi însemnate pentru a încetini procesele de senescenţă. În timpul dinastiei Ming (1368-1644) deja era recunoscută ca hrană medicinală, fiind menţionată într-un tratat medical din 1309 de către un faimos medic al vremii ca având efect de îmbunătăţire a energiei vitale.

În special în China şi Japonia, dar din ce în ce mai des şi în occident, shiitake este utilizată ca şi anticarcinogenic, antiinflamator, antioxidant, antifungic, antibacterian, antiviral precum şi ca antitrombotic în afecţiunile cardiovasculare. Este pe larg folosită ca adjuvant în chemoterapia cancerului şi de asemenea, este mult folosită pentru reglarea pozitivă a sistemului imunitar. Studiile moderne încep să demonstreze din ce în ce mai clar unele dintre aceste efecte pozitive; s-a izolat compusul lentianină presupus ca responsabil pentru oprirea dezvoltării tumorilor şi o substanţă compusă din hexoze activate (1,3 beta-glucan) responsabilă de asemenea pentru reducerea dezvoltării tumorale.

Shiitake conţine lentinan şi alţi beta-glucani cu acţiuni imunomodulatoare, acţionând prin reglarea celulelor T, citokinelor, monocitelor, activarea sistemului complement şi protejarea ADN-ului de stresul oxidativ, fiind benefică în creşterea sistemului imunitar.

 

Sunătoare

Hypericum perforatum L.

Specie ierboasă, cu tulpina cu două muchii cu frunze opuse, flori galbene şi fructe sub formă de capsule în care seminţele la maturitate fac un mic zgomot la atingere sau scuturare, de unde şi denumirea de „sunătoare”. Frunzele şi învelişurile florale prezintă glande secretoare externe (apărând ca nişte puncte negre) iar în interior buzunare secretoare care privite prin transparenţă apar ca mici perforaţii.

Planta înflorită este culeasă pentru a se pregăti din ea ceai şi băi, în timp ce pentru uleiul de sunătoare se folosesc numai florile.

Dacii îi spuneau prodiarna, proziarn, din care a derivat numele pojaru, pojarn, pojar, pojarniţă. Folosită contra tusei, în boli psihice patologice, boli de fiere, contra gălbinării, contra căderii părului, la tratarea bubelor dulci (eczemă infecţioasă la copii, răcelii, reumatismului, leucoreei etc). De exemplu, planta uscată şi sfărâmată se amesteca cu smântână şi se ungeau bubele dulci. Credinţa populară veche punea seva de culoarea sângelui şi cu acţiunea balsamică a florilor în legătură cu sângele şi rănile Mântuitorului.

Numele de Hypericum este numele plantei de la Plinius cel Bătrân şi de Hipocrate, probabil numele speciei Hypericum crispum răspândită în Grecia. Acesta provine din grecescul „hypericon”. Rădăcinile acestuia sunt cuvântul hyper însemnând deasupra, şi eikon care înseamnă imagine. Botaniştii din vremea lui Linnaeus, părintele botanicii moderne, au fost tentaţi să explice originea în diverse moduri. Unul, însemnând traducerea numelui grecesc prin „aproape deasupra duhurilor”, se referă la proprietăţile mistice atribuite plantei în Evul Mediu.

De-a lungul timpului sunătoarea a fost administrată pentru tratarea unei game foarte largi de maladii, cu mult înainte ca depresia nervoasă să fie catalogată drept o boală în sine. Astfel, medicii antici Dioscoride, Galen (Grecia) şi Pliniu (Roma), precum şi părintele medicinei, Hipocrate, au administrat această plantă ca diuretic, şi în scopul tratării rănilor şi a hemoroizilor, a bolilor de rinichi şi plămâni, a bolilor sistemului digestiv şi a melancoliei, şi ca tratament pentru probleme menstruale. În secolul XVI, Paracelsus, care a inaugurat era medicamentelor minerale, a folosit sunătoarea extern pentru tratarea rănilor, şi pentru a calma durerile resimţite în urma contuziilor.

