SMIRNA

Flower,Of,The,Commiphora,Myrrha,In,The,Backyard

Commiphora myrrha (Nees) Engl

Smirna este exudatul produs de scoarţa plantelor aparţinând genului Commiphora (familia Burseraceae), care cuprinde peste 150 de specii provenind în principal din regiuni tropicale și subtropicale aride. Așa-numita smirnă adevărată este produsă de Commiphora myrrha, cunoscută și sub numele de C. molmol sau Balsamodendron myrrha. Răşina este colectată din ramurile tăiate şi uscată până devine un solid, care poate fi distilat pentru ulei, măcinat într-o pulbere pentru tablete sau dizolvat în tincturi. Commiphora myrrha este un arbore de foioase care creşte până la 5 m înălțime, cu frunzele alungite până la ovale și flori cu patru petale galben-roșii. Este rezistent la secetă și la îngheț.

Această plantă a fost folosită ca remediu de vindecare a rănilor încă din cele mai vechi timpuri, utilizările medicinale datând din vremurile biblice. Dioscorides, care descrie o serie întreagă de soiuri diferite de smirnă, le atribuie puteri de încălzire, anestezice, şi astringente. Chiar şi în Evul Mediu, smirna a avut o importanţă considerabilă în domeniile medicinei, cosmeticelor şi parfumeriei. Uleiul distilat de smirna au fost binecunoscute în secolul al XVI-lea.

Rășina obținută din scoarța arborelui este o substanţă aromată, astringentă, stimulentă, antiseptică și expectorantă. Este asociată îndeosebi cu sănătatea și ritualurile de purificare ale femeilor. Ameliorează spasmele, inflamaţiile și disconfortul digestiv și susţine vindecarea. Rășina este administrată intern în tratamentul dispepsiei, infecţiilor bronşice şi ale urechii, febră glandulară, amigdalită, faringită, gingivită, probleme menstruale şi circulatorii. Smirna este utilizată extern pentru a trata ulcerele şi rănile bucale, fiind adesea adăugată la preparatele orale. Este unul dintre cele mai eficiente medicamente naturale pentru tratarea durerilor de gât, a ulcerelor bucale și a gingivitei. Astringența ușoară îl face un tratament util pentru acnee şi probleme uşoare ale pielii inflamate. Uuleiul esenţial obţinut din răşină este folosit în aromaterapie ca antiseptic natural pentru tratarea problemelor pielii şi ale gurii.

Proprietățile analgezice ale smirnei sunt cunoscute încă din cele mai vechi timpuri şi depind de prezența sesquiterpenelor bioactive cu schelet de furanodienă. Furanodienele sunt responsabile în primul rând pentru aroma de smirnă, precum şi pentru activitatea analgezică a uleiului esenţial.

 

SIMINOC

Helichrysum arenarium (L.) Moench

Siminocul este o plantă erbacee perenă, aparținând familiei Asteraceae, şi este originară din Europa, Asia Centrală și China. Planta crește 10–30 (50) cm înălțime, cu rizom descendent oblic, puternic și scurt. Tulpina este de obicei ramificată în partea superioară și poartă frunze alternative, care au lungimea de 2-5 cm. Frunzele rozetei sunt invers ovoide, în timp ce frunzele superioare sunt liniare-lanceolate. Atât frunzele cât și tulpina sunt acoperite cu păr lânos cenușiu sau argintiu. Inflorescența este capituloasă, numeroasă, globuloasă, cu diametrul de 3–6 (9) mm și capitulele 10–30 (100) sunt grupate în umbele false cu flori galbene, rozacee sau portocalii.

Originea numelui genului este derivată din cuvintele grecești helios, însemnând soare și chrysos, care înseamnă aur, ceea ce se referă la culoarea strălucitoare-aurie a inflorescenței.

Siminocul are o lungă tradiție în etnomedicina europeană ca plantă medicinală căreia îi este atribuită activitate colagogă, coleretică, hepatoprotectoare și detoxifiantă (Czinner et al., 2001).

Principalii compuși biologic activi ai Helichrysi arenarii inflorescentia sunt flavonoizii, în timp ce alți compuși prezenți în cantitate remarcabilă sunt ftalidele, carotenoizii, uleiul esențial și pigmenții galbeni: derivați de α-piron, cum ar fi arenol și homoarenol. Cu toate acestea, unii cercetători au raportat că este suma flavonoidelor cea care reprezintă activitatea colagogică a extractelor de flori.

Helichrysi arenarii flos sunt enumerate ca medicament oficial în Farmacopeea de Stat a URSS, Farmacopea Helvetica și Farmacopeea poloneză pentru activitatea coleretică și colagogică. În plus, datorită utilizării îndelungate în medicina tradițională, precum și a proprietăților terapeutice dovedite, a fost inclusă în monografiile Organizației Mondiale a Sănătății, Comisiei Germane E, în referințe pentru medicamente pe bază de plante şi codul farmaceutic german (Blumenthal et al., 1998; PDR, 1998; DAC, 2005; OMS, 2015).

Conform monografiilor OMS (OMS, 2015), Helichrysi flos este folosit ca şi colagog în tratamentul afecţiunilor dispeptice şi în medicina tradițională ca şi coleretic, diuretic, ușor spasmolitic, agent hepatoprotector și pentru detoxifiere.

