Ridiche Neagră

Raphanus sativus var. niger (L.) J. Kern

Ridichea neagră (Raphanus sativus L. var. Niger), un subtip de ridiche (Raphanus sativus L.) aparţinând familiei Cruciferae, şi care provine din Asia, este o rădăcină comestibilă dar care prezintă, de asemenea, efecte biologice diverse (Ahn et al., 2018).

Rădăcina de ridiche neagră conţine glicozinolaţi, rafanol glicozide, minerale (Ca, K, Fe, Mg, S, P, Se şi Zn), vitamine (C, B1, B2, B3, B5, B6, A, E).

Datorită conţinutului de minerale şi vitamina C preparatele din rădăcină de ridiche neagră sunt utilizate în cazul deficienţelor acestor substanţe, pe durata recuperării după afecţiuni epuizante şi afecţiuni gripale.

Sucul de ridiche neagră este tradiţional administrat în tuse asociată cu inflamaţii respiratorii cronice sau acute. Mecanismul de acţiune antitusiv nu este în totalitate cunoscut, dar se presupune a fi responsabil pentru acesta glicozidele sulfurice prezente în rădăcină care manifestă efecte antiinflamatoare, antibacteriene şi antivirale semnificative (Prahoveanu şi Esanu, 1990). În cazul inflamaţiilor căilor respiratorii efectele protectoare ale ridichii negre sunt susţinute de acţiunea antioxidantă conferită de prezenţa vitaminei C.

Sucul de ridiche neagră este recomandat în afecţiuni cu producţie insuficientă de bilă însoţită de inflamaţii cronice ale tractului biliar. Rafanol glicozidele susţin producţia şi excreţia bilei şi sunt responsabile pentru acest efect (Mika, 1991).

Ridichea neagră conține o concentrație ridicată de glucozinolat total, o componentă importantă (Ciska, Martyniak ‐ Przybyszewska și Kozlowska, 2000). Studiile ştiinţifice au arătat că extractul de ridiche neagră oferă potenţiale efecte hepatoprotective asupra leziunilor hepatice induse de tetraclorură de carbon (Ahn și colab., 2018).

Recent, fermentația prin microorganisme precum Lactobacillus spp. a fost utilizată pentru a dezasocia fibrele din legume și pentru a elibera substanțe bioactive, ceea ce duce la beneficii pentru sănătate (Patra, Das, Paramithiotis, & Shin, 2016). S-a raportat că ridichea neagră fermentată ameliorează leziunea hepatică acută indusă de tetraclorură de carbon prin efecte antioxidante și de cicatrizare (Kim et al., 2017).

Ridichea neagră reprimă, de asemenea, modificările membranelor cauzate de o dietă bogată în grăsimi, îmbunătățind în același timp activitatea naturală de protejare a membranelor mucoase împotriva peroxidării lipidelor la nivelul colonului (Sipos, Hagymasi, Lugasi, Feher, & Blazovics, 2002).

Studiile experimentale au mai demonstrat că extractul și sucul apos din această rădăcină posedă proprietăți farmacologice, în mare parte antioxidante, împotriva pietrelor urinare și de susţinere a activităţii enzimelor de detoxifiere. În medicina tradițională mexicană, rădăcina de ridiche neagră are utilizări etnofarmacologice pentru tratamentul calculilor biliari și colesterol și pentru scăderea nivelului de lipide serice.

 

Roşcove

Ceratonia siliqua

O specie de subarbust din familia Fabaceae, nativ în regiunea mediteraneană, larg cultivat pentru păstăile sale comestibile, dar şi în scop ornamental în grădini. Prezintă frunze penate cu foliolele eliptice, grupate în 2-8 perechi; florile grupate în raceme, cele mascule cu staminele aşezate pe un disc larg, cele femele cu un stigmat mare – sesil; păstăile sunt maroniu-închis, lungi de 10-30 cm; păstaia coaptă şi uscată este adesea măcinată până la o pulbere maron care este folosită ca şi substituent pentru cacao.

Denumirea ştiinţifică a plantei derivă din grecescul keration care aminteşte de o veche practică de cântărire a aurului şi a pietrelor preţioase, folosită în Orientul Mijlociu, care denumea unitatea de măsură karat şi folosea pentru cântărire seminţele de roşcove. Sistemul a fost în epoca noastră standardizat, greutatea unui karat stabilindu-se la 0,2 grame. Denumirea specifică provine din latinescul siliqua care înseamnă păstaie.