În Evul mediu, plantei i s-au conferit până şi proprietăţi mistice, fiind folosită ca talisman pentru protecţia faţă de demoni. Recoltarea plantei în epoca medievală însemna culegerea ei într-o anumită zi, de obicei o zi cu semnificaţii religioase. Se credea că recoltarea plantei în zile sfinte, îi imprimă acesteia puteri mai mari. După cum putem ghici, ziua propice pentru recoltare era 24 iunie, ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul – care de fapt este de cele mai multe ori şi perioada de maximă înflorire a sunătoarei. Exista credinţa populară (păstrată şi în ziua de azi în unele zone rurale) că dacă cineva pune sub perină o rămurea de sunătoare în seara Sfântului Ioan, Sfântul Ioan însuşi va apărea în vis şi va binecuvânta acea persoană pentru tot anul următor.

Binecunoscută în lumea anglofonă ca St. John’s Wort (Iarba Sfântului Ioan), sunătoarea a fost, folosită de secole pentru tratarea diferitor stări maladive. În tradiţia anglo-saxonă, se considera că planta alungă spiritele rele, şi păzeşte împotriva tentaţiilor diavolului. Multe legende sunt legate de numele englezesc al acestei plante. Unele dintre ele spun că Hypericum perforatum ar fi fost una dintre plantele preferate ale Sfântului Ioan Botezătorul. Altele compară punctele roşii de pe petalele florii cu sângele vărsat de Sfântul Ioan când i s-a tăiat capul, iar petele translucide de pe frunze cu lacrimile vărsate de El.

Având în vedere superstiţiile care înconjurau planta, medicii din mijlocul secolului XIX au abandonat sunătoarea ca plantă medicinală. Interesul pentru uzul său medicinal a fost menţinut de către practicanţii Eclectici ai medicinei din Statele Unite, care au găsit-o utilă în vindecări, în special în cazul laceraţiilor implicând leziuni nervoase, şi, pe lângă aceasta, diuretică, astringentă, nervină, mediu sedativă.

Sunătoarea este larg folosită şi acum în Europa ca plantă medicinală, în remedii de casă şi preparate farmaceutice. Un sondaj efectuat printre medici în 1938 de către un medic german – Dr. Gerhard Madaus, a revelat faptul că preparatele din sunătoare erau folosite în cazul anumitor stări nervoase, şi în cazul unor probleme cauzate de „eforturi intelectuale excesive”; erau folosite de asemenea şi în cazul unor nevroze, oboseală generală şi insomnie.

În prezent, sunătoarea este folosită în mod special pentru tratarea formelor uşoare de depresie (atât pe continentul american, cât şi în unele ţări din Europa), dar există şi studii îndreptate către evaluarea efectului său asupra altor afecţiuni, cum ar fi SIDA, diverse forme de cancer, alcoolism, epilepsie, psoriazis, artrită reumatoidă, ulcer, coşmaruri la copii etc.

Dacă în tradiţia românească, sunătoarea a fost folosită în principal în gastrite hiperacide, ulcer gastric, hepatite, colite, colecistite, dischinezie biliară, enterocolite cronice, arsuri, răni etc., cu toate acestea, şi în România, o atenţie din ce în ce mai mare – mai ales în ultimii ani – este dată sunătorii din perspectiva ameliorării simptomelor depresiei nervoase.

Medicina populară îi acordă credit ca balsamic antiinflamator al căilor bronşice şi genito-urinare, ca antihemoragic, antihemoroidal, antinevralgic, cicatrizant în tratamentul gingivitelor, arsurilor. În medicina populară drogul este folosit şi ca antidiareic (datorită conţinutului în taninuri), ca diuretic (datorită flavonoidelor), împotriva urinărilor nocturne, reumatismului şi gutei.

Însuşirile terapeutice ale părţilor superioare ale plantei sunt asigurate de complexul de principii active pe care le conţine planta, unde componentul principal îl constituie hipericina, alături de o serie de izomeri, rezine, tanin, flavonozide (hiperozidă, cvercitozidă, rutozidă), acizii cafeic şi clorogenic, carotenoide provenite din petale, în special luteină, violaxantină, luteoxantină, cis-trollixantină, trollicrom.