 

SCORŢIŞOARA CHINEZEASCĂ

Cinnamomum cassia Presl

Cinnamomum cassia este o specie de arbore aromatic aparținând familiei Lauraceae, apropiat înrudită cu scorţişoara. Din coaja ramurilor sale tinere se obține tot o scorțișoară, aşa numită chinezească, folosită pe scară largă în întreaga lume pentru parfumul și aroma sa picantă. Scoarţa de cassia este mai groasă, cu o aromă mai intensă decât scorțișoara adevărată, C. verum (Bercht. Și Presl.). Poate fi utilizată nu numai ca şi condiment, ci și ca materie primă pentru produse medicale și are o valoare economică ridicată.

Utilizată foarte frecvent în medicina tradițională chineză. Cea mai timpurie menţionare medicinală a acestei plante a fost înregistrată în Shennong Bencao Jing, care este cea mai timpurie şi mai importantă enciclopedie de medicină tradiţională chineză din perioada dinastiei Han (25-220 d.Hr.).

Cinnamomum cassia produce uleiuri esenţiale din scoarță și frunze, care sunt importante din punct de vedere medicinal. Acestea sunt utilizate în preparate farmaceutice precum și pentru aromatizarea alimentelor și a băuturilor, în esențe şi condimente, în săpunuri, parfumuri şi alte produse cosmetice.

Scorțișoara chinezească este cel mai frecvent utilizată pentru diabet. Este de asemenea utilizată în prediabet, gaze (flatulență), obezitate și multe alte afecţiuni.
Scorțișoara chinezească conține hidroxicloncone și substanțe chimice similare. Aceste substanțe chimice par să îmbunătățească sensibilitatea la insulină. Ea conține, de asemenea, substanțe chimice care pot activa proteinele care cresc absorbția de zahăr din sânge. Aceste efecte pot îmbunătăți controlul zahărului din sânge la pacienții cu diabet zaharat.

Scorţişoara chinezească mai prezintă proprietăți antiseptice, digestive și antireumatice. Deoarece frunzele de scorțișoară conțin o proporție mare de fenoli (5 – 10 la sută de eugenol), a fost clasificată drept unul dintre cele mai puternice antiseptice și antivirale din natură. Componentul principal al uleiului esenţial din frunză este aldehida cinamică.

Frunzele mai sunt utilizate în Orient pentru a trata răcelile, gripa, febra, problemele artritice și reumatice, angina, palpitațiile și afecțiunile digestive, dar şi paraziţii intestinali.

Splinuță

Solidago virgaurea L.

Splinuţa este o plantă erbacee perenă din familia Asteraceae. Este răspândită în toată Europa, precum şi în Africa de Nord şi Asia de nord, centrală şi sud-vestică (China, Rusia, India, Turcia, Kazahstan). Genul Solidago este clasificat în peste 150 de specii, care se încrucişează uşor şi formează soiuri noi. Splinuţa europeană (Solidago virgaurea) este împărţită în două subspecii care sunt ambele polimorfe. Identificarea precisă nu este uşoară. Perioada de înflorire este din iulie până în septembrie.

În trecut această plantă era folosită în principal pentru vindecarea rănilor. Acest lucru este reflectat în denumirea populară germană „Heidnisch Wundkraut”, care înseamnă „planta rănilor”. În 1565, Hieronymus Bock a scris că vechile triburi germanice considerau că splinuţa este cea mai valoroasă dintre ierburile rănilor. S-a spus că vindecă toate „problemele interioare”. Petrus Andreas Matthiolus în anii 1500 a fost primul autor care a subliniat efectul diuretic, afirmând că este „puternică în creşterea fluxului de urină şi dizolvarea pietrelor”.

Europenii au profitat, de asemenea, de calităţile sale astringente interne şi au folosit splinuţa în cazuri de diaree, tuse, catar cronic pulmonar şi ulceraţii ale gingiilor.

Activitatea farmacologică a splinuţei rezultă din prezenţa multor compuşi biologic activi, dintre care flavonoizii şi compuşii fenolici sunt consideraţi ca fiind cei mai valoroşi. Planta mai conţine numeroase aponine, diterpene (solidagolactone, elongatolide), glicozide fenolice, flavonoide (rutină, quercetină, hiperosid, astragalin), taninuri şi uleiuri volatile.

Splinuţa are o mare afinitate atât pentru tractul respirator superior, cât şi pentru rinichi sau tractul urinar. În mod tradițional, Solidago virgaurea a fost utilizată pentru a trata mâncărimea, usturimea ochilor şi congestia sinusurilor asociată cu alergii. Se pare că are o afinitate generală pentru tractul respirator superior, unde ajută la ameliorarea infecţiilor şi inflamaţiilor care provoacă sinuzită.

În mai multe studii administrarea orală a unui extract apos de Solidago virgaurea a dus la o creştere a diurezei. Niciun compus izolat care a fost izolat de Solidago virgaurea nu este recunoscut ca responsabil pentru acțiunea sa diuretică, astfel amestecul complex de constituenţi ai săi a contribuit în acest sens. Efectul de creştere a volumului de urină, în special în cazurile de inflamaţie şi calculi renali / pietriş este bine documentată, atât în ​​monografii cât şi în manuale, precum şi în datele privind utilizarea de lungă durată.

Studii experimentale au arătat şi o activitate antioxidantă a plantei, dar şi efecte de reducere a  intensităţii efectelor inflamatorii ale artritei.

S-a constatat, de asemenea, că extractele de splinuţă au activitate antimicrobiană împotriva Bacillus subtilis, Bacillus pumilis, Proteus mirabilis, Proteus vulgaris, Micrococcus luteus, Pseudomonas aeruginosa, Staphylococcus aureus, Staphylococcus, Eperichidis.