Utilizarea plantei de roșcove datează încă de pe vremea civilizaţiei mesopotamiene. Păstăile de roşcove au fost folosite pentru a prepara în special sucuri şi dulciuri fiind foarte apreciate datorită utilizării lor multiple. Planta apare frecvent menționată în texte datând de mii de ani care descriu creșterea și cultivarea plantei în Orientul Mijlociu și Africa de Nord. Roșcovele este menționat cu veneraţie în „Epopeea lui Ghilgameș” una dintre cele mai vechi lucrări ale literaturii existente, în Talmud este pomenit ca aliment şi foarte probabil şi în Noul Testament în care Matei spune că Ioan Botezătorul s-a hrănit cu păstăi de roşcove şi miere sălbatică. Talmudul mai prezintă o parabolă despre altruism în care arată că roşcovele, având în vedere faptul că acestuia îi iau foarte mulţi ani pentru a fructifica, nu este o plantă de pe urma căreia beneficiază cel ce o sădeşte, ci generaţiile viitoare, munca fiind deci în folosul viitorului. A fost consumat ca aliment în Egiptul Antic unde era un îndulcitor comun, imaginea sa fiind chiar folosită în scrierea hieroglifică simbolizând cuvântul „dulce”; sucul de roşcove este o băutură tradiţională în cadrul Ramadanului islamic; fructele uscate sunt tradiţional consumate şi în timpul sărbătorii evreieşti Tu Bishvat.

În cel de-al doilea război mondial locuitorii din Malta consumau în mod curent  păstăile de roşcove uscate ca supliment alimentar pentru hrana raţionalizată.

Păstaia conţine zaharuri, celuloză şi hemiceluloză. Roșcova este uşor dulce și este folosită sub formă de pulbere ca ingredient în sirop sau în prăjituri. Din pulpă poate fi produs un înlocuitor de cacao. Seminţele sunt bogate în galactomanani (88% din masa uscată a endospermului) care sunt hidrofili. Din seminţe se obţine o gumă care este folosită indistrial ca agent de îngroşare, stabilizator, agent de gelificare sau ca substituent pentru gluten în produsele sărace în calorii. Galactomananii, amestecaţi cu alte substanţe gelatinoase, sunt folosiţi ca agenţi de îngroşare în produsele alimentare şi, de asemenea, în conservele pentru animale pentru a le conferi textura gelatinoasă.

În Cipru roşcovele este cunoscut ca şi aurul negru al Ciprului şi este pe larg exportat. În Malta, din păstăi se face sirop care constituie un remediu tradiţional pentru tuse şi dureri de gât; aici se mai prepară o prăjitură tradiţională care este consumată în timpul unor sărbători specifice. Siropul este cunoscut şi folosit şi în Creta şi Grecia fiind considerat o sursă naturală de calciu. Conţine de trei ori mai mult calciu decât laptele şi este, de asemenea, bogat în fier, fosfor şi fibre naturale. Păstăile tocate mai pot fi folosite şi pentru prepararea compoturilor, lichiorurilor.

Unele studii sugerează că roşcovele poate fi util în tratarea diareei la copii. În studii clinice guma din păstaia de roşcove a  arătat o reducere semnificativă a răspunsului şi a indexului glicemic la subiecţi cu diabet de tip II în urma consumului unei hrane cu index glicemic ridicat. Guma s-a arătat, de asemenea, a fi eficientă în controlul hiperlipidemiei şi un util adjuvant dietetic pentru controlul nivelelor ridicate de colesterol plasmatic la adulţi şi a nivelelor de LDL colesterol la copii şi adolescenţi cu nivele plasmatice ridicate de LDL colesterol. Roşcovele se dovedeşte un element promiţător pentru sănătate cu efecte evaluate în studii precum efecte pozitive la nivel gastrointestinal, efect antioxidant, antidiareic şi efect un pozitiv în controlul greutăţii.

Roiba

Rubia tinctorum

Roiba este o plantă perenă sempervirescentă din familia Rubiaceae, tinctorială, indigenă în sudul Europei, vestul Asiei şi Nordul Africii, în prezent cultivată în întreaga lume. Prezintă tulpini firave care adesea devin târâtoare, cu ghimpi şi frunze grupate în verticile purtând ţepi de-a lungul nervurilor principale; florile galbene, apar primăvara, în perechi, de la axillele frunzelor. Rădăcinile de R. tinctorum conţin o substanţă ce determină coloraţia roşie, şi care este utilizată în vopsitorie.

De-a lungul secolelor roiba a fost folosită în multiple scopuri; etruscii antici o foloseau în scopuri religioase, iar articole de îmbrăcăminte colorată cu roibă au fost găsite în mormintele faraonilor. Se presupune că a fost folosită şi în cosmetică, probabil ca şi colorant pentru buze în Egiptul Antic. Istoricul antic grec Herodot ne spune că femeile libiene purtau haine roşii colorate cu roibă încă din secolul V Î. Hr. În vremea lui Pliniu a fost folosită ca remediu pentru femeile cu dismenoree şi pentru hepatită.

În 1868 alizarina din compoziţia roibei (substanţă colorantă) a fost sintetizată de către doi germani – Graebe şi Liebermann, apoi s-a sintetizat purpurina, astfel că treptat planta a încetat să mai fie folosită pentru colorarea ţesăturilor.

Mai rar utilizată în fitoterapie, este citată ca fiind eficientă în problemele urinare, tratamentul amenoreei, hidropiziei şi icterului. În medicina tradiţională rusă, pe lângă litiază renală este indicată şi în reumatism şi boli metabolice. Planta este utilizată şi în medicina tradiţională chineză. Rădăcina de roibă este aperientă, astringentă, colagogă, diuretică şi emenagogă. Manifestă un efect de inhibare a cristalizării oxalatului de calciu în rinichi. Este folosită în tratamentul calculilor renali şi biliari. Extractele din Rubiae radix sunt utile în litiaza renală mai ales pentru evitarea formării calculilor fosfatici, ca diuretic şi antispastic. Considerând că ar trebui să determine unele modificări asupra sistemului nervos, a fost prescrisă în rahitism, dar fără rezultate favorabile notabile.

La administrarea internă rădăcinile determină o coloraţie în roşu a laptelui matern, urinei şi oaselor, în special la animalele tinere, dar fără să afecteze sensibil alte ţesuturi (astfel, este utilizată în investigaţiile osteopatice).

Rubiae radix conţine în principal derivaţi antrachinonici sub formă glicozidată (2-4%) având ca aglicon alizarina, purpurina; pe lângă aceştia s-au mai găsit: mollugină, rubiadină, lucidină, quinizarină şi iridoida asperulozidă.

Prin diferite metode analitice a fost caracterizat un număr de compuşi din rădăcinile de roibă (ca sursă de colorant comercial), printre aceştia numărându-se alizarina, acidul ruberytric, purpurina, lucidina, rubiadina, mollugina. Glicozidele antraquinonice sunt principii ce prezintă efect laxativ.

 

Rodia

Punica granatum L.

Rodia este un arbore nativ în arealul cuprins între Munţii Himalaya, nordul Indiei şi până în Iran, dar a fost cultivat şi naturalizat încă din perioada antică în întreg bazinul Mediteranean. Mai creşte spontan în India şi regiunile aride din sud-estul Asiei, Indiile de Est şi Africa tropicală. În prezent este cultivat şi în regiunile uscate ale Statelor Unite.

Arborele creşte în mod obişnuit până la 4-6 m, prezintă multe ramuri spinoase şi poate avea o viaţă foarte lungă, aşa cum ne dovedesc exemplarele de la Versailles din Franţa care au peste 200 de ani; Scoarţa arborelui devine cenuşie o dată cu înaintarea în vârstă; frunzele sunt lucioase, lanceolate, florile mari, roşii, albe sau variegate, cu un caliciu tubular; fructul poate creşte până la 12-13 cm, având o coajă roşu-închis şi conţinând foarte multe seminţe separate de un pericarp alb, membranos şi înconjurate fiecare de o mică cantitate de suc roşu, acrişor.

Denumirea generică, Punica, a fost denumirea romană pentru Cartagina, unde se  ştia că cresc cele mai bune rodii. Denumirea lor în franceză este grenade, în spaniolă granada, traducerea literală însemnând măr (pomum) cu seminţe (granatus); denumirea latină iniţială a fost Malus punica, sau Punicum Malum. 

Este un arbore antic, mistic, lăudat în Vechiul Testament, în Tora evreiască şi în Talmudul babilonian ca fruct sacru ce conferă putere, fertilitate, abundenţă şi noroc. Apărea în ceremonii în mitologia egipteană şi greacă. De asemena a fost emblema personală a împăratului roman Maixmilian. Rodia este simbolul şi emblema heraldică a localităţii antice spaniole Granada – motiv pentru care oraşul a şi primit această denumire.

Hipocrate, în lucrările sale prescria frunzele de rodie pentru vindecarea rănilor şi ca agent antiinflamator, iar sucul de fructe pentru sănătatea uterului. Paracelsus folosea coaja ca antiinflamator, iar după Lonicerus, Matthiolus şi Bock aceasta era folosită ca astringent, antidiareic, febrifug, hemostatic şi vermifug. În China şi India era de asemenea un remediu în diaree cronică şi dizenterie, boli gastrice; un decoct din muguri era recomandat, de asemenea, pentru bolile de stomac. În Europa în jurul anilor 1800 scoarţa de rădăcină era prescrisă contra teniei fiind considerată foarte eficace. Medicul german Klein pomeneşte 17 cazuri de succes folosind clisma cu macerat din scoarţă de rodie împotriva teniei. Într-adevăr, toate părţile plantei conţin alcaloizi rari, cunoscuţi ca pelletierine care paralizează viermii asftfel încât aceştia sunt apoi uşor eliminaţi din organism utilizând un laxativ. Pe lângă întrebuinţările istorice, datând de aproape 3000 de ani, rodia este şi astăzi folosită în mai multe sisteme de medicină tradiţională pentru o varietate de afecţiuni. În medicina chineză şi a Africii de Sud pericarpul fructului este utilizat în tratamentul diareei, metroragiei, metrostaxiei şi a durerilor stomacale; medicina Unani foloseşte florile ca supliment alimentar în tratamentul diabetului, iar în medicina Ajurvedică rodia este considerată o farmacie în sine, şi este utilizată ca agent antiparazitar, ca tonic al sângelu şi în vindecarea aftelor, diareei, şi ulcerelor.

Planta este bogată în taninuri, fapt care o face un bun astringent ce poate fi util în afecţiuni vaginale, infecţii bucale şi ale gâtului. Planta întreagă, dar în special scoarţa, are proprietăţi antibacteriene, antivirale şi astringente; acest remediu trebuie folosit cu atenţie, deoarece în cantităţi mari poate deveni toxic. Florile sunt folosite şi astăzi în tratamentul dizenteriei, durerilor stomacale şi tusei. Seminţele sunt demulcente şi stomahice. Fructul e astringent mediu şi revigorant în unele stări febrile, în special în cele de origine biliară. Este de asemenea cardiac şi stomahic. Coaja uscată a fructului este folosită în tratamentul dizenteriei amoebice sau diareei. Este şi acum un tratament specific pentru infestarea cu tenie. Pericarpul uscat este preparat sub formă de decoct alături de alte plante şi folosit în tratamentul colicilor, leucoreei, dizenteriei.

Explozia curentă de interes pentru rodie ca produs medicinal şi nutriţional se reflectă în cercetările realizate din 2000 până în prezent care sunt revelate în peste 130 publicaţii ştiinţifice referitoare la efectele sale asupra sănătăţii. Rodiile au acţiune antiinflamatoare şi antioxidantă – studiile arătând un efect antioxidant la oameni superior merelor – anticarcinogenică, hipoglicemică, de reducere a absorbţiei şi accentuare a eliminării intestinale a colesterolului, de reducere a presiunii sangvine sistolice. Proprietăţile terapeutice potenţiale ale rodiei cuprind tratamentul şi prevenirea cancerului, afecţiunilor cardio-vasculare, diabetului, afecţiunilor dentare, disfuncţiilor erectile, ischemiei cerebrale infantile, artritelor, obezităţii, afecţiunii Alzheimer etc.

Ricinul

Ricinus communis L.

Specie din familia Euphorbiaceae cu presupusă origine în Africa, Abisinia; ierboasă, înaltă de până la 3 m, cu frunze foarte mari, palmat lobate cu segmente serate, acute; flori mici, unisexuate dispuse în racem, cele femele în partea superioară, iar cele mascule în partea inferioară; fructul o capsulă mare de 13-15 mm, tricocă, cu 3 seminţe. În regiunile calde este vivace şi arborescent. În regiunile temperate, ca plantă de cultură, este anuală.

Planta, cunoscută de asemenea şi ca Palma(e) Christi sau arboraşul minune a fost mult utilizat în lumea antică de către egipteni, romani şi greci. Seminţe de ricin au fost găsite în mormintele egiptene datând din anii 4000 î.Hr.; uleiul, care arde încet, a fost folosit pentru lămpi. Herodot nota utilizarea uleiului din seminţele de ricin în lămpile de iluminare, în unguente pentru corp, şi pentru îmbunătăţirea creşterii şi texturii părului. Cleopatra era vestită pentru întrebuinţarea sa pentru a-i lumina albul ochilor. În Papyrus Ebers, un vechi tratat medical egiptean datând din 1552 î.Hr. şi tradus în 1871, uleiul de ricin era descris ca laxativ.

În Dioscorides De Materia Medica era considerat util pentru răni deschise în zona capului, afecţiuni parazitice ale pielii, inflamaţii ale zonei perineale, obstrucţii şi răni ale uterului, cicatrici, dureri de urechi; se considera că administrat cu multă apă, ajută la eliminarea apei din organism odată cu golirea conţinutului intestinal, şi de asemenea a viermilor intestinali.

Utilizarea uleiului de ricin în India a fost documentată încă din 2000 î.Hr. în special în lămpi, iar în medicină în sistemele tradiţionale Unani, Ayurveda şi altele, ca laxativ, purgativ şi catartic. Medicina tradiţională Ayurvedică consideră uleiul de ricin regele remediilor pentru tratarea bolilor artritice. În China, uleiul din seminţele de ricin a fost de asemenea utilizat de secole, prescris atât intern cât şi pentru aplicaţii locale sub formă de pansamente.

A mai fost folosit de către civilizaţiile foarte vechi, în ritualuri de sacrificare pentru îmbunarea zeităţilor.

Ricinina, substanţă extrasă din seminţele de ricin este o substanţă toxică iar intoxicaţii, accidentale cât şi intenţionate, se cunosc de secole, dar agentul cauzativ a rămas incert până în 1888 când Stillmark a atribuit toxicitatea fructelor lecitinei ricina. Astăzi cunoaştem faptul că ricina este prezentă în seminţele de ricin în proporţie de până la 5%. Aproape un secol mai târziu, principiul tocic al ricinei a fost elucidat de către Endo şi colaboratorii, când aceştia au identificat ricina şi alte toxalbumine ca RNA N-gligozidaze. Ricina este extrem de tocixă – introdusă parenteral are proprietatea de a aglutina globulele roşii ale sângelui. Activitatea sa este totuşi distrusă la 100 grade. Uleiul gras din seminţele de ricin întrebuinţat în farmacii se obţine din seminţele care în prealabil se decortică, apoi miezul se sfarmă şi se presează la rece, fază în care se obţine cam 45% ulei gras care apoi se purifică prin trecerea unui curent de vapori de apă la 100-110°C; uleiul se filtrează apoi sub presiune prin cărbune. Ricina sub acţiunea curentului cald de vapori de apă este coagulată şi reţinută prin filtrarea sub presiune.

Constituenţii chimici majori din uleiul de ricin sunt triacil-glicerolii conţinând la C18 un acid gras hidroxilat nesaturat: (R)-(+)-12-hydroxy-Z-octadec-9-enoic acid, cunoscut de asemenea ca acid ricinoleic (85–92%). Alţi acizi graşi prezenţi sunt: acidul palmitic (2% maximum), stearic (2.5% maximum), oleic şi izomerii săi (2.5–6.0%), linoleic (2.5–7.0%), linolenic (2.5% maximum), eicosenoic (1.0% maximum), alţi acizi (1.0% maximum). Seminţele mai conţin o mare cantitate de ferment numit lipază ce prezintă importanţă în lipogeneza şi lipoliza substanţelor grase.

Astfel, ricinul are mare importanţă economică prin uleiul său gras, atât în scopuri industriale ca lubrifiant, în pictură, etc. cât şi în scopuri farmaceutice şi cosmetice. Uleiul de ricin se produce în jurul a 1 milion de tone pe an, cultivat fiind în special în India, China şi Brazilia. Planta, şi în special seminţele, după extragerea uleiului, sunt bogate surse de proteine şi sunt folosite ca suplimente de furaje pentru animale.

Pentru a depăşi problema toxicităţii cercetătorii au încercat să obţină un soi de ricin non-toxic, dar cu puţin succes până acum.

Astăzi, din datele de specialitate culese cunoaştem că ricinul are atât utilizări descrise în farmacopee şi documente atestate, cât şi în sistemele de medicină tradiţională în lume, ca tratament de scurtă durată (3-5 zile) pentru constipaţie acută atunci când alte metode dietare sau laxative de volum nu au dovedit o îmbunătăţire adecvată; ca şi catartic, utilizat pentru evacuarea intestinului înainte de intervenţii chirurgicale; extern în dermatoze topice şi dermatite; ca şi emenagog, pentru inducerea travaliului, tratamentul arsurilor, bronşitelor, în diaree, dureri de urechi, hemoroizi, pneumonie, reumatism şi luxaţii. Nu este indicată utilizarea în constipaţii cronice pentru că poate înlătura simptomele dar nu şi cauzele. Gustul este oarecum neplăcut, poate cauza greaţă la unele persoane. Uleiul are efecte antimătreaţă remarcabile. Uleiul este bine tolerat de piele şi astfel este uneori utilizat ca vector pentru preparate medicinale sau cosmetice.

RACHITANUL

Lythrum salicaria L.

Specie ierboasă perenă din familia Lythraceae, de 60-200 cm înălţime, cu tulpina tetramuchiată, cu frunzele superioare opuse, cele inferioare în verticile de câte trei, triunghiular lanceolate şi cu nervaţiunea în reţea. Florile roşii-violacee sunt numeroase şi grupate în inflorescenţe dese în formă de spic.

Pentru tratamente naturiste se folosesc părţile aeriene superioare ale plantei – Salicariae herba – recoltate vara.

Cuvântul grecesc luthron însemna sânge, în sensul de sânge curs din răni, rezultate din bătălii sau din alte cauze. Foarte probabil planta era folosită ca remediu pentru oprirea sângerărilor. O referinţă găsită într-o veche carte cinezească sugerează faptul că denumirea salicaria – ca şi salcia – face referire la frunzele răchitanului, asemănătoare cu ale salciei.

Originar din Eurasia, răchitanul a fost răspândit în secolul XIX cu ajutorul corăbiilor nu numai în Europa, dar şi în America de Nord şi chiar şi în Australia.

Specia este bine cunoscută ca plantă medicinală încă din antichitate, de greci şi romani. Salicariae herba a fost considerată de secole ca produs valoros datorită proprietăţilor sale farmacologice imprimate în special de compuşii fenolici (majoritar taninuri), flavone şi antociani cu acţiune astringentă, antidiareică şi antidizenterică.

Chiar dacă astăzi este mai rar întâlnit în produsele naturiste, în trecut a fost folosit ca plantă medicinală, sub formă de decoct sau extract fluid pentru tratamentul diareei şi dizenteriei, catarului intestinal cronic, ca dezinfectant intestinal, pentru reducerea sângerărilor menstruale sau oprirea celor intermenstruale; sub formă de pulbere planta este utilă pentru orpirea sângerărilor nazale severe. Extern este folosit tradiţional pentru tratarea venelor varicoase, insuficienţei venoase, sângerărilor gingivale, hemoroizilor şi eczemelor, pentru curăţarea şi dezinfectarea rănilor.

Cercetările moderne au arătat efectul antimicrobian al întregii plante asupra microorganismelor cauzatoare de tifos, efectul bacteriostatic împotriva germenilor Staphyllococcus aureus şi Escherichia coli, un efect antimicotic manifestat împotriva Candida albicans evidenţiindu-se totodată şi un efect antioxidant al extractului metanolic de răchitan, planta arătând şi o activitate hipoglicemică în hiperglicemia indusă cu epinefrină.

 

 

 

 

 

 

 

Rooibos

Aspalathus linearis (N.L.Burm.) R.Dahlgr.

Aspalathus linearis este un arbust, sau subarbust înalt de până la 2 m din familia Fabaceae (Leguminosae). Ramurile sale tinere sunt adesea roşietice; frunzele sunt verzi, aciculare, lungi de 15-60 mm şi groase de 1 mm, fără peţiol sau stipule, grupate în verticile dense; florile galbene, apar primăvara sau vara devreme, sunt solitare sau aranjate în grupuri dense la vârfurile ramurilor; fructul este o păstaie mică lanceolată, conţinând de obicei una sau două seminţe tari. Rooibosul este o plantă distribuită în arealele cu precipitaţii de iarnă în zona Africii de Sud, din nord aproximativ de la Vanrhynsdorp până spre sud la Peninsula Capului şi în zona Golfului Bety. Aceste zone suferă ierni reci şi umede şi veri calde şi uscate cu aprox. 300-350 mm precipitaţii pe an.

Ceaiul de rooibos se realizează din forme selectate ale speciilor care se găsesc în special în Munţii Cederberg. Plantele sunt cultivate pe sol nisipos în văile Olifants, Breede şi Hex Rivers.

Denumirea generică Aspalathus derivă din grecescul aspalathos, care era numele unui arbust aromatic ce creştea în Grecia. Denumirea specifică linearis derivă din cuvântul latinesc pentru liniar, şi care în cazul nostru se referă la forma frunzelor.

În Africa de Sud ceaiul de rooibos este în primul rând savurat pentru aroma şi gustul său plăcut.

Watt şi Breyer-Brandwijk (1932) au listat rooibosul ca plantă medicinală dar fără să dea indicaţii specifice. Botanistul Carl Thunberg a raportat că, în timpul călătoriei sale în Africa în 1772, el a întâlnit o populaţie, Khoi, care îl folosea ca băutură., acest obicei fiind observat şi de Benjamin Ginsberg la începutul anilor 1900 când a întâlnit descendenţi ai populaţiei Khoi în regiunea  Clanwilliam în Capul de Vest şi care, de-a lungul lunilor de vară, recoltau planta ce creştea spontan în munţi. Ei tocau lăstarii cu un topor, îi zdrobeau cu un fel de ciocan şi puneau fragmentele la „transpirat” (fermentat) în orificii din stânci, apoi le puneau la soare la uscat. Acest proces a constituit baza procesului de fabricaţie pentru rooibosul fermentat care se practică şi astăzi.

Utilizările menţionate în medicina tradiţională din zonele Africii de Sud pentru ceaiul de rooibos includ calmarea colicilor copiilor mici, alergii, astm şi probleme dermatologice.

Astăzi, cea mai largă utilizare a plantei este sub formă de ceai aromat, ca un fel de alternativă la ceaiul oriental, constituind astfel o mare valoare economică. În Africa de Sud în timpul verii ceaiul îndulcit, şi cu lămâie, este consumat adesea şi rece. Ceaiul este considerat sănătos şi este lipsit de cafeină, are un conţinut scăzut de taninuri şi este bogat în antioxidanţi. Cu toate acestea nu este folosit doar ca ceai, ci mai apare ca ingtredient în produse cosmetice, în produse de slăbit, ca agent aromatizant în cofetărie, la gătit şi în cocktail-uri şi chiar ca şi tratament pentru bebeluşii predispuşi la colici.

Roobiosul se regăseşte şi în produsele FARES, în ceaiurile din gama NATURAL – O lume de sănătate, ceai cu rooibos și ghimbir, Ceai tonic cu ginseng, 1001 de seri cu petale de trandafir, Bună dispoziție, ceai cu lime și mandarine, Armonia florilor, ceai îndulcit natural cu plante; în ceaiurile din gama THEIA – Theia, rooibos cu caramel, Theia, cocktail de fructe, Theia, ciocolată cu mentă, ca ceaiul Rooibos din gama Ceaiurile lumii, şi în ceaiul Antioxidant la plic din gama Stare de bine.

Rostopasca

(Chelidonium majus)

Rostopasca este o plantă medicinală foarte cunoscută pentru tratarea afecţiunilor veziculei biliare şi ale ficatului, având acţiune de stimulare a secreţiei biliare şi de eliberare a acesteia în intestin, acţiune antispastică asupra tubului digestiv, cicatrizantă a rănilor şi a ulcerelor vechi, uşor diuretică, purgativă şi depurativă.

Rostopasca se mai numeşte şi Iarba rândunicii pentru că înfloreşte la venirea rândunicilor din ţările calde. Creşte în crăpăturile zidurilor, printre mărăcini, în grădini, conţine uleiuri esenţiale şi săruri şi este aspră şi amară la gust.

Este o plantă foarte eficientă în tratarea litiazei biliare, adică a pietrelor la vezicula biliară, a icterului, a  spasmelor gastrointestinale şi bronşice, a migrenelor de cauză biliară.

Rostopasca este un inamic al tuturor blocajelor, ameliorând astfel funcţia hepatică şi biliară dar şi a stărilor emoţionale, anxietatea, îngrijorarea pentru viitor fiind transformate într-o deschidere către o acceptare şi o înţelegere mai bună a acestuia.

Astfel, este dobândită mai multă energie, diminuîndu-se oboseala intelectuală şi surmenajul.

Găsim Rostopasca în capsulele Colesterol de la Fares, în ceaiul G pentru fiere şi rinichi Fares, reţeta farmacistului Andrei Farago şi în ceaiul pentru colesterol. Este foarte important că putem asocia capsulele şi ceaiurile într-o schemă de tratament, împreună având o acţiune complexă, substanţele active ajungând mai repede la celule si potenţându-şi efectul.

Ceaiurile prin efectul uşor diuretic ajută la eliminarea deşeurilor metabolice şi toxinelor din organism, ameliorând funcţionarea acestuia. Produsele naturale sunt uşor de administrat, nu au efecte secundare şi sunt foarte eficiente.

 

Rhodiola rosea

Plantă perenă alpină din familia Crassulaceae, nativă în zona circumpolară, în nordul Canadei, Alaska, cunoscută în munţii din estul Siberiei de secole ca „rădăcina de aur”.

Menţionată de către medicul grec Dioscorides la începutul secolului I, istoricul său îndelungat o recomandă ca o plantă cu extraordinare proprietăţi vindecătoare şi de învigorare a organismului.

Populaţia locală siberiană o considera ca „dar al spiritelor”. Tradiţional, aici planta era oferită cuplurilor de logodnici pentru a asigura naşterea multor copii sănătoşi. În general folclorul popoarelor nord europene o considerau ca plantă tonică, utilizând-o ca ajutor în convalescenţă, pentru prevenirea infecţiilor şi combaterea oboselii. Rădăcina a fost folosită şi ca hrană, dar şi sub formă de pastă pentru vindecarea rănilor; medicina populară modernă ucraineană încă foloseşte această rădăcină sub formă de tinctură.

Ca hrană a fost folosită toată planta, de exemplu populaţia din Groenlanda consumau tulpinile şi frunzele suculente atât ca salată cât şi gătite ca şi legumele, iar rădăcina era de asemenea utilizare similară cu a legumelor cu amidon. Fitoterapeuţii tradiţionali europeni au inclus Rhodiola ca ingredient în poţiunile afrodisiace sau de dragoste. Vikingii foloseau rădăcina ca sursă de energie cât timp navigau. În Scandinavia şi Rusia a fost folosită de multă vreme de populaţiile locale pentru a face faţă frigului şi oboselii. Mai recent, mulţi atleţi ruşi (unii campioni olimpici) au folosit Rhodiola rosea pentru a-şi îmbunătăţi performanţele.

Rhodiola rosea optimizează nivelele de serotonină şi dopamină din organism, reducând astfel nivelul de stres şi oboseală. S-a constatat că planta îmbunătăţeşte utilizarea energiei în organism în timpul exerciţiilor, şi de asemenea nivelele creatinei la nivel muscular ceea ce duce la creşterea producerii ATP-ului, sursa primară de energie chimică.

Extractele de Rhodiola rosea sunt standardizate în salidrozidă (rhodiolozidă) şi au proprietăţi adaptogene, susţinând abilitatea organismului de a se adapta la stres, şi crescând rezistenţa acestuia la o serie de substanţe chimice, biologice şi la diferite surse de stres mental şi psihic. Studiile clinice pilot au arătat că planta îmbunătăţeşte performanţa psihică şi mentală, şi au arătat de asemenea un efect semnificativ la pacienţi cu depresie medie la moderată.

Rhodiola rosea se găseşte şi în produsele noastre: capsule Confort emoţional şi ceai Antistres.

 

Rozmarin

Rosmarinus officinalis L.

Rozmarinul este un subarbust de origine mediteraneană, la noi exclusiv de cultură, cu tulpina de până la 60-150 cm, ramificată, frunze sempervirescente, opuse, dese, liniare, pieloase. Florile de culoare albastru deschis-violacee, sunt dispuse câte trei – zece la subsuoara frunzelor spre interiorul tulpinii. Se recoltează frunzele sau părţile aeriene, în perioada mai-iunie.

Denumirea latină provine din cuvintele latineşti ros maris, care înseamnă „roua mării”, probabil în legătură cu preferinţa sa de a creşete de-a lungul malului mării, în zonele sale indigene.

Anticii erau foarte familiarizaţi cu această plantă medicinală, care de pe vremea aceea avea reputaţia de a îmbunătăţi memoria. Datorită acestui fapt rozmarinul a devenit o emblemă a fidelităţii pentru îndrăgostiţi. Prezintă un loc special printre plantele transformate în simboluri, fiind utilizată nu numai la cununii, ci de asemenea la funeralii, alături de tămâie în ritualurile religioase, în biserici, sălile de banchete, în vrăjile magice. Discipolii Greciei antice purtau coroane de rozmarin, pentru a le ajuta memoria, ca să treacă examenele.

În Evul Mediu se considera că rozmarinul e capabil să risipească negativitatea – se punea sub pernă pentru a alunga coşmarurile şi spiritele rele. A fost de asemenea şi atunci asociat cu memoria şi amintirile – binecunoscutul personaj al lui Shakespeare – Ofelia, spunea „Uite, rozmarin, ca sa-ţi aduci aminte”.

Frunzele conţin ulei esenţial (1-2%) în care componenţii principali sunt camfenul, borneolul camforul, acidul rosmarinic, şi mai conţine flavone, taninuri, principii amare.

Medicina românească din secolului XX constata pentru uleiul esenţial de rozmarin o puternică acţiune stimulentă, o sporire a diurezei în doze mici, şi o stimulare a reflexelor, iar în doze mari atenuarea reflexelor. Se mai observa o sporire a activităţii intestinale. În bolile de ficat medicii vremii au obţinut cu ceaiul din plantă rezultate bune în bolile de ficat, observându-se şi o oarecare stimulare a diurezei, o stimulare a circulaţiei sangvine cu ridicarea presiunii şi redresarea pulsului. În plus, au mai observat o tonifiere a cordului, o cedare a hidropiziilor şi o diureză fără lezarea epiteliului renal prin iritare. Ceaiul de rozmarin era şi mai este utilizat ca tratament naturist în bolile de stomac şi intestine, în special asociat cu feniculul.

Medicina populară românească foloseşte rozmarinul ca remediu natural în toate aceste afecţiuni, şi pentru stimularea apetitului, boli de inimă, reumatism, dureri de cap, şi extern pentru vindecarea rănilor şi diverselor erupţii ale pielii, chelie.

Este utilizat în produsele naturiste ca tonic amar, coleretic, aromatic, condiment, fiind indicat în afecţiuni gastro-intestinale, hepatice, reumatism. Se mai indică utilizarea uleiului volatil în băile tonice, creme pentru frecţii în reumatism precum şi vinuri tonice cu rozmarin.

Sunt studii care susţin şi un efect antioxidant al compuşilor polifenolici ai rozmarinului, şi potenţiale efecte de prevenire şi tratare a astmului bronşic.

Roiniţă

Melissa officinalis L. (Lamiaceae)

Roiniţa sau „iarba stuparului” este cunoscută din antichitate, primul care a descris-o fiind medicul Eladei – Dioscoride-Pedanios, în sec. I e.n., care îi menţiona şi unele proprietăţi terapeutice. Fiind o plantă meliferă, este vizitată frecvent de albine. De altfel, numele ştiinţific de „Melissa” derivă din cuvîntul grecesc „Melitta”, care înseamnă albină.

Este o plantă medicinală bienală care creşte în soluri cu fertilitate ridicată, mai ales în sud-vestul ţării, dar şi în Banat. Tulpinile bogate ale roiniţei formează tufe înalte. Frunzele sunt lungi şi late, cu peri scurţi şi albi. În scop fitoterapeutic se folosesc frunzele sau planta cu inflorescenţă. Florile au culoare albă sau alb gălbuie. Mirosul seamănă cu cel al lămâiei, iar gustul roiniţei este acrişor.

Roiniţa este utilizată şi în gastronomie, ca şi condiment al preparatelor culinare. Această plantă vine cu o aromă dulce, asemănătoare celei de lămâie e folosită în ceaiurile aromate de plante, în vinuri sau lichioruri, dar şi în unele formule de apă de colonie sau parfumuri datorită uleiului volatil.

Planta are multiple proprietăţi terapeutice. Acţiunea antibacteriană, antivirală şi antifungică este dată de uleiul volatil dar şi de prezenţa unor acizi polifenolcarboxilici precum acid cafeic, clorogenic, rozmarinic. De asemenea, roiniţa stimulează capacitatea mentală, concentrarea şi memoria.

Cea mai râvnită şi controversată acţiune o reprezintă aceea în ameliorarea unor maladii neurovegetative cum este maladia Alzheimer. În urma unui studiu făcut pe pacienţi diagnosticaţi cu Alzheimer în stadiu incipient şi moderat s-a constatat faptul că extractul de roiniţă ar eun efect pozitiv asupra acestor pacienţi în special asupra agitaţiei exacerbate, un efect ala acestei maladii. Studiul a fost efectuat pe o perioadă de 4 luni, de către medici specialişti, în trei centre din Iran iar doza folosită a fost de 60 pic./zi extract de roiniţă.

Revent

Rheum officinale, R. palmatum (Polygonaceae)

Denumit și „Rabarbăr” sau „Rabarbară” sau „Rubarba”, reventul este o plantă ierboasă perenă, înaltă de 1-2 m. În pământ posedă un rizom dezvoltat și numeroase rădacini cărnoase, lungi, galben-portocalii la interior. În timpul primului an de vegetație, se dezvoltă o rozetă de frunze bazale iar în anii următori apar și tulpinile florifere. Se recoltează toamna în luna octombrie de la plante cu rădăcini bine dezvoltate în vârstă de 5-10 ani.

Este o plantă medicinală originară din nord-estul Chinei și Tibet. În China se folosea încă de acum 2700 de ani pentru efectele purgative iar numele de rubarb vine de la „Rha”, numele antic al Volgăi, de-a lungul căruia creștea planta. Dioscoride vorbea despre rădăcina de „rha” sau „rheon”, nume ce provenea de la Bosphorus, strâmtoarea ce desparte Asia de Europa.

În scop fitoterapeutic se folosesc rizomii și rădăcina. Acesta conțin antrachinone