Ele diminuează sau înlătură spasmele sau contracturile involuntare ale muşchilor aflaţi în structura viscerală; taninurile asigură precipitarea proteinelor din lumenul intestinal, producând o acţiune hemostatică locală; favorizează procesul de epitelizare grăbind vindecarea rănilor; determină o mărire a lumenului vascular prin relaxarea musculaturii netede a vaselor, realizând o creştere a fluxului sanguin în teritoriul respectiv; provoacă scăderea tensiunii arteriale; favorizează diminuarea şi înlăturarea inflamaţiilor; favorizează secreţia de bilă; diminuează procesele inflamatorii hepatice cronice şi pe cele intestinale; au proprietatea de a distruge microorganismele ce se găsesc pe mucoasa gastrointestinală sau pe tegument; intern, acţionează eficient împotriva putrefacţiilor din intestinul gros; acţionează bacteriostatic, bactericid, antivirotic, antifungic; ameliorează sau înlătură stările depresive, fiind indicată în tratarea depresiilor simptomatice şi reactive, depresiilor nevrotice, distoniei vegetative, sindromului psihovegetativ, în enuresis, pavor nocturn la copii.

Sunătoarea mai are şi proprietăţi fotosensibilizatoare (considerate mai degrabă ca efecte secundare), datorate hypericinei. Pe durata unor tratamente cu doze mari trebuie evitată expunerea la UV şi soare.

Sulfină

Melilotus officinalis (Fabaceae)

Numele de Melilotus provine de la cuvântul latinesc „mel” care înseamnă miere, și de la cuvântul „lotus” adică floarea de lotus, și se referă la gustul dulce al plantei și la faptul că est eo favorită a albinelor. Sulfina a fost folosită ca remediu de sute de ani. Egiptenii obișnuiau sa trateze viermii intestinali și durerile de urechi cu această plantă, iar medicul renumit din sec. al II-lea, Galen, prescria sulfina în cataplasme pentru ameliorarea inflamațiilor şi articulaţiilor tumefiate. Anglo-saxonii o foloseau sub formă de balsam pentru răni și injurii, remediu ce încă se mai păstrează în mediul rural britanic.

Planta crește înaltă de aproximativ 1m și are florile inconfundabile: galbene, delicate și cu un miros dulce, care aduce aminte de cel al vaniliei. Este o planta bianuală, adică trăiește 2 ani, și înflorește din mai până în august, fiind mare iubitoare de soare și de lumină. O găsim de la câmpie până în zonele deluroase înalte, fiind întâlnită mai ales la marginea terenurilor cultivate.

Conţine glucoză şi cumarină (ce imprimă mirosul specific plantei uscate), melilotină, derivaţi ai acidului cumaric, taninuri, rezine, săruri minerale, dar şi flavonide. Acestea au un mare efect antiinflamator.

Se foloseşte în boli ale aparatului respirator (tuse, guturai, bronşită, astm bronşic), boli de stomac (crampe, colici intestinali, vomă, hemoroizi), boli de ficat (icter şi hepatită cronică), afecţiuni renale şi genitale (menstre dureroase, bufeuri ale menopauzei, cistite), afecţiuni cardiovasculare (reglarea tensiunii arteriale, ateroscleroză, dilatarea vaselor periferice, varice, flebite), boli de ochi (conjunctivită), afecţiuni bucale (abcese dentare, afte, gingivite, faringite), afecţiuni ale sistemului nervos (hiperexcitabilitate, spasme, ameţeli, dureri de cap, insomnie, anorexie), dureri reumatice. Ȋn ceea ce privește uzul extern, sulfina este utilizatǎ ȋn reumatism, rǎni, abcese dentare, herpes, afte bucale.

Nu se recomandǎ utilizarea sulfinei la femeile ȋnsǎrcinate și nici ȋn cazul celor care alǎpteazǎ.

Stejar

Quercus robur (Fagaceae)

În mitologia slavă, stejarul era considerat arborele adevărului. Se credea că primul bărbat a apărut din acest arbore. Din carnea mistreților, care se hrănesc cu ghindă, ar fi luat naștere preoții, lideri spirituali ai vechilor slavi. În tradiția populară coaja de stejar se fierbea cu piatră acră, după care cu decoctul format se clătea gura contra durerilor de dinți.

Stejarul este un arbore foios, înalt până la 50m, cu ramuri noduroase și puternice și cu o coroană largă și bogată. Are o rădăcină pivotantă iar fructele sale sunt denumite ghinde și sunt prinse într-o cupă cu solzi triunghiulari.

În terapeutica naturistă, stejarul are ca produse medicinale fructele (Querci fructus), scoarța (Querci cortex) ramurilor tinere de 3-5 ani recoltată primăvara din martie până în aprilie, frunzele și galele de pe frunze. Galele sunt mici sfere, de mărimea unei cireșe, de culoare verde-gălbui, galbenă sau roșiatică, care se dezvoltă pe frunza de stejar și sunt bogate în taninuri.

Scoarța de stejar are proprietăți antiseptice, cicatrizante și hemostatice datorită taninurilor care precipită proteinele și ajută la tratarea și vindecarea hemoroizilor, hemoragiilor uterine, leucoreei, afecțiunilor stomacului,diareei. Aplicate extern, preparatele din stejar pot trata arsurile, degerăturile, eczemele exudative, escarele de decubit, fistulele anale sau rănile purulente. Scoarța de stejar adaugată în apa de baie poate trata seboreea sau transpirația excesivă a mâinilor și picioarelor.Caracterul antiinflamator al plantei poate fi util în vindecare la pacienții cu inflamații ale gingiilor, a mucoasei gurii și a gâtului. De asemenea, stejarul are un efect revitalizant asupra persoanelor cu debilitate sau de vârste înaintate, fiind indicat în astenii și diverse tipuri de alergii.

În practica medicinală se întrebuințează uneori și ghinda, sub formă prajită și măcinată, pentru prepararea unei „cafele”. Acest surogat de cafea are un rol important în reechilibrarea sistemului digestiv.

Şovârv

Origanum vulgare L.

Plantă ierbacee, perenă, cu tulpina ramificată spre partea superioară, înaltă de cc.a 60-80 cm, cu frunzele mici, de 3-5 cm, opuse, ovate, florile dispuse corimbiform la extremitatea ramificaţiilor, cu corola scurtă, roz-violacee. Se recoltează părţile aeriene, în perioada înfloririi, în iulie-august. Planta are un miros aromat, caracteristic.

Plantă medicinală foarte comună în Grecia şi Orient, menţionată de Dioscorides, care scria că, băută cu vin, ajută împotriva muşcăturilor de animale. Scribonius Largo l-a utilizat ca emetic (în doze foarte mari). Conform vechilor scrieri medicale germane, Hildegard 1 spunea că este suficient să fie mâncat sau atins pentru a vindeca lepra. Konrad von Megenberg îl recomandă ca un bun remediu, folosit în general în digestia lentă, constipaţie, boli renale şi hepatice, gălbenare, crampe abdominale ale femeilor, dureri de dinţi, dureri în gât, reumatism, tuse. Alături de usturoi, era recomandat împotriva farmecelor şi a transferului de boli.

În medicina românească de la începutul secolului XX planta era recomandată contra convulsiilor în bolile abdominale feminine, în tulburările circulatorii, inflamaţii ale căilor respiratorii, tuberculoză, astm, epilepsie, digestie insuficientă, stagnări în circulaţia venei porte şi a ficatului, contra icterului, dureril de cap nevralgice, reumatism, retenţie urinară, hidropizie, viermi intestinali.

Şovârvul conţine ≈ 0,5% ulei esenţial cu limonen, borneol, linalool şi mai puţin timol, de asemenea flavone şi compuşi fenil-propanici, compuşi care îi conferă acţiune antiseptică, dezinfectantă şi sedativă fiind indicat în traheite, bronşite. Mai cităm şi acţiune stomahică şi diuretică.

Alte specii de Origanum din zona Mediteraneană, au conţinut ridicat de compuşi fenolici şi se folosesc ca şi condimente.

Origani herba o găsim astăzi în produsele naturiste – ceaiuri, siropuri, tincturi, recomandate în principal pentru tratamentul naturist al afecţiunilor respiratorii sau digestive.

Un studiu recent (2013) prezintă un efect protector al extractului de şovârv împotriva leziunilor genetice cauzate pacienţilor supuşi procedurii medicale de radioterapie, rezultat ce îl recomandă ca remediu naturist cu implicaţii importante pentru aceşti pacienţi.

Soc

Sambucus nigra L. (Adoxaceae)

Mai multe legende medievale europene menţionează că Iuda, după ce l-a trădat pe Iisus, s-a spânzurat de ramuri de soc. Legenda a fost preluată şi în tradiţia populară românească, ce consideră că locul de lângă soc ”nu e curat”, şi nu se recomanda să se doarmă sau să se lege vitele sub soc.

De peste 4000 de ani fitoterapeuţii s-au bazat pe florile de soc pentru a trata astmul şi alergiile. Azi mulţi doctori și oameni de știință redescoperă secretele acestei plante şi efectele sale benefice asupra organismului. În mod tradiţional este folosită pentru curele de detoxifiere a organismului. De asemenea, florile de soc pot ajuta la întărirea sistemului imunitar prin curăţarea ganglionilor limfatici.

Socul este un arbust de 4-5 m, cu tulpina şi ramurile acoperite de o scoarţă cenuşiu-verzuie, având în interior o maduvă albă. Florile sunt de culoare albă, plăcut mirositoare iar fructele sunt mici, de culoare neagră, lucioase. Înfloreşte în lunile mai-iunie.

Principiile active din florile de soc reduc inflamația căilor respiratorii, ajută la eliminarea secrețiilor în exces și măresc rezistența organismului în fața infecțiilor.

Socul conține flavonoide, componente responsabile de efectul diaforetic, de eliminare a toxinelor cu favorizarea eliminării acestora prin transpirație iar împreună cu acizii fenolici şi sărurile de K din compoziţie, socul prezintă şi un efect diuretic.Mucilagiile din florile de soc determină o acțiune emolientă asupra mucoaselor şi ţesuturilor iritate şi au un efect laxativ prin stimularea peristaltismului intestinal.

Studii recente au arătat faptul că extractul de soc prezintă acțiune antimicrobiană pe coci, atât gram pozitivi cât și gram negativi și de asemenea au efect eficient împotriva virusurilor de tip Influenzae.

Senna

Cassia senna (Fabaceae)

Senna este un arbust mic, până la 1,5 m înălţime, cu frunze paripenat compuse, cu 3-7 perechi de foliole ascuţite sau rotunde, de culoare verde deschis până la galben-verzui. Florile sau o corolă de petale galbene. Fructul este o păstaie dehiscentă, în mare parte eliptică, ce conţine 6-1 seminţe.

Senna este originară din ţările tropicale. Există două specii: Senna Cassia, cultivată în Egipt şi Sudan, şi Cassia angustifolia, din India şi Pakistan. De la cele două soiuri se recoltează, în scop terapeutic, păstăile cu fructe şi frunzele.

Acțiunea terapeutică purgativă și laxativă a sennei se datorează în principal glicozidelor hidroxiantracenice, senozidelor A, B, C și D. Acestea acționează la nivelul colonului prin iritarea mucoasei acestuia și stimulând peristaltismul intestinal, eliminând astfel toxinele cumulate. Acţiunea este determinată în termen de 6 până la 12 ore. Mucilagiile din compoziție limitează temporar absorbţia lichidelor la nivelul intestinului gros, motiv pentru care scaunele vor fi mai moi.

Senna mai conține betasitosteroli, acid tartric, uleiuri esenţiale, taninuri, mucin, flavonoide şi răşini. În păstăile cu fructe se regăsesc în plus şi glicozide naftalinice, uleiuri volatile şi zaharuri. Pe lângă acțiunea principală, senna mai prezintă și efect diuretic, vermifug și antipiretic.

Produsul vegetal se utilizează sub formă de infuzie, macerat şi tinctură. Senna intră și în diverse comprimate, capsule cu acțiune purgativă. Este contraindicat în stenoză intestinală, obstrucţie intestinală, boala Chron, colită ulcerativă (orice boala de colon inflamatorie), apendicită, la copii sub 10 ani, primul trimestru de sarcină, alăptare, diaree și deshidratare. Nu se administrează mai mult de o săptămână.

Studiile arată că sennozidul A și sennozidul C au, fiecare în parte, efect laxativ similar, dar administrate împreună în proporție de 7:1, care este aproximativ proporția în care se gasesc în senna, efectul laxativ se dublează.

Scorțișoară

Cinnamomum verum (Lauraceae)

În China antică, arborele de scorțișoară era văzut drept pomul vieții, oricine gusta din fructele sale fiind dăruit cu nemurire și fericire eternă. Legenda spune că focul prin care pasărea Phoenix moare și apoi renaște este întreținut de mirodenii precum scortișoara. Egiptenii din antichitate foloseau scorțișoara în cosmetică și ca ingredient pentru îmbălsămarea celor morți.Scorțișoara era utilizată, totodată, în ceremoniile religioase, iar în Mexic, nordul Africii și Arabia era o mirodenie obisnuită pentru mâncare și un ingredient apreciat al ceaiului și cafelei. În Persia și apoi în Europa , scorțișoara era considerată a fi un puternic afrodisiac. Încă din Evul Mediu , scortișoara era considerată drept un stimulent al apetitului și digestiei. Într-adevăr, scorțișoara, asemeni altor mirodenii, este recunoscută pentru ușurarea digestiei și a fost folosită în scopuri medicale pentru tratarea problemelor gastrointestinale, inclusiv senzația de greață , vomitatul și diareea.

Scorțișoara este un arbore tropical din familia dafinului și atinge înălțimi de 6-7 m în sălbăticie. Are frunze ovale, adânc striate, de culoare verde-închisă pe partea superioara și verde deschis pe cea inferioară. Scoarța este netedă și gălbuie. Atât scoarța cât și frunzele sunt puternic aromate. Florile sunt mici, de culoare albă-gălbuie și cu un miros dezagreabil. Fructele sunt de culoare purpurie închisă. Partea exterioară a scoarței, miezul ei și partea interioară sunt decojite. Apoi este lăsată să se usuce complet, ceea ce face ca bucățile de scorțișoară să se curbeze ca o foiță de țigară răsucită (pe verticala fâșiilor). Câteva astfel de scoarțe sunt rulate una în alta pentru a obține un produs compact, care este tăiat apoi în lungimi uniforme și sortat conform grosimii, aromei și a culorii.

În scop fitoterapeutic, scorțișoara are efect antipiretic, antiseptic, astringent, carminativ, diaforetic, fungicid, stomahic, tonic, expectorant, antiinflamator. Toate aceste proprietăți sunt oferite de uleiul de scorțișoară care este bogat în borneol, eugenol, mircen, 1,8-cineol.

Cercetările recente au scos la iveală faptul că scorțișoara are proprietăți antioxidante și antibacteriene, și reduce factorii de risc asociați cu bolile cardiovasculare și două tipuri de diabet.

În Europa , scorțișoara este de multă vreme un ingredient favorit în bucătarie , fiind utilizată mai ales pentru budinci, plăcinte, prăjituri, checuri sau gogoși. Ea își pune în valoare aroma în ceaiuri, ciocolată caldă ori cafea. Se utilizează sub formă de pulbere.

Schisandra

Schisandra chinensis (Schisandraceae)

Schisandra este o plantă originară din China și Japonia, iar la noi în țară, se întîlnește doar ca plantă de cultură. Schisandra este plantă lemnoasă cățărătoare, preferă zonele umbroase, iar fructele sale au toate cele cinci arome la un loc: dulce, sărat, acru, amar și iute. De aceea se numește planta cu 5 arome. Schisandra chinensis este o specie exotică ce are un număr impresionant de recomandări în medicina tradițională chineză și japoneză: alergii, astm, convulsii, bronșită, diabet, hepatite, infecții bacteriene, nefrită, poliurie, tuberculoză, cancer etc. Este cel mai cunoscută pentru proritățile sale ca afrodisiac și ca plantă a „longevității”.

Semințele sunt amare și picante, restul aromelor regăsindu-se în fructul în sine. fructele sunt de culoare roșie și cresc în ciorchini. Frunzele sunt ovale și au nervuri bine evidențiate.

În fitoterapie sunt utilizate fructele cu semințe. Acestea sunt bogate în peste 30 de tipuri de lignani (schizandrin, deoxischizandrin, gomisin, pregomisin etc), schizoandroli, fitosteroli, vitaminele C și E, dar și uleiuri volatile. Este un excelent antioxidant, dar are și proprietăți astringente și antiseptice. Acționează la nivelul ficatului fiind o plantă cu efecte hepatoprotectoare, hepatoregeneratoare datorită lignanilor care îndepărtează radicalii liberi și favorizează regenerarea hepatică. Studiile efectuate au arătat un efect de îmbunătățire a funcționării ficatului in urma utilizării plantei, la pacienții cu hepatită. În Rusia, schisandra este utilizată pentru acțiunea adaptogenă și de creștere a rezistenței fizice, fiind un bun remediu pentru reducerea stresului.

Pentru a vă bucura de beneficiile plantei, o puteți consuma fie sub formă de infuzie, pudră, decoct ori tinctură sau mancați fructele ca atare. Nu consumati mai mult de o cană cu infuzie din planta pe zi, întrucât abuzul poate duce la hiperactivitate, agitație și dificultăți de respirație.

Schinduf

Trigonella foenum-graecum

Specie ierboasă, anuală, din familia Leguminosae (Fabaceae), înaltă de 30-60 cm, la noi în ţară cultivată. Frunzele sunt trifoliate, iar florile, gălbui, dispuse câte una-două la subsuoara frunzelor. Fructele sunt păstăi alungite, de 8-10 cm, conţinând 10-20 seminţe galben-brune. Ca aliment şi tratament naturist se folosesc seminţele, recoltate în august.

Schinduful este originar din Asia de Vest şi Africa de Nord, a fost cultivat în Orientul Mijlociu din jurul anului 700 Î.H., în China era utilizat ca şi condiment, iar din jurul anilor 500 ca plantă medicinală, şi de exemplu ca tonic alături de aloe, anason şi alte plante.

Denumirea botanică foenum-graecum înseamnă fân/iarbă grecească. Vechii egipteni, după cum scrie papirusul Ebers, îl serveau cu 2000 de ani înainte de Christos, atât pentru cultul religios, cât şi ca medicament pentru arsuri, iar mai apoi pentru uşurarea naşterilor şi stimularea lactaţiei; astăzi este încă folosit de femeile egiptene pentru durerile menstruale, şi ca ceai hilba pentru reducerea problemelor intestinale ale turiştilor.

În prezent în zona Mediteraneană este mult utilizat ca şi condiment alimentar, seminţele prăjite fiind folosite şi ca înlocuitor pentru cafea.

Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX costata pentru seminţele de schinduf proprietăţi emoliente şi rezolutive în inflamaţii, ulceraţii, îl aplicau intern în boli de splină şi chiar tuberculoză, ulcere cu secreţie purulentă, abcese, furunculoză, iar extern sub formă de cataplasme făcute din făina de seminţe. Se considera că seminţele de schinduf au toate acele proprietăţi care să combată inapetenţa şi slăbirea mai pronunţată, fiind utilizate în rahitism, diabet zaharat.

Medicina populară foloseşte făina de schinduf ca remediu natural sub formă de cataplasme, şi sub formă de ceai pentru febră, lipsa poftei de mâncare, slăbire excesivă, rahitism, scrofuloză, ulcere ale intestinului gros, iar sub formă de clisme în colite acute sau cronice.

Seminţele de schinduf conţin proteine, aminoacizi liberi, fibre mucilaginoase în proporţie ridicată, lipide, steroli, lecitină, vitamina PP, alcaloizi non-toxici (trigonellina), fiind folosite în produsele naturiste pentru efectele lor afrodisiace, anabolizante, tonice, hipoglicemiante, hipocolesterolemiante, stimulente neuromusculare. Efectele hipoglicemiante şi hipocolesterolemiante sunt astăzi susţinute atât de studii de laborator cât şi de studii clinice.