Pentru splinuţă s-au mai raportat efecte antimicotice, hipotensive şi anticarcinogene.

Planta este folosită în prezent în principal pentru efectul diuretic ușor, de creștere a fluxului sanguin renal şi de creştere a ratei de filtrare glomerulară, fără a stimula pierderea de sodiu şi clorură; este utilă pentru infecţiile tractului urinar şi afecţiunile inflamatorii ale tractului urinar inferior, dar şi în pietre la rinichi și vezică, cistită, nefrită, afecţiuni prostatice, ca ajutor la tratamentul de detoxifiere a elementelor toxice, pentru creșterea fluxului renal şi a filtrării.

Afecţiuni psihoemoţionale: splinuţa este indicată în boli renale care sunt legate emoţional de experienţe dureroase în relaţii şi parteneriate care implică separare şi pierdere.

 

Șofrănel

Carthamus tinctorium L.

Carthamus tinctorius, pe larg acceptat ca şofran sau şofran fals, aparţine familiei Compositae sau Asteraceae. Această specie asemănătoare cu ciulinul, în general prosperă într-un climat arid, şi anume în zone din Asia de Sud, China, India, Iran și Egipt. A fost introdus în ţările occidentale, cum ar fi Italia, Franța, Spania şi Statele Unite, în perioada secolelor V-XIV.

Din perspectivă istorică, seminţele şi înflorescenţele de şofrănel au fost găsite în siturile mumiilor din Egiptul antic. Mai mult, şofrănelul este consumat proaspăt în regiuni largi din Iran. Colorantul din şofrănel a fost folosit în bucătăria italiană, franceză şi britanică, atât ca aromă cât şi ca colorant. Coloranţii din șofrănel au avut o importanţă deosebită pentru industria ţesăturilor de covoare din Europa de Est, Orientul Mijlociu şi subcontinentul indian. Această aplicaţie specială este în mod evident identificabilă în a doua jumătate a numelui său binomial – acele plante denumite prin cuvântul „tinctorius” sau derivatele sale au de obicei utilizare ca şi colorant. În Thailanda, extractul apos de flori de șofrănel a fost utilizat în colorarea părului.

În medicina tradiţională indiană, şofrănelul este de obicei utilizat pentru scabie, artrită şi mastalgie. De asemenea, această specie vegetală găseşte aplicaţii în tratamentul amenoreei, tumorilor gastrice, precum şi a rănilor cu origini interne sau externe, în cadrul folclorului chinez. De remarcat, petele de piele, chelia, şi colicile pot fi tratate prin utilizarea şofrănelului după medicina tradiţională iraniană. C. tinctorius a fost utilizat în medicina populară persană pentru tratamentul diabetului, febrei, melancoliei. Extractul de apă de şofrănel este aplicat în menstruaţia dureroasă pentru calmare, ca laxativ în constipaţie, precum şi ca remediu antiinflamator.

Inflorescenţele uscate de şofrănel, numite Carthami flos, au găsit o mare popularitate datorită utilizării în tratarea bolilor coronariene, anginei pectorale, bolilor ginecologice, AVC şi hipertensiunii arteriale.

Șofrănelul prezintă în mod remarcabil caracteristici purgative, analgezice şi antipiretice şi este util la pacienţii cu intoxicaţii. De remarcat, această specie de plante este asociată clinic cu rezultate considerabile pentru tratamentul sau gestionarea crampelor menstruale, hemoragiei post-partum, tusei convulsive şi bronşitei cronice, reumatismului şi sciaticii. Florile de şofrănel sunt aplicate în mod tradiţional pentru complicaţii cardiovasculare, cerebrovasculare şi ginecologice. În acest sens, activităţi sale biologice determină efecte anticoagulante, vasodilatatoare, antihipertensivee antioxidante, neuroprotectoare, imunosupresoare, anticancerigene şi un impact inhibitor asupra sintezei melaninei. Mai mult, s-a indicat că șofrănelul este eficient pentru alte afecţiuni care implică sistemele neurotropice, cardiotropice, hemopoietice şi diaforetice.

În ceea ce priveşte fitochimia acestei plante, studiile biochimice au identificat o serie de constituenţi activi, cum ar fi flavonoizi, glicozide feniletanoide, cumarine, acizi graşi şi steroizi în diverse părţi ale plantei. Mai mult decât atât, uleiul său gras are o valoare nutritivă ridicată şi constă din 70% acid gras polinesaturat (adică acid linoleic), 10% acid oleic mononesaturat şi mici cantităţi de acid stearic.

Spanac

Spinacia oleracea L.

SPINACH (Spinacia oleracea) Spanacul este originar din Asia de nord și este menţionat de nenumărate ori în Biblie. În secolul al XVI-lea, a fost introdus în Europa Centrală. Se crede că a fost cultivat pentru prima dată de arabi. Persanii l-au cultivat acum aproximativ 2000 de ani. A fost introdus în Europa în secolul al XI-lea şi, ulterior, s-a răspândit treptat în toată lumea. Maurii sau negrii l-au dus în Spania de unde s-a răspândit în alte părţi ale lumii.

Spanacul este o leguma cu frunze mari, crocante, de culoare verde închis şi este poate cea mai populară dintre toate verdeţurile. Este o cultură anuală, cu anotimp rece, şi cu maturare rapidă şi este realizată pentru frunzele sale verzi. Frunzele sunt alternative, suculente, cărnoase, foarte netede şi de culoare verde închis.

Spanacul are o largă utilizare culinară, frunzele sale fiind folosite crude sau fierte. Frunzele tinere fragede pot fi adăugate în salate, frunzele mai bătrâne sunt folosite verzi sau adăugate la supe etc. Semințele sunt consumate crude sau fierte; Pot fi încolţite şi adăugate la salate. Clorofila extrasă din frunze este utilizată ca şi colorant verde comestibil.

Spanacul conține compuși carotenoizi speciali, care au fost asociaţi cu scăderea riscului de numeroase boli, inclusiv boli de inimă, diabet, boli neurodegenerative și obezitate. Fitonutrienții spanacului includ carotenoizi precum beta-caroten, luteină și zeaxantină, aceleași tipuri de antioxidanți găsiți în alte legume, cum ar fi morcovii, kaleul și broccoli. Spanacul furnizează, de asemenea, flavonoide, care sunt un tip de antioxidanți puternici care protejează împotriva bolilor prin lupta împotriva daunelor cauzate de radicalii liberi din organism. Aceşti compuşi protectori fac din spanac unul dintre cele mai bune alimente anti-îmbătrânire. Pe lângă acestea, spanacul a fost găsit valoros pentru constipaţie, dispepsie (indigestie cronică), anemie, neurită, epuizare nervoasă, tumori, insomnie, artrită, obezitate, hipertensiune arterială şi bronşită. De asemenea, a ajutat în afecţiunile rinichiului, vezicii urinare şi ficatului. Spanacul este unul dintre alimentele bogate în fier. În plus, spanacul conține colină şi inozitol, substanţe care ajută la prevenirea arteriosclerozei sau la întărirea arterelor. Spanacul este o bună sursă de vitamina K şi ajută astfel la coagularea sângelui.

S-a dovedit că spanacul este util în protejarea sistemului nervos central, pentru reducerea inflamaţiei şi întârzierea procesului de îmbătrânire prin protejarea celulelor. Spanacul este sursa benefică pentru diverşi carotenoizi şi compuşi activi lipofili (adică, neoxantină, luteină, zeaxantină și clorofile). S-a raportat că aportul dietetic de extract de spanac are efecte benefice asupra diferitelor tipuri de cancer, cum ar fi ovarian, plămân, prostatic, sân şi colon.

Tradiţional, planta a fost folosită ca şi carminativă şi laxativă. A fost utilizat în tratamentul calculilor urinari. Frunzele au fost utilizate în tratamentul afecţiunilor febrile, inflamaţiei plămânilor şi a intestinelor. Seminţele sunt laxative şi au mai fost utilizate în tratamentul respiraţiei dificile, inflamaţiei ficatului şi icter. În experimente s-a mai dovedit că are proprietăți hipoglicemice.

Stevia dulce

Stevia rebaudiana Bertoni

Stevia rebaudiana, sau stevia dulce, este o plantă erbacee perenă, endemică, aparţinând familiei Asteraceae, cunoscută în arealele de origine sub diverse denumiri precum frunze de miere, frunze de bomboană, frunze dulci, sau iarbă dulce datorită gustului foarte dulce al frunzelor sale. Originară în America de Sud, ocupă un areal de distribuţie actuală din sud-vestul Statelor Unite până în nordul Argentinei, în Mexic, Anzi şi zonele înalte ale Braziliei.

Stevia dulce a fost descoperită de mai bine de 1500 de ani crescând de-a lungul marginilor pădurilor ecuatoriale Paraguayene de către populaţia indiană nativă Guarani. Aceştia credeau că ceaiul din ştevia dulce ajută la reducerea oboselii fizice şi emoţionale, învăţând repede faptul că frunzele plantei au de asemenea acţiune tonică asupra stomacului, şi că fierbând mai mult timp frunzele în apă obţineau un lichid gros şi dulce cu multe proprietăţi vindecătoare. Ei folosesc această plantă de secole ca îndulcitor, în cazul lipsei poftei de mâncare şi în vindecarea unor afecţiuni de piele precum dermatitele, eczemele, pentru reducerea seboreei, şi în vindecarea rănilor. Ei numeau planta ka’a rirete, însemnând iarba mierii ca frunza, datorită gustului său. Când cuceritorii spanioli au invadat zona Paraguayului, au descoperit şi faptul că aceşti nativi folosesc planta; preoţii au încercat să o cultive pentru a o trimite persoanelor de rang înalt din conducerea bisericii şi regalitate, dar au eşuat în încercările lor. A trebuit să aşteptăm până mai târziu, când botanistul italo-elveţian Moises Santiago Bertoni, director la Colegiul de Agricultură din Asuncion, Paraguay, a publicat prima descriere cunoscută a acestei plante în „Revista de Agronomia”, în 1899. El o denumea Eupatorium rebaudianum, în onoarea chimistului paraguaian Dr. Ovidio Rebaudi, care primind un specimen de la Bertoni a realizat ceea ce a fost ulterior considerat a fi primul studiu chimic „complet” asupra frunzelor de Stevia. El a verificat învăţăturile vechi ale vracilor Guarani conform cărora ştevia oferă beneficii speciale pentru afecţiunile de stomac şi digestive; a stabilit de asemenea că, compusul din plantă care îi dă aroma de lemn dulce nu este asemenea acestuia, şi a publicat rezultatele studiilor sale în „Revista de Quimica y Farmacia” în 1900. În 1901, Cecil Gossling, consulul britanic la Asuncion, trimite o mostră de frunze de ştevie alături de descrierea lui Bertoni către New Botanical Gardens, lângă Londra. Descriind gustul dulce al acesteia, el scria: „câteva frunze ale acestei ierburi dulci sunt suficiente pentru a îndulci o cană de ceai sau cafea tare, dând de asemenea un gust aromatic plăcut”.

Proiectele agricole au început în 1902, iar până în 1908 fermierii paraguaieni recoltau câte o tonă pe hectar dintr-o varietate cunoscută azi drept criolla. În acelaşi an, în Germania, P. Rasenack a izolat pentru prima dată principiul dulce, denumit atunci ca glucozidă, în formă cristalină. Cercetarea sa a fost urmată de a lui Karl Dietrich, care a publicat analizele sale chimice asupra plantei în Chemische Zeitung în 1909. În 1913 cercetările asupra de-acum faimoasei ştevii dulci, au continuat în laboratoarele Antwerp, Wiesbaden şi Hamburg. Cu cât cercetările continuau, cu atât devenea evident faptul că planta a fost greşit încadrată, ca atare Bertoni revine şi o redenumeşte ca Stevia rebaudiana. Genul Stevia este denumit în onoarea lui Pedro Esteve, un profesor spaniol de botanică, care a decedat în 1566. În 1915 R. Kobert preda în Europa despre „Principiile dulci ale plantelor Eupatorium şi Glycyrrhiza”, iar în 1921, la întâlnirea Uniunii Internaţionale de Chimie ţinută la Copenhaga, „şteviozida a fost adoptată ca denumire pentru glucozida cristalină izolată din Stevia rebaudiana”. Interesul asupra şteviei s-a extins rapid, în anii 1930 desfăşurându-se mai multe cercetări asupra compuşilor săi şi a siguranţei, tot atunci descoperindu-se faptul că şteviozida cristalină are putere de îndulcire de 300 de ori mai mare decât sucroza.

Totuşi, chiar şi după atâtea cercetări, în Europa sau SUA nu exista o cerere însemnată pentru un înlocuitor al zahărului. Lumea nu era conştientă încă de efectele dăunătoare ale zahărului asupra sănătăţii, dar, odată cu al II-lea Război Mondial, disponibilitatea scăzută a zahărului ducând la raţionalizarea acestuia, autorităţile Statelor Unite şi ale Marii Britanii au început căutarea unui substituent. În 1941 Dr. Meiville a întocmit un strălucitor memorandum despre Stevia rebaudiana pentru directorul Grădinii Botanice Regale, în care prezenta posibilitatea cultivări şteviei în Anglia ca substitut pentru zahărul din trestie importat. El sugera metode agricole care ar putea favoriza creşterea şteviei aici, printre care serele de sticlă. O strategie similară a fost abordată de către Napoleon în timpul blocadei britanice în Franţa, acest lucru ducând la înfiinţarea industriei sfeclei de zahăr în această ţară. Napoleon a ordonat atunci construirea a sute de fabrici pentru prelucrarea sfeclei de zahăr în Franţa. Însă atunci când el a căzut de la putere, tânăra industrie a colapsat.

Primul raport de cultură în scop comercial a fost înregistrat în Paraguay în 1964. Până în anii 1990 consumul de ştevie dulce a fost limitat mai mult la nativii care aveau acces direct la habitatele ei naturale, dar după anii 1990, şi după multe aventuri în sfera agronomică, producţia agricolă s-a dezvoltat şi a început să se extindă. Actualmente, cel mai mare consumator de ştevie dulce este Japonia, unde planta a început ascensiunea din 1950; japonezii, popor care ţine la sănătate, au înlăturat treptat îndulcitorii artificiali din dietă, locul acestora fiind alocat şteviei dulci.  În anii 1970, Guvernul Japonez a aprobat planta, iar producătorii din lanţul alimentar au început să utilizeze extractele de ştevie dulce pentru îndulcirea a orice începând de la sosul de soia şi murături până la Cola dietetică. Cercetătorii au găsit extractul de interes, ceea ce a dus la zeci de studii bine concepute asupra siguranţei, compoziţiei chimice şi stabilităţii pentru utilizare în diferite produse alimentare.

După mai bine de jumătate de secol de determinare şi de eforturi susţinute ale unor oameni de ştiinţă ştevia dulce este acum disponibilă consumatorilor şi clasificată ca îndulcitor şi în SUA, şi va fi în scurt timp şi în Europa. În 1999 Comisia Europeană nu a acceptat cererea pentru încadrare ca „novel food”, din cauză că nu au fost furnizate date concludente pentru evaluarea siguranţei produsului comercial.

În noiembrie 2010, la Simpozionul Internaţional destinat Şteviei care a vut loc în Asuncion, guvernul paraguaian a proclamat: „Ka’a He’e este considerată comoară naţională a Paraguayului”.

Frunzele de ştevie dulce conţin un amestec complex de glicozide diterpenice dulci. Acestea sunt: steviozida (4-13% din masa uscată), steviolbiozida (urme), rebaudiozidele A (2-4%), B (urme), C (1-2%), D (urme), E (urme) şi dulcozida A (0.4-0.7%). Compoziţia masei uscate cuprinde: proteie ~6.2%, lipide ~5.6%, total carbohidraţi ~52.8%, steviozida ~15% şi în jur de 42% substanţe hidrosolubile. S-au identificat următorii constituenţi non-dulci: diterpene labdane, triterpene, steroli, flavonoide (incluzând apigenin-4′-Oglucozida, luteolin-7-O-glucozida), pigmenţi, gume şi substanţă anorganică.

Ştevia dulce este foarte utilă ca îndulcitor non-caloric, înlocuitor de zahăr în ceaiurile destinate persoanelor cu diabet, şi nu numai.

Pentru calităţile sale, ştevia rebaudiana face parte şi din compoziţia produselor FARES ceai Glicostat (pungă/plic), ceaiul Hapciu din gama Stare de bine, Hapciu solubil, siropul Plantusin clasic, şi ceaiul Natural Armonia florilor.

 

Suringar

Undaria pinnatifida (Harvey)

Algă marină brună, comestibilă, care preferă apele reci cu temmperaturi sub 12°C; prezintă un ciclu de viaţă heteromorfic caracterizat de un stadiu de sporofit macroscopic şi un stadiu microscopic de gametofit; talul algei, fixat în substrat, are culoare maroniu-aurie şi formă lanceolată, atingând lungimi de 60 cm – 1 m. Alga este capabilă să crească pe orice suprafaţă de care se poate ataşa, formând adesea o canopie densă care umbreşte viaţa marină dedesubtul ei.

Denumită de către japonezi wakame, prezintă o considerabilă importanţă economică în Japonia, Corea şi China constituind aici de secole o sursă de hrană. În Japonia şi acum constituie parte din dieta zilnică. Introducerea sa în Europa s-a realizat prima dată prin Franţa, în 1971 în Etang de Thau, o lagună cu apă sărată de pe coasta Mediteraneană.

Cultivarea acestei alge a fost studiată pentru prima dată la Dalian în nord-estul Chinei, de către Youshiro Ohtsuki care a patentat tehnicile de cultură în 1943. Ulterior, datorită cererii pe piaţă în creştere, culturile de algă s-au extins şi în Japonia şi Corea, iar mai târziu, în Atlantic, 1983 în zonele de coastă  ale Marii Britanii şi Franţei, mai apoi ale Spaniei (Galicia).

Recent, asupra ei s-au realizat numeroase studii, în prezent cunoscându-se faptul că Undaria conţine compuşi valoroşi din punct de vedere farmacologic precum mari cantităţi de proteine, polizaharide, fucoxantină şi numeroase şi variate tipuri de macro şi microelemente. Astfel, wakame prezintă numeroase activităţi biologice: reduce riscul apariţiei hiperglicemiilor, a tumorilor mamare cu determinism chimic, a hipertensiunii şi a obezităţii. Alga mai conţine galactofucan sulfatul, un polianion sulfat, gamă de compuşi caracteristici algelor brune şi care constituie agenţi antivirali activi.

In vitro, fracţiuni din Undaria au arătat calităţi imunostimulente, iar un preparat pe bază de extract de Undaria recoltată din Tasmania a arătat efecte de vindecare sau au determinat reemergenţa asupra infecţiilor herpetice in vitro şi, de asemenea, un efect mitogenic asupra limfocitelor T umane.

Undaria pinnatifida se regăseşte şi în produsele FARES în capsulele CLOROFILĂ.

Ştevia Stânelor

Rumex alpinus L.

Ştevia stânelor, plantă erbacee mare din familia Polygonaceae vegetând în etajul alpin în zone temperate din Europa, prezintă o rădăcină mare, ramificată, lemnoasă, galbenă în interior, extinzându-se orizontal; frunzele sunt foarte mari, lungi, cu vârful ascuţit, cu peţiol gros şi gol pe dinăuntru.

Studii arheologice realizate în Lavazzé, un sit din Italia aflat la 2108 m altitudine, analizând polenul găsit la faţa locului au găsit că aici a existat o intervenţe umană în perioada Epocii de Bronz şi a Neoliticului. S-a mai dedus că, începând din jurul lui 2400 Î.Hr. ştevia stânelor era puternic reprezentată la nivel fitocenologic, polenul acesteia reprezentând în jur de 10% din polenul total. Denumirea de  Lavazzé este folosită, de asemenea, ca denumire locală pentru ştevia stânelor. Documente locale scrise atestă cultivarea acesteia la 1300 m altitudine, şi utilizarea sa în numeroase scopuri.

În Encyclopaedia Londinensis din 1827 se precizează că ştevia stânelor era denumită rubarba călugărilor, fiind folosită de către aceştia în locul rubarbei obişnuite. În cărţile cu profil medical de la sfărşitul secolului XIX erau prezentate mai multe specii ale genului Rumex cu implicaţiile lor medicinale.

Rădăcina de ştevia stânelor este în general privită ca astringentă şi laxativă. Are efect reglator asupra sistemului digestiv similar reventului, dar mai moderat. Poate acţiona atât ca laxativ cât şi ca remediu pentru diaree, conform dozajului.

Frunzele mai erau folosite în bucătărie, pentru salate sau gătite la fel ca spanacul; frunzele se culeg primăvara şi toamna, vara adesea devenind amare. Frunzele plantelor din genul Rumex pot conţine cantităţi mari cantităţi mari de acid oxalic, de aceea este bine să fie consumate în mod moderat.

Ştevia stânelor se regăseşte şi în produsul FARES Rumex carbo, sub formă de cenuşă (rădăcina carbonizată), formă care permite eliberarea şi concentrarea tutror mineralelor şi elementelor pe care rădăcina acestei plante le conţine.

 

Susan

Sesamum indicum L.

Plantă erbacee anuală cu tulpină ramificată, frunze opuse, peţiolate, cu forme variate, flori roşietice-alburii situate pe un penduncul scurt la axila frunzelor; fructul este o capsulă oblongă cu seminţe mici, gălbui, ovale.

Cultivat încă din Antichitate pe subcontinentul Indian, susanul s-a răspândit apoi prin Mesopotamia şi estul Anatoliei până în China prin secolul II Î.Hr., ţară care astăzi este şi cel mai mare consumator şi unul din producătorii principali de seminţe de susan. Adesea este descrisă ca fiind cea mai veche plantă cu seminţe uleioase folosită vreodată de om. În literatură originea susanului a fost mult discutată unii autori susţinând domesticirea sa în Africa bazându-se pe afinităţile geografice, dar această ipoteză nu a fost dovedită niciodată. Seminţe de susan au fost găsite în excavările de la Harappa (Pakistan) şi au fost datate la cca. 2000 Î.Hr. Susanul a ajuns în Mesopotamia în Epoca Bronzului Timpurie, nu mult după domesticirea sa în zona Pakistanului, aici devenind apoi centrul de distribuţie a sa în zona Mediteraneană. A constituit o marfă valoroasă în comerţul dintre India şi popoarele mediteraneene, călătorind de-a lungul coastelor Mării Roşii şi prin sudul Arabiei.

Susanul are o îndelungată istorie de utilizare tradiţională ca aliment, remediu, şi ulei pentru lampă, fiind foarte popular şi denumit chiar „regele seminţelor uleioase”.

Seminţele de susan au valoare nutritivă deosebită datorită compoziţiei lor; acestea conţin în principal proteine, grăsimi, carbohidraţi, fibre, calciu, magneziu, fosfor, fier, zinc, vitamina A, tiamină, riboflavină, niacină, folat; conţin gliceride ale acizilor oleic şi linoleic, acizi graşi saturaţi, tocoferoli, lignane etc. Seminţele de susan sunt surse de proteine de înaltă calitate precum şi de ulei bogat în grăsimi polinesaturate; uleiul de susan este foarte stabil datorită antioxidanţilor sesamina şi sesamolina pe care îi conţine şi care sunt lignane fenilpropanoidice unice, conţinute de doar câteva plante. Proteinele din susan sunt bogate în aminoacidul esenţial cu conţinut de sulf metionina şi în triptofan. Importanţa nutriţională este valorificată prin paleta largă de produse alimentare şi  culinare în care seminţele se regăsesc.

În industrie uleiul de susan este folosit de secole la fabricarea săpunurilor şi lubrifianţilor, ca ulei lampant şi ca ingredient în cosmetice. Uleiul de susan se foloseşte ca bază pentru medicamente şi parfumuri şi poate deveni un substituent versatil pentru uleiul de măsline.

Uleiul de susan apare în Farmacopeea Britanică în prepararea unguentelor şi pomezilor. În India a fost folosit din vremuri Vedice, în medicina tradiţională Ayurveda pentru masaj. Diverse părţi din plantă au fost folosite în sistemele de medicină populară din Africa şi Asia pentru o varietate de afecţiuni. Frunzele, de exemplu, sunt folosite pentru a trata febra, tusea şi iritaţiile oculare; seva este utilizată pentru a uşura naşterile şi în tratamentul dizenteriei. În sudul şi estul Africii frunzele sunt folosite în tratamentul muşcăturilor de şarpe şi al malariei; în India şi China, în tratamentul cancerului. Uleiul este folosit ca remediu în durerile de urechi şi tuse, şi ca emenagog. Seminţele sunt valoroase pentru efectul lor laxativ. Cenuşa din tulpinile de susan constituie o sare medicinală. Reziduul rămas din seminţele de susan după extragerea uleiului constituie un furaj bogat în proteine util pentru animale şi păsări de curte.

Stânjenelul

Iris germanica L.

Plantă erbacee, perenă, din familia Iridaceae, cu rizom cărnos, frunze lineare, lungi, mai late de 1 cm, ascuţite la capăt, florile numeroase de culoare violacee care înfloresc în mai-iunie. Pentru utilizare medicinală se utilizează rizomii de la plantele de 2-3 ani, recoltaţi primăvara devreme sau toamna târziu în afara perioadei de vegetaţie.

Denumirea plantei este dată după zeiţa curcubeului, Iris, pentru frumuseţea şi varietatea culorilor florilor acestui gen de plante. Din perioada Antichităţii impunătoarea Iris era un simbol al puterii şi măreţiei – egiptenii plasându-o pe fruntea sfinxului şi pe sceptrele regilor lor, simbolizând credinţa, înţelepciunea şi curajul.

Se cultiva un număr mare de specii în scop ornamental, iar în scopuri medicinale se foloseau rizomii de la câteva specii de Iris: I. germanica, I. pallida şi I. florentina, I. pseudacorus, I. foetidissima şi I. tuberosa.

În Grecia şi Roma antică rădăcina de stânjenel a fost mult folosită în parfumerie, iar Macedonia şi Corintul erau faimoase pentru unguentele lor pe bază de Iris. Theophrastus şi Dioscorides erau familiarizaţi cu rădăcina de iris, iar Dioscorides şi Pliniu remarcau faptul că cele mai bune proveneau din Dalmaţia. Probabil stânjenelul anticilor era I. germanica. Un scriitor din secolul XIII, Petrus de Crescentiro din Bologna, menţiona cultivarea stânjeneilor albi şi purpurii şi specifica perioada în care trebuie recoltată rădăcina pentru utilizare medicinală. Rădăcina de Iris, amestecată cu anason, era folosită şi în Anglia ca parfum pentru lenjerie încă din perioada anilor 1480, dată la care acest fapt este menţionat în registrele contabile ale lui Edward IV.

Rădăcina de stânjenel este diuretică, emetică, expectorantă şi slab purgativă. A fost folosită în tratamentul bronşitelor şi al diareei cronice. Unii autori afirmă că sucul rădăcinii proaspete este puternic purgativ şi foarte eficient în tratamentul hidropiziei. În trecut felii din rădăcina uscată erau date, să le mestece, copiilor mici cărora le creşteau dinţii.

Constituentul principal din rădăcina de stânjenel este uleiul esenţial, conţinând cca. 85% acid miristic eliberat dintr-o substanţă lipidică prezentă în rizom în timpul procesului de distilare. Alţi constituenţi: grăsimi, o mare cantitate de amidon, mucilagii, substanţe amare şi o glucozidă denumită iridina. Constituentul aromat din uleiul de Iris este o ketonă lichidă denumită ironă, care conferă rădăcinii aroma ca de violetă, motiv pentru care aceasta a fost mult timp utilizată la prepararea pudrelor de violete. Irona a fost izolată prima dată de chimistul Tiemann şi a constituit baza cercetărilor sale asupra parfumului artificial de violete.  În 1893 acesta a reuşit prepararea unei substanţe înrudite care a fost denumită iononă şi care avea un parfum mult mai asemănător cu al violetelor decât irona, iar astăzi este pe larg fabricată pentru producerea de parfumuri sau ape de toaletă. Descoperirea iononei, care costa cam de opt ori mai puţin decât uleiul natural de violete, a dus la popularizarea foarte largă a parfumului de violete – majoritatea parfumurilor de violete de pe piaţă nu conţin nicio urmă de violete, ci sunt realizate în întregime din ionona sintetică.

Amidonul din rădăcină a fost în trecut folosit în scopuri farmaceutice. În prezent, rădăcina de stânjenel este puţin folosită în scopuri medicinale. Utilizarea sa principală este în parfumerie şi pentru aromatizarea produselor de îngrijire a dinţilor, a apelor de gură.

Şerlai (Iarba Sfântului Ion)

Salvia sclarea L.

Plantă bienală sau perenă din familia Lamiaceae, crescând până la 1 m înălţime, cu tulpini păroase, ramificate, frunze opuse, cu peţiol scurt, pe faţă proeminente între nervuri, oblongi, neregulat dinţate pe margini, acoperite cu peri catifelaţi; florile formează verticile grupate într-un spic terminal lung şi lax, uneori ramificat, şi prezintă corolă labiată, albastru-pal sau albă şi bractee violacee la baza verticilelor florale; seminţele mici, negricioase. Întreaga plantă prezintă un miros puternic, aromatic, iar gustul este aromatic şi uşor amar.

Denumirea Sclarea derivă din latinescul clarus, însemnând clar, şi care provenea probabil din faptul că seminţele erau folosite pentru a „curăţa privirea”; acestea erau mucilaginoase, şi decoctul lor era utilizat pentru curăţarea ochilor în cazul prezenţei unui corp străin care cauza iritaţii.

După Ettmueller, această plantă a fost pusă în folosinţă de către negustorii de vinuri din Germania, care o foloseau ca un înlocuitor, infuzată alături de flori de soc, și apoi adăugată în vinul din Renan, transformându-l astfel în Muscat. Planta este încă denumită în Germania Muskateller Salbei (salvie Muscat).

În 1822 era folosită şi ca înlocuitor pentru hamei, pentru a obţine o bere mai sofisticată. În Anglia, de asemenea, se făcea din ea un vin care avea o aromă apropiată de Frontiniac.

Chiar dacă a fost folosită în Antichitate şi Evul Mediu pentru proprietăţile sale curative, o vreme a intrat în uitare, ca să revină apoi în atenţia medicilor la sfârşitul secolului XIX. Planta a fost considerată antispasmodică, carminativă, balsamică, tonică, aromatică, aperitivă, astringentă şi pectorală şi folosită în special în afecţiuni ale aparatului digestiv, şi, de asemenea, în afecţiuni ale rinichilor.

După Culpepper, pentru tumori şi edeme se foloseau seminţele al căror mucilagiu era aplicat pe zonele afectate. El recomanda pulberea din rădăcini uscate pentru dureri de cap, iar infuzia ca foarte utilă în problemele şi afecţiunile femeilor.

În Jamaica, unde planta se găseşte, de asemenea, a fost mult folosită printre nativi, fiind considerată răcoritoare, şi benefică în ulcer, şi în inflamaţii ale ochilor; decoctul din frunze, fiert în ulei de nucă de cocos a fost folosit pentru vindecarea înţepăturilor de scorpion; încă mai constituie unul dintre ingredientele folosite în băi aromatice prescrise uneori pentru beneficiile lor.

Pe lângă beneficiile în problemele digestive, salvia este privită ca şi tonic, calmant care ajută la ameliorarea durerilor menstruale şi a problemelor premenstruale. Datorită axcţiunii sale de stimulare a estrogenilor este mai eficientă atunci când nivelul acestor hormoni este scăzut. Planta, de asemenea, susţine apetitul, este aromatică, balsamică şi pectorală utilă în afecţiuni ale stomacului şi rinichilor, un remediu valoros pentru problemele asociate menopauzei, în special bufeurile.

Salvia sclarea conţine ulei esenţial aromatic, conţinând pinen, cineol şi linalol, cu parfum asemănător cu al ambrei cenuşii, folosit în aromaterapie. Mai este folosit ca agent de fixare în parfumerie, ca aromatizant la fabricarea săpunurilor, cosmeticelor.

Salvia sclarea este prezentă în produsele FARES, în ceaiul Colon sănătos (plic / pungă)