Stevia dulce

Stevia rebaudiana Bertoni

Stevia rebaudiana, sau stevia dulce, este o plantă erbacee perenă, endemică, aparţinând familiei Asteraceae, cunoscută în arealele de origine sub diverse denumiri precum frunze de miere, frunze de bomboană, frunze dulci, sau iarbă dulce datorită gustului foarte dulce al frunzelor sale. Originară în America de Sud, ocupă un areal de distribuţie actuală din sud-vestul Statelor Unite până în nordul Argentinei, în Mexic, Anzi şi zonele înalte ale Braziliei.

Stevia dulce a fost descoperită de mai bine de 1500 de ani crescând de-a lungul marginilor pădurilor ecuatoriale Paraguayene de către populaţia indiană nativă Guarani. Aceştia credeau că ceaiul din ştevia dulce ajută la reducerea oboselii fizice şi emoţionale, învăţând repede faptul că frunzele plantei au de asemenea acţiune tonică asupra stomacului, şi că fierbând mai mult timp frunzele în apă obţineau un lichid gros şi dulce cu multe proprietăţi vindecătoare. Ei folosesc această plantă de secole ca îndulcitor, în cazul lipsei poftei de mâncare şi în vindecarea unor afecţiuni de piele precum dermatitele, eczemele, pentru reducerea seboreei, şi în vindecarea rănilor. Ei numeau planta ka’a rirete, însemnând iarba mierii ca frunza, datorită gustului său. Când cuceritorii spanioli au invadat zona Paraguayului, au descoperit şi faptul că aceşti nativi folosesc planta; preoţii au încercat să o cultive pentru a o trimite persoanelor de rang înalt din conducerea bisericii şi regalitate, dar au eşuat în încercările lor. A trebuit să aşteptăm până mai târziu, când botanistul italo-elveţian Moises Santiago Bertoni, director la Colegiul de Agricultură din Asuncion, Paraguay, a publicat prima descriere cunoscută a acestei plante în „Revista de Agronomia”, în 1899. El o denumea Eupatorium rebaudianum, în onoarea chimistului paraguaian Dr. Ovidio Rebaudi, care primind un specimen de la Bertoni a realizat ceea ce a fost ulterior considerat a fi primul studiu chimic „complet” asupra frunzelor de Stevia. El a verificat învăţăturile vechi ale vracilor Guarani conform cărora ştevia oferă beneficii speciale pentru afecţiunile de stomac şi digestive; a stabilit de asemenea că, compusul din plantă care îi dă aroma de lemn dulce nu este asemenea acestuia, şi a publicat rezultatele studiilor sale în „Revista de Quimica y Farmacia” în 1900. În 1901, Cecil Gossling, consulul britanic la Asuncion, trimite o mostră de frunze de ştevie alături de descrierea lui Bertoni către New Botanical Gardens, lângă Londra. Descriind gustul dulce al acesteia, el scria: „câteva frunze ale acestei ierburi dulci sunt suficiente pentru a îndulci o cană de ceai sau cafea tare, dând de asemenea un gust aromatic plăcut”.

Proiectele agricole au început în 1902, iar până în 1908 fermierii paraguaieni recoltau câte o tonă pe hectar dintr-o varietate cunoscută azi drept criolla. În acelaşi an, în Germania, P. Rasenack a izolat pentru prima dată principiul dulce, denumit atunci ca glucozidă, în formă cristalină. Cercetarea sa a fost urmată de a lui Karl Dietrich, care a publicat analizele sale chimice asupra plantei în Chemische Zeitung în 1909. În 1913 cercetările asupra de-acum faimoasei ştevii dulci, au continuat în laboratoarele Antwerp, Wiesbaden şi Hamburg. Cu cât cercetările continuau, cu atât devenea evident faptul că planta a fost greşit încadrată, ca atare Bertoni revine şi o redenumeşte ca Stevia rebaudiana. Genul Stevia este denumit în onoarea lui Pedro Esteve, un profesor spaniol de botanică, care a decedat în 1566. În 1915 R. Kobert preda în Europa despre „Principiile dulci ale plantelor Eupatorium şi Glycyrrhiza”, iar în 1921, la întâlnirea Uniunii Internaţionale de Chimie ţinută la Copenhaga, „şteviozida a fost adoptată ca denumire pentru glucozida cristalină izolată din Stevia rebaudiana”. Interesul asupra şteviei s-a extins rapid, în anii 1930 desfăşurându-se mai multe cercetări asupra compuşilor săi şi a siguranţei, tot atunci descoperindu-se faptul că şteviozida cristalină are putere de îndulcire de 300 de ori mai mare decât sucroza.

Totuşi, chiar şi după atâtea cercetări, în Europa sau SUA nu exista o cerere însemnată pentru un înlocuitor al zahărului. Lumea nu era conştientă încă de efectele dăunătoare ale zahărului asupra sănătăţii, dar, odată cu al II-lea Război Mondial, disponibilitatea scăzută a zahărului ducând la raţionalizarea acestuia, autorităţile Statelor Unite şi ale Marii Britanii au început căutarea unui substituent. În 1941 Dr. Meiville a întocmit un strălucitor memorandum despre Stevia rebaudiana pentru directorul Grădinii Botanice Regale, în care prezenta posibilitatea cultivări şteviei în Anglia ca substitut pentru zahărul din trestie importat. El sugera metode agricole care ar putea favoriza creşterea şteviei aici, printre care serele de sticlă. O strategie similară a fost abordată de către Napoleon în timpul blocadei britanice în Franţa, acest lucru ducând la înfiinţarea industriei sfeclei de zahăr în această ţară. Napoleon a ordonat atunci construirea a sute de fabrici pentru prelucrarea sfeclei de zahăr în Franţa. Însă atunci când el a căzut de la putere, tânăra industrie a colapsat.

Primul raport de cultură în scop comercial a fost înregistrat în Paraguay în 1964. Până în anii 1990 consumul de ştevie dulce a fost limitat mai mult la nativii care aveau acces direct la habitatele ei naturale, dar după anii 1990, şi după multe aventuri în sfera agronomică, producţia agricolă s-a dezvoltat şi a început să se extindă. Actualmente, cel mai mare consumator de ştevie dulce este Japonia, unde planta a început ascensiunea din 1950; japonezii, popor care ţine la sănătate, au înlăturat treptat îndulcitorii artificiali din dietă, locul acestora fiind alocat şteviei dulci.  În anii 1970, Guvernul Japonez a aprobat planta, iar producătorii din lanţul alimentar au început să utilizeze extractele de ştevie dulce pentru îndulcirea a orice începând de la sosul de soia şi murături până la Cola dietetică. Cercetătorii au găsit extractul de interes, ceea ce a dus la zeci de studii bine concepute asupra siguranţei, compoziţiei chimice şi stabilităţii pentru utilizare în diferite produse alimentare.

După mai bine de jumătate de secol de determinare şi de eforturi susţinute ale unor oameni de ştiinţă ştevia dulce este acum disponibilă consumatorilor şi clasificată ca îndulcitor şi în SUA, şi va fi în scurt timp şi în Europa. În 1999 Comisia Europeană nu a acceptat cererea pentru încadrare ca „novel food”, din cauză că nu au fost furnizate date concludente pentru evaluarea siguranţei produsului comercial.

În noiembrie 2010, la Simpozionul Internaţional destinat Şteviei care a vut loc în Asuncion, guvernul paraguaian a proclamat: „Ka’a He’e este considerată comoară naţională a Paraguayului”.

Frunzele de ştevie dulce conţin un amestec complex de glicozide diterpenice dulci. Acestea sunt: steviozida (4-13% din masa uscată), steviolbiozida (urme), rebaudiozidele A (2-4%), B (urme), C (1-2%), D (urme), E (urme) şi dulcozida A (0.4-0.7%). Compoziţia masei uscate cuprinde: proteie ~6.2%, lipide ~5.6%, total carbohidraţi ~52.8%, steviozida ~15% şi în jur de 42% substanţe hidrosolubile. S-au identificat următorii constituenţi non-dulci: diterpene labdane, triterpene, steroli, flavonoide (incluzând apigenin-4′-Oglucozida, luteolin-7-O-glucozida), pigmenţi, gume şi substanţă anorganică.

Ştevia dulce este foarte utilă ca îndulcitor non-caloric, înlocuitor de zahăr în ceaiurile destinate persoanelor cu diabet, şi nu numai.

Pentru calităţile sale, ştevia rebaudiana face parte şi din compoziţia produselor FARES ceai Glicostat (pungă/plic), ceaiul Hapciu din gama Stare de bine, Hapciu solubil, siropul Plantusin clasic, şi ceaiul Natural Armonia florilor.

 

Suringar

Undaria pinnatifida (Harvey)

Algă marină brună, comestibilă, care preferă apele reci cu temmperaturi sub 12°C; prezintă un ciclu de viaţă heteromorfic caracterizat de un stadiu de sporofit macroscopic şi un stadiu microscopic de gametofit; talul algei, fixat în substrat, are culoare maroniu-aurie şi formă lanceolată, atingând lungimi de 60 cm – 1 m. Alga este capabilă să crească pe orice suprafaţă de care se poate ataşa, formând adesea o canopie densă care umbreşte viaţa marină dedesubtul ei.

Denumită de către japonezi wakame, prezintă o considerabilă importanţă economică în Japonia, Corea şi China constituind aici de secole o sursă de hrană. În Japonia şi acum constituie parte din dieta zilnică. Introducerea sa în Europa s-a realizat prima dată prin Franţa, în 1971 în Etang de Thau, o lagună cu apă sărată de pe coasta Mediteraneană.

Cultivarea acestei alge a fost studiată pentru prima dată la Dalian în nord-estul Chinei, de către Youshiro Ohtsuki care a patentat tehnicile de cultură în 1943. Ulterior, datorită cererii pe piaţă în creştere, culturile de algă s-au extins şi în Japonia şi Corea, iar mai târziu, în Atlantic, 1983 în zonele de coastă  ale Marii Britanii şi Franţei, mai apoi ale Spaniei (Galicia).

Recent, asupra ei s-au realizat numeroase studii, în prezent cunoscându-se faptul că Undaria conţine compuşi valoroşi din punct de vedere farmacologic precum mari cantităţi de proteine, polizaharide, fucoxantină şi numeroase şi variate tipuri de macro şi microelemente. Astfel, wakame prezintă numeroase activităţi biologice: reduce riscul apariţiei hiperglicemiilor, a tumorilor mamare cu determinism chimic, a hipertensiunii şi a obezităţii. Alga mai conţine galactofucan sulfatul, un polianion sulfat, gamă de compuşi caracteristici algelor brune şi care constituie agenţi antivirali activi.

In vitro, fracţiuni din Undaria au arătat calităţi imunostimulente, iar un preparat pe bază de extract de Undaria recoltată din Tasmania a arătat efecte de vindecare sau au determinat reemergenţa asupra infecţiilor herpetice in vitro şi, de asemenea, un efect mitogenic asupra limfocitelor T umane.

Undaria pinnatifida se regăseşte şi în produsele FARES în capsulele CLOROFILĂ.

Ştevia Stânelor

Rumex alpinus L.

Ştevia stânelor, plantă erbacee mare din familia Polygonaceae vegetând în etajul alpin în zone temperate din Europa, prezintă o rădăcină mare, ramificată, lemnoasă, galbenă în interior, extinzându-se orizontal; frunzele sunt foarte mari, lungi, cu vârful ascuţit, cu peţiol gros şi gol pe dinăuntru.

Studii arheologice realizate în Lavazzé, un sit din Italia aflat la 2108 m altitudine, analizând polenul găsit la faţa locului au găsit că aici a existat o intervenţe umană în perioada Epocii de Bronz şi a Neoliticului. S-a mai dedus că, începând din jurul lui 2400 Î.Hr. ştevia stânelor era puternic reprezentată la nivel fitocenologic, polenul acesteia reprezentând în jur de 10% din polenul total. Denumirea de  Lavazzé este folosită, de asemenea, ca denumire locală pentru ştevia stânelor. Documente locale scrise atestă cultivarea acesteia la 1300 m altitudine, şi utilizarea sa în numeroase scopuri.

În Encyclopaedia Londinensis din 1827 se precizează că ştevia stânelor era denumită rubarba călugărilor, fiind folosită de către aceştia în locul rubarbei obişnuite. În cărţile cu profil medical de la sfărşitul secolului XIX erau prezentate mai multe specii ale genului Rumex cu implicaţiile lor medicinale.

Rădăcina de ştevia stânelor este în general privită ca astringentă şi laxativă. Are efect reglator asupra sistemului digestiv similar reventului, dar mai moderat. Poate acţiona atât ca laxativ cât şi ca remediu pentru diaree, conform dozajului.

Frunzele mai erau folosite în bucătărie, pentru salate sau gătite la fel ca spanacul; frunzele se culeg primăvara şi toamna, vara adesea devenind amare. Frunzele plantelor din genul Rumex pot conţine cantităţi mari cantităţi mari de acid oxalic, de aceea este bine să fie consumate în mod moderat.

Ştevia stânelor se regăseşte şi în produsul FARES Rumex carbo, sub formă de cenuşă (rădăcina carbonizată), formă care permite eliberarea şi concentrarea tutror mineralelor şi elementelor pe care rădăcina acestei plante le conţine.

 

Susan

Sesamum indicum L.

Plantă erbacee anuală cu tulpină ramificată, frunze opuse, peţiolate, cu forme variate, flori roşietice-alburii situate pe un penduncul scurt la axila frunzelor; fructul este o capsulă oblongă cu seminţe mici, gălbui, ovale.

Cultivat încă din Antichitate pe subcontinentul Indian, susanul s-a răspândit apoi prin Mesopotamia şi estul Anatoliei până în China prin secolul II Î.Hr., ţară care astăzi este şi cel mai mare consumator şi unul din producătorii principali de seminţe de susan. Adesea este descrisă ca fiind cea mai veche plantă cu seminţe uleioase folosită vreodată de om. În literatură originea susanului a fost mult discutată unii autori susţinând domesticirea sa în Africa bazându-se pe afinităţile geografice, dar această ipoteză nu a fost dovedită niciodată. Seminţe de susan au fost găsite în excavările de la Harappa (Pakistan) şi au fost datate la cca. 2000 Î.Hr. Susanul a ajuns în Mesopotamia în Epoca Bronzului Timpurie, nu mult după domesticirea sa în zona Pakistanului, aici devenind apoi centrul de distribuţie a sa în zona Mediteraneană. A constituit o marfă valoroasă în comerţul dintre India şi popoarele mediteraneene, călătorind de-a lungul coastelor Mării Roşii şi prin sudul Arabiei.

Susanul are o îndelungată istorie de utilizare tradiţională ca aliment, remediu, şi ulei pentru lampă, fiind foarte popular şi denumit chiar „regele seminţelor uleioase”.

Seminţele de susan au valoare nutritivă deosebită datorită compoziţiei lor; acestea conţin în principal proteine, grăsimi, carbohidraţi, fibre, calciu, magneziu, fosfor, fier, zinc, vitamina A, tiamină, riboflavină, niacină, folat; conţin gliceride ale acizilor oleic şi linoleic, acizi graşi saturaţi, tocoferoli, lignane etc. Seminţele de susan sunt surse de proteine de înaltă calitate precum şi de ulei bogat în grăsimi polinesaturate; uleiul de susan este foarte stabil datorită antioxidanţilor sesamina şi sesamolina pe care îi conţine şi care sunt lignane fenilpropanoidice unice, conţinute de doar câteva plante. Proteinele din susan sunt bogate în aminoacidul esenţial cu conţinut de sulf metionina şi în triptofan. Importanţa nutriţională este valorificată prin paleta largă de produse alimentare şi  culinare în care seminţele se regăsesc.

În industrie uleiul de susan este folosit de secole la fabricarea săpunurilor şi lubrifianţilor, ca ulei lampant şi ca ingredient în cosmetice. Uleiul de susan se foloseşte ca bază pentru medicamente şi parfumuri şi poate deveni un substituent versatil pentru uleiul de măsline.

Uleiul de susan apare în Farmacopeea Britanică în prepararea unguentelor şi pomezilor. În India a fost folosit din vremuri Vedice, în medicina tradiţională Ayurveda pentru masaj. Diverse părţi din plantă au fost folosite în sistemele de medicină populară din Africa şi Asia pentru o varietate de afecţiuni. Frunzele, de exemplu, sunt folosite pentru a trata febra, tusea şi iritaţiile oculare; seva este utilizată pentru a uşura naşterile şi în tratamentul dizenteriei. În sudul şi estul Africii frunzele sunt folosite în tratamentul muşcăturilor de şarpe şi al malariei; în India şi China, în tratamentul cancerului. Uleiul este folosit ca remediu în durerile de urechi şi tuse, şi ca emenagog. Seminţele sunt valoroase pentru efectul lor laxativ. Cenuşa din tulpinile de susan constituie o sare medicinală. Reziduul rămas din seminţele de susan după extragerea uleiului constituie un furaj bogat în proteine util pentru animale şi păsări de curte.

Stânjenelul

Iris germanica L.

Plantă erbacee, perenă, din familia Iridaceae, cu rizom cărnos, frunze lineare, lungi, mai late de 1 cm, ascuţite la capăt, florile numeroase de culoare violacee care înfloresc în mai-iunie. Pentru utilizare medicinală se utilizează rizomii de la plantele de 2-3 ani, recoltaţi primăvara devreme sau toamna târziu în afara perioadei de vegetaţie.

Denumirea plantei este dată după zeiţa curcubeului, Iris, pentru frumuseţea şi varietatea culorilor florilor acestui gen de plante. Din perioada Antichităţii impunătoarea Iris era un simbol al puterii şi măreţiei – egiptenii plasându-o pe fruntea sfinxului şi pe sceptrele regilor lor, simbolizând credinţa, înţelepciunea şi curajul.

Se cultiva un număr mare de specii în scop ornamental, iar în scopuri medicinale se foloseau rizomii de la câteva specii de Iris: I. germanica, I. pallida şi I. florentina, I. pseudacorus, I. foetidissima şi I. tuberosa.

În Grecia şi Roma antică rădăcina de stânjenel a fost mult folosită în parfumerie, iar Macedonia şi Corintul erau faimoase pentru unguentele lor pe bază de Iris. Theophrastus şi Dioscorides erau familiarizaţi cu rădăcina de iris, iar Dioscorides şi Pliniu remarcau faptul că cele mai bune proveneau din Dalmaţia. Probabil stânjenelul anticilor era I. germanica. Un scriitor din secolul XIII, Petrus de Crescentiro din Bologna, menţiona cultivarea stânjeneilor albi şi purpurii şi specifica perioada în care trebuie recoltată rădăcina pentru utilizare medicinală. Rădăcina de Iris, amestecată cu anason, era folosită şi în Anglia ca parfum pentru lenjerie încă din perioada anilor 1480, dată la care acest fapt este menţionat în registrele contabile ale lui Edward IV.

Rădăcina de stânjenel este diuretică, emetică, expectorantă şi slab purgativă. A fost folosită în tratamentul bronşitelor şi al diareei cronice. Unii autori afirmă că sucul rădăcinii proaspete este puternic purgativ şi foarte eficient în tratamentul hidropiziei. În trecut felii din rădăcina uscată erau date, să le mestece, copiilor mici cărora le creşteau dinţii.

Constituentul principal din rădăcina de stânjenel este uleiul esenţial, conţinând cca. 85% acid miristic eliberat dintr-o substanţă lipidică prezentă în rizom în timpul procesului de distilare. Alţi constituenţi: grăsimi, o mare cantitate de amidon, mucilagii, substanţe amare şi o glucozidă denumită iridina. Constituentul aromat din uleiul de Iris este o ketonă lichidă denumită ironă, care conferă rădăcinii aroma ca de violetă, motiv pentru care aceasta a fost mult timp utilizată la prepararea pudrelor de violete. Irona a fost izolată prima dată de chimistul Tiemann şi a constituit baza cercetărilor sale asupra parfumului artificial de violete.  În 1893 acesta a reuşit prepararea unei substanţe înrudite care a fost denumită iononă şi care avea un parfum mult mai asemănător cu al violetelor decât irona, iar astăzi este pe larg fabricată pentru producerea de parfumuri sau ape de toaletă. Descoperirea iononei, care costa cam de opt ori mai puţin decât uleiul natural de violete, a dus la popularizarea foarte largă a parfumului de violete – majoritatea parfumurilor de violete de pe piaţă nu conţin nicio urmă de violete, ci sunt realizate în întregime din ionona sintetică.

Amidonul din rădăcină a fost în trecut folosit în scopuri farmaceutice. În prezent, rădăcina de stânjenel este puţin folosită în scopuri medicinale. Utilizarea sa principală este în parfumerie şi pentru aromatizarea produselor de îngrijire a dinţilor, a apelor de gură.

Şerlai (Iarba Sfântului Ion)

Salvia sclarea L.

Plantă bienală sau perenă din familia Lamiaceae, crescând până la 1 m înălţime, cu tulpini păroase, ramificate, frunze opuse, cu peţiol scurt, pe faţă proeminente între nervuri, oblongi, neregulat dinţate pe margini, acoperite cu peri catifelaţi; florile formează verticile grupate într-un spic terminal lung şi lax, uneori ramificat, şi prezintă corolă labiată, albastru-pal sau albă şi bractee violacee la baza verticilelor florale; seminţele mici, negricioase. Întreaga plantă prezintă un miros puternic, aromatic, iar gustul este aromatic şi uşor amar.

Denumirea Sclarea derivă din latinescul clarus, însemnând clar, şi care provenea probabil din faptul că seminţele erau folosite pentru a „curăţa privirea”; acestea erau mucilaginoase, şi decoctul lor era utilizat pentru curăţarea ochilor în cazul prezenţei unui corp străin care cauza iritaţii.

După Ettmueller, această plantă a fost pusă în folosinţă de către negustorii de vinuri din Germania, care o foloseau ca un înlocuitor, infuzată alături de flori de soc, și apoi adăugată în vinul din Renan, transformându-l astfel în Muscat. Planta este încă denumită în Germania Muskateller Salbei (salvie Muscat).

În 1822 era folosită şi ca înlocuitor pentru hamei, pentru a obţine o bere mai sofisticată. În Anglia, de asemenea, se făcea din ea un vin care avea o aromă apropiată de Frontiniac.

Chiar dacă a fost folosită în Antichitate şi Evul Mediu pentru proprietăţile sale curative, o vreme a intrat în uitare, ca să revină apoi în atenţia medicilor la sfârşitul secolului XIX. Planta a fost considerată antispasmodică, carminativă, balsamică, tonică, aromatică, aperitivă, astringentă şi pectorală şi folosită în special în afecţiuni ale aparatului digestiv, şi, de asemenea, în afecţiuni ale rinichilor.

După Culpepper, pentru tumori şi edeme se foloseau seminţele al căror mucilagiu era aplicat pe zonele afectate. El recomanda pulberea din rădăcini uscate pentru dureri de cap, iar infuzia ca foarte utilă în problemele şi afecţiunile femeilor.

În Jamaica, unde planta se găseşte, de asemenea, a fost mult folosită printre nativi, fiind considerată răcoritoare, şi benefică în ulcer, şi în inflamaţii ale ochilor; decoctul din frunze, fiert în ulei de nucă de cocos a fost folosit pentru vindecarea înţepăturilor de scorpion; încă mai constituie unul dintre ingredientele folosite în băi aromatice prescrise uneori pentru beneficiile lor.

Pe lângă beneficiile în problemele digestive, salvia este privită ca şi tonic, calmant care ajută la ameliorarea durerilor menstruale şi a problemelor premenstruale. Datorită axcţiunii sale de stimulare a estrogenilor este mai eficientă atunci când nivelul acestor hormoni este scăzut. Planta, de asemenea, susţine apetitul, este aromatică, balsamică şi pectorală utilă în afecţiuni ale stomacului şi rinichilor, un remediu valoros pentru problemele asociate menopauzei, în special bufeurile.

Salvia sclarea conţine ulei esenţial aromatic, conţinând pinen, cineol şi linalol, cu parfum asemănător cu al ambrei cenuşii, folosit în aromaterapie. Mai este folosit ca agent de fixare în parfumerie, ca aromatizant la fabricarea săpunurilor, cosmeticelor.

Salvia sclarea este prezentă în produsele FARES, în ceaiul Colon sănătos (plic / pungă)

Soia

Glycine max (L.) Merr.

Plantă erbacee aparţinând familiei Leguminosae, soia cultivată este un tetraploid diploidizat al subgenului Soja (Moench), caracterizat printr-un aspect de arbust mic, cu frunze alterne compuse, trifoliate, cu flori papilionacee şi fructe constând din păstăi drepte sau uşor curbate lungi de 5-7 cm, cu seminţe ovoide.

Originară în Asia tropicală, prima sa domesticire se consideră că a fost realizată în nord-estul Chinei undeva în secolul XI î.Hr. sau chiar mai devreme. O scriere din China datând din 163-85 î.Hr. vorbea despre cinci cereale iar mai târziu alta (127-200 d.Hr.) explica şi care sunt acestea, prezentând soia ca pe una din cele cinci plante alimentare importante alături de orez, grâu, orz şi mei. Utilizarea sa este menţionată şi de autori din secolele V, XIV şi XVI. Conform unora dintre autori producţia de soia a fost localizată în China până după războiul chinezo-japonez din 1894-95, atunci când japonezii au început să importe un produs pe bază de ulei de soia pentru a-l utiliza ca fertilizator. Prima menţiune europeană a aparţinut lui Kaempfer care a călătorit în Japonia în 1690, în însemnările din călătoria sa acesta acordând un spaţiu însemnat plantei. Pare să fi fost, de asemenea, menţionată şi de către Ray în 1704. Europenii au cunoscut planta soia şi din descrierea unui botanist german realizată în 1712. Soia a  fost dusă în Europa 1908, iar ulterior a atras atenția la nivel mondial. Există posibilitatea ca semințe de soia să fi fost trimise din China de către misionari mai devreme, prin 1740, și plantate în Franța; totuşi, alte scrieri menţionează distribuţia seminţelor de soia în Franţa în 1855, în 1869 Martens a descriind 13 varietăţi.

În 1854, în Japonia, s-au obţinut două varietăţi – una cu boabe albe, alta cu boabe roşii, care apoi au fost prezentate la o expoziţie în Viena. Din Japonia seminţele de soia au fost duse şi în America prin intermediul expediţiei lui Perry, acestea fiind distribuite apoi prin United States Patent Office în 1854.

Seminţele de soia, care sunt bogate atât în proteine cât şi în ulei, sunt procesate sub formă de diverse produse alimentare ca de exemplu caş şi turte de soia fermentate (tofu şi tempeh), sos de soia, paste (miso) şi lapte de soia. Proteina vegetală hidrolizată este un înlocuitor de carne fabricat din soia prelucrată. Făina din boabe de soia este utilizată în numeroase alimente procesate, ca stabilizator și pentru a crește conținutul de proteine. Uleiul de soia este utilizat pe scară largă la gătit (inclusiv în produse cum ar fi margarina, grăsimi pentru frăgezirea aluatului, ulei pentru salate), precum și în produse cosmetice și industriale (vopsele, cerneluri tipografice, săpunuri, dezinfectante și linoleum).

Uleiul de soia este din ce în ce mai utilizat ca biocombustibil. Făina de soia, care rămâne după ce este extras uleiul este folosită pentru a face fibre, textile și adezivi, sau ca hrană pentru animale. Boabele de soia și plantele întregi sunt utilizate pe scară largă pe post de furaje pentru animale, precum și crescute ca şi cultură de acoperire (un fel de îngrăşământ verde).

Lecitina, substanţă conţinută în boabele de soia, este un emulsificator natural şi un lubrifiant utilizat în multe produse alimentare şi aplicaţii industriale. Ca emulsificator poate face apa şi grăsimile compatibile una cu alta. Mai este folosită, de asemenea, în produse farmaceutice.

Proteinele din soia ajută la reechilibrarea deficitului nutritiv cauzat de consumul în cantităţi mari de porumb şi grâu care sunt sărace în aminoacizi esenţiali cum sunt lizina şi triptofanul. Proteinele vegetale sunt mult utilizate astăzi în substituenţii de brânzeturi, în formulele pentru sugari, în produsele pentru slăbit sau pentru sportivi.

Făina și granulele de soia obținute din măcinarea integrala sunt utilizate în industria de panificație pentru a ajuta la fermentarea și înălbirea aluatului. Ele au excelente calități de captare a umidităţii care ajuta la încetinirea învechirii produselor de panificație.

Producţia globală totală de soia în anul 2010 a fost de 216,6 milioane tone metrice recoltată de pe 102,4 milioane de hectare (cantitate ce reprezintă aprox. 2% din pământul arabil total al planetei).

Pe lângă multiplele calităţi alimentare ale plantei, aceasta are şi calităţi medicinale, astfel seminţele fermentate sunt uşor diaforetice şi stomahice. Mai sunt utilizate tradiţional în răceli, febră şi dureri de cap, insomnie, iritabilitate. Florile sunt folosite în tratamentul problemelor de vedere şi al opacităţii corneei. Cenuşa din tulpini este aplicată pe hemoroizii granulari; păstăile necoapte sunt tocate şi aplicate pe ulcerele cauzate de variolă. Seminţele sunt considerate în general utile pentru buna funcţionare a intestinelor, a inimii, rinichilor, ficatului şi stomacului. Seminţele încolţite sunt laxative. Ele prezintă o activitate de tip estrogen în organism și sunt, de asemenea, antispastice. Lăstarii sunt utilizaţi în tratamentul edemelor, în disurie, în stadiile inițiale ale gripei și în artralgie. Un decoct din rădăcină este astringent. Dietele cu soia sunt utile pentru tratarea acidozei. Deoarece uleiul de soia conţine un procent ridicat de acizi grași nesaturați, acesta se recomandă pentru combaterea hipercolesterolemiei. Produse comerciale cu lecitină naturală, care este de multe ori derivată din soia, sunt raportate ca un puternic vasopresor. Lecitina medicinală este indicată ca agent lipotropic. Soia este listată ca materie primă majoră pentru producerea de stigmasterol. Sitosterolul, de asemenea, un produs secundar derivat din soia, a fost utilizat pentru a înlocui diosgenina în unele medicamente antihipertensive.

Scaiul vântului

Eryngium campestre L.

Specie erbacee din familia Umbelliferae întâlnită în zonele de şes din întreaga Europă, cimos ramificată, de culoare palid-verzuie, tufoasă, înaltă de 30-50 cm, ghimpoasă; prezintă un rizom fuziform, vertical, la partea superioară cu un inel cu fibre; tulpina este cilindrică, glabră, foarte ramificată, toamna fiind de multe ori ruptă de vînt şi purtată la mari distanţe (de unde  denumirile populare de scaiul vântului sau rostogol); frunzele sunt rigide, spinoase, cu nervuri foarte accentuate pe ambele feţe, şi diferite ca formă după nivelul la care sunt pe tulpină: cele bazale lung peţiolate, triunghiulare, de 10-25 cm diametru, de două ori fidat-sectate, cu dinţi ghimpoşi, din prelungirile nervurilor, cele tulpinale sunt sesile şi înconjură tulpina, mai mici, şi cu lobi mai subţiri; florile sunt grupate în capitule ovoidale (excepţie faţă de celelalte Umbelliferae) de cca. 1 cm, cu involucru din 5-10 bractee alungite pînă la 3-4 cm şi spinoase; caliciul depăşeşte corola alb-verzuie; fructul este o diachenă elipsoidală ghimpoasă.

Istoricul speciei este mai puţin cunoscut şi mai ambiguu având în vedere faptul că vechii medici şi botanişti nu făceau o distincţie clară între speciile genului.

Chiar și medicii antici greci şi romani au pomenit utilizarea medicală a speciilor de Eryngium cunoscute, dar probabil că cel mai important pentru ei a fost E. planum. După  Dioskorides Eryngium (interpretările variază între E. viride Link, E. campestre L., E. maritimum, E. planum Matth.) era folosit în bolile de ficat, dureri abdominale, balonare, intoxicații, epilepsie, ca emmenagog și pentru efectul diuretic.

Probabil că este Eryngium campestre specia a cărui rădăcină, conform scrierilor lui Hecker, are o influență asupra sistemului urinar și a sistemului de reproducere și, prin urmare, a fost recomandată în calculi urinari, amenoree, impotenţă şi ipohondrie. Hoffmann – Mannheim (Hoffmann, i Hufeland Journal, vol 5) a văzut o „îmbunătățire semnificativă” în ftizie prin administrarea frunzelor de Eryngium campestre. Dupa Brykow (1829) şi Dorpat (1894), în unele comune din Siberia, Eryngium constituie un remediu popular, atât planta cât și rădăcina sub forma unui decoct puternic fiind folosite de către oameni împotriva hidropiziei, bolilor de stomac, în diferite tipuri de stări de slăbiciune, mai ales după boli febrile. Annenkov (1878) raportează că Eryngium campestre în Ucraina a fost folosit ca mijloc de uşurare a naşterii, în timp ce scai vânăt în multe părți ale Rusiei a fost un remediu popular foarte apreciat pentru colici, tuse, spaimă, insomnie, hidropizie și durere de dinți.

Eryngium este menţionat ca depurativ, şi ca agent care elimină congestia în diferite organe. Cel mai apreciat era, probabil, efectul diuretic, urmat de cel emmenagog și de efectul spasmolitic. Planta era recomandată ca un diuretic în hidropizie, în retenție de urină, pietre la rinichi și vezică; ca un stimulent al organelor sexuale în amenoree, impotenţă; ca spasmolitic în tuse convulsivă, colici și blefarospasm.

Global, rădăcina plantei este tradiţional utilizată în practica populară ca agent antispasmodic, aromatic, diuretic, expectorant, galactofug şi stimulent. Aceasta susţine expectoraţia liberă şi este foarte utilă în tratamentul stării de slăbiciune ce însoţeşte stadiile avansate de tuberculoză, în afecţiuni ale aparatului urinar precum calculi renali, dureri şi inflamaţii la acest nivel cu dificultate la urinare; de asemenea, este utilă în forme buvabile în tusea convulsivă, afecţiuni ale ficatului şi rinichilor şi în cele ale pielii. Preparatele din părţile aeriene ale plantei sunt utile în infecţii ale tractului urinar, probleme ale prostatei, şi inflamaţii ale tractului respirator.

Sarsaparilla

Membru al familiei Liliaceae, sarsaparilla este o plantă târâtoare lemnoasă ce creşte până la 50 m lungime, şi prezintă nişte ramificaţii pereche care o ajută să se caţere (adesea foarte sus în vegetaţia pădurilor tropicale). Are flori şi fructe mici. Fructele, care pot fi negre, albastre sau roşii sunt preferate ca hrană de către păsări. Este o plantă nativă în zonele tropicate şi temperate din America de Sud, Caraibe, Jamaica, Mexic, Honduras şi Indiile de Vest.

Numele de sarsaparilla sau zarzaparilla provine din cuvintele din limba spaniolă zarza (rug sau tufiş), parra (viţă) şi illa (mic) – o viţă mică agăţătoare. Tulpinile multor specii de Smilax sunt acoperite cu ghimpi; rădăcinile, care sunt şi părţile utilizate în scopuri medicinale, sunt lungi, tuberiforme, fără miros şi aproape fără gust; sunt folosite mai multe specii ale genului Smilax, aproape toate fiind cunoscute sub denumirea de sarsaparilla, acestea fiind similare şi în ceea ce priveşte structura chimică. Speciile utilizate includ Smilax officinalis, S. japicanga, şi S. febrifuga din America de sud (Brazilia, Ecuador şi Columbia); S. regelii, S. aristolochiaefolia, şi S. ornata din Mexic şi America Latină; şi S. glabra din China.

Până în secolul XVI sarsaparilla nu a fost foarte cunoscută. În această perioadă indienii din Caraibe şi America de Nord foloseau planta ca remediu pentru numeroase afecţiuni ale pielii, probleme urinare şi pentru a ajuta la menţinerea tinereţii şi vigorii. Rădăcinile de sarsaparilla au fost folosite timp de secole de către populaţiile indiene din America Centrală şi de Sud în impotenţă sexuală, reumatism, afecţiuni cutanate, şi ca tonic general pentru stări de slăbiciune fizică. A fost mult timp utilizată în Peru şi Honduras în dureri de cap şi articulare, şi împotriva răcelilor. Mulţi şamani şi vraci din zona Amazonului au utilizat sarsaparilla intern şi extern pentru probleme ale pielii (precum psoriazisul şi dermatitele). În America de Sud a fost găsită după anii 1400 de către comerciaţii europeni care au adus-o apoi în Europa unde a fost introdusă şi în utilizare medicală.

Medicii europeni considerau rădăcina de sarsaparilla alterativă, tonică, purificatoare a sângelui, diuretică şi diaforetică. Rădăcina de Smilax din Mexic a fost introdusă în medicina europeană în 1536, fiind de atunci mult folosită ca şi remediu pentru reumatism. Având reputaţia de purificatoare a sângelui, a fost înregistrată ca plantă medicinală oficială în Farmacopeea Statelor Unite din 1820 până în 1910. Din anii 1500 şi până în prezent sarsaparilla a fost folosită ca purificatoare a sângelui şi ca tonic general, şi, de asemenea, în reumatism, răni, artrite, febră, tuse, hipertensiune, afecţiuni digestive, psoriasis, afecţiuni cutanate şi cancer.

În anii 1950 sunt deja documentate proprietăţile antibiotice ale sarsaparillei. Au fost arătate la şobolani efectele antiinflamatoare şi hepatoprotectoare, şi au fost documentate, de asemenea, îmbunăţăirea digestiei şi a poftei de mâncare precum şi a diurezei la oameni. Acţiunea sa de purificare a sângelui a început să fie demonstrată atunci când s-a aratat abilitatea sa de a ataca şi neutraliza substanţele toxice de origine microbiană din circuitul sangvin.

Sarsaparilla conţine, pe lângă alte substanţe, steroizi vegetali şi saponine, majoritatea acţiunilor farmacologice fiind atribuite acestora. S-a raportat că saponinele facilitează absorbţia în organism a medicamentelor şi a altor substanţe fitochimice.

În prezent majoritatea produsului vegetal rădăcină de sarsaparilla provine din culturile din mexic şi America Latină, precum şi din China. În general, pe Glob, este utilizată în special în combinaţii cu alte plante pentru efectul său tonic, detoxifiant, purificator al sângelui şi al limfei, pentru afecţiuni ale pielii, îmbunătăţirea libidoului, echilibrare hormonală, şi în formule pentru sport şi nutriţie.

Utilizările sale principale sunt în afecţiuni cutanate (psoriazis, dermatite şi alte probleme ale pielii), ca detoxifiant general, ca tonic general, şi în artrite, reumatism şi afecţiuni autoimune care cauzează inflamaţii.

 

 

 

 

 

Schinelul

 

Cnicus benedictus L.

Mică plantă erbacee, de 25-30 cm înălţime, lânoasă şi spinoasă, din familia Asteraceae, cu tulpina dreaptă, muchiată, şi puţin ramificată; frunzele sinuos dinţate, sunt, de asemenea, spinoase; inflorescenţele sunt capitule mari, solitare la vârful ramurilor, cu flori tubulare de culoare galbenă cu dungi închise, cu bractee spinoase; fructele, achene roşcate.

Denumirile găsite la Plinius (Carduus), Theophrastus (knekos) şi Galen (knikos) nu lasă loc pentru interpretări exacte ale utilizării acestei plante în antichitate. Doar cărţile medicale din Evul Mediu, perioadă în care a fost şi pe larg cultivata, aduc lumină, şi găsim aici planta ca un panaceu, în secolul XVII aceasta bucurându-se de o mare notorietate. În comedia sa Mult zgomot pentru nimic, cunoscutul autor Shakespeare spune despre schinel: „este singurul lucru pentru slăbiciune”. Matthiolus şi Haller, în secolele XVII-XVIII susţin reputaţia schinelului recomandându-l în afecţiuni stomacale şi febră, şi pentru durerile de cap asociate în special cu secreţia redusă de bilă. Frunzele erau considerate benefice pentru inimă şi piept. Medicii secolelor următoare l-au mai apreciat ca remediu în tuse şi catar respirator, în special pentru copii. Uneori infuzia era folosită şi considerată valoroasă pentru vindecarea rănilor şi a ulceraţiilor. Leclerc folosea schinelul ca un stimulent al apetitului. La începutul anilor 1900 deja era văzut ca agent tonic amar, fiind, de asemenea, un remediu popular pentru toate afecţiunile organelor digestive, şi prescris în special în icter, afecţiuni ale vezicii biliare, dispepsie, flatulenţă, constipaţie, diaree şi atonia tractului gastrointestinal ulterioară afecţiunilor febrile.

Ca şi tonic amar, schinelul acţionează benefic intern şi extern în ulcere gastrice şi duodenale, şi lupus, şi mai mult, în staze sangvine, hemoroizi, amenoree, gută, fiind util pentru detoxifierea organismului, în neurastenie, anemie, stări de iritaţie şi agitaţie, afecţiuni ale aparatului respirator, febră persistentă, febră intermitentă, şi afecţiuni renale.

În prezent este mai cel mai mult folosit în tonicele vegetale, şi ştim că planta are efect astringent, amar, colagog, diaforetic, emenagog, galactogog, stimulent, stomahic şi tonic. Infuzia din planta întreagă este adesea utilizată în tratamentul problemelor hepatice şi ale vezicii biliare, şi de asemenea, în tratamentul anorexiei, inapetenţei asociate cu depresia, în dispepsie, colici flatulente. Extern este folosită în răni şi ulcere.

Schinelul conţine în special substanţe amare, dar şi taninuri, săruri minerale.

Comisia Germană E recunoaşte utilizarea schinelului în dispepsie şi inapetenţă.

În medicina românească de la mijlocul secolului trecut era indicat în tulburări digestive cu stare inflamatorie, crampe şi perturbaţie secretorie, precum şi în stările catarale în general, adică în inflamaţia căilor respiratorii, astm; de asemenea, în inflamaţia ficatului şi a căilor biliare, inapetenţă şi atonie gastrică, iar extern contra rănilor de orice fel, arsurilor, degerăturilor etc.

 

 

 

 

 

 

 

 

Sclipeţi – Potentilla erecta, Tormentil

(Familia Rosaceae)
Tormentil, Potentilla erecta l., sinonim Potentilla tormentilla stokes, mica bijuterie cu floare galbenă, cu doar patru petale în formă de inimă, cu frunze divizate la baza plantei.

Numele acestei plante se naște datorită marilor virtuți care au fost atribuite medicamentelor celor mai vechi timpuri. De fapt, numele generic Potentilla provine de la cuvântul latin POTENS = plantă mică, cu proprietăți de vindecare puternice. Numele specific erecta este evident derivat din obiceiul plantei. Primul care a clasificat aceasta plantă a fost biologul și naturalistul suedez Carl Linnaeus cu numele de Tormentilla erecta în 1753; ulterior a fost preluată și dezvoltată în continuare de către botanistul Ernst Adolf Raeuschel în 1797, care a modificat, de asemenea, numele. Germanii numesc aceasta planta Tormentill sau Blutwurz; apelul francez dressée potentille sau Tormentille; în timp ce tormentil are apel britanic.

Originară din Olanda, numele vine de la olandezul tormentum (hărțuire sau crampe). Planta are, de asemenea, o tradiție îndelungată ca plantă medicinală, utilizată pentru proprietăţile sale hemostatice. De la plantă se recoltează rădăcina în perioada lunilor de primavară când florile sunt deschise, sau toamna. Rădăcina are un conţinut semnificativ de elemente active ca de exemplu: taninuri, substanţe saponine, răşină, substanţe glicozide şi flavonoide, uleiuri esenţiale, colorant roşu. Astfel se explică proprietăţile curative, antibacteriene şi antiinflamatorii ale plantei.

Este cunoscut sub numele de Néalfartach în irlandeză. Neal în irlandeză înseamnă depresie.

Cu mult timp în urmă, s-au fiert rădăcinile în lapte, pentru tratamentul diareei, decocturile au fost de asemenea folosite pentru a vindeca putrezirea picioarelor la oi.

La începutul anilor 1700, Irlanda a suferit un deficit de copaci, guvernul irlandez a acordat 200 £ lui William Maple pentru a descoperi că pielea ar putea fi tăbăcită cu ajutorul rădăcinilor de Tormentil. Doi ani mai târziu a publicat un pamflet cu constatările sale intitulate – „O metodă de bronzare fară coajă”.

Tormentil are un conținut foarte ridicat de taninuri. Din acest motiv, este ideal pentru toate cazurile de diaree cauzate de infecţii sau inflamaţii şi pentru alinarea gastritei și enteritei. Rădăcina conține proprietăți antiseptice. O utilizare importantă pentru Tormentil în trecut a fost tratarea arsurilor grave.

Silurul

Euphrasia officinalis L.

Silurul este o mică plantă erbacee, din familia Scrophulariaceae, cu înălţime cuprinsă între 10-30 cm, tulpina dreaptă, ramificată în partea inferioară, cu frunze opuse, ovale, cu câte 3-5 dinţi ascuţiţi ca de ferăstrău pe ambele muchii; florile de un albastru deschis, cu linii violete şi cu o pată galbenă în interiorul corolei, formează mici spice; fructul o capsulă. Creşte din belşug acoperind adesea suprafeţe întinse, prin livezi şi locuri sterpe, pe marginea drumurilor, râpe uscate, ţărmuri pietroase de râuri şi luminişuri de păduri, ridicându-se pe munţi până la peste 2000 m altitudine. Recoltarea plantei se face din iulie până în septembrie, timp în care ea înfloreşte, şi se întrebuinţează întreagă, ori numai florile şi frunzele.

Clasificarea genului Euphrasia diferă mult de la autor la autor, devenind chiar contradictorie la un moment dat. Unii autori consideră E. officinalis L. sinonim cu E. rostkoviana Hayne. în timp ce alţii consideră E. rostkoviana Hayne. o subspecie a  E. officinalis L. Conform unor taxonomişti  E. officinalis L. este denumită de asemenea E stricta Wolff. în timp ce alte surse fac distincţie între ambele specii.

Numele de Euphrasia este de origine greacă, derivă din Euphrosyne (= bucurie), numele uneia din cele trei graţii care se distingea prin bucuria şi veselia ei, şi se crede că a fost atribuit plantei pentru proprietăţile sale valoroase mai ales ca medicament pentru ochi, ajutând la păstrarea vederii şi aducând astfel bucurie în viaţa suferindului.

În secolul XIV se considera că vindecă „toate relele ochiului” şi era descrisă ca sursă pentru „o apă preţioasă care şterge ochii omului”. Matthaeus Sylvaticus, un medic din Mantua, care a trăit undeva în jurul anului 1329, recomanda această plantă în afecţiuni ale ochilor, iar Arnoldus Villanovanus, care a decedat în 1313, a fost autorul unui tratat asupra virtuţilor sale, Vini Euphrasiati tantopere celebrati. De cât timp este silurul folosit în beneficiul ochilor, este greu de stabilit, dar în Liticum Medicina lui Gordon, 1305, printre leacurile pentru ochi, Euphrasia este numită şi „recomandată atât extern, sub forma unei ape distilate compuse cât şi intern ca sirop”.

La mijlocul secolului trecut, industria farmaceutică românească scotea prin presarea plantei un must care să poată fi întrebuinţat şi iarna; dar se considera a fi de preferat tinctura, care în proporţie de 10-20 picături la un pahar cu apă, servea la spălarea ochilor în unele cazuri de conjunctivite muco-purulente, fotofobie, lăcrimarea ochilor, fie din cauza vântului, fie a oboselii. Planta se administra şi intern, când concomitent cu tulburările oculare se observa şi guturai, strănut, dureri de cap, sau încă limba încărcată, inapetenţă, senzaţie de plenitudine stomacală.

În tradiţia europeană planta a mai fost cunoscută şi utilizată şi pentru tuse, răguşeală, dureri de urechi, dureri de cap. Se spunea că influenţează în mod specific muscoasa nazală şi aparatul lacrimal. Catarul tractului intestinal era tratat de asemenea cu silur.

Planta conţine ca substanţe active flavonoide, polifenoli, acizi fenolici, derivaţi hidroxicinamici, taninuri şi iridoide (aucubina).

 

Sursa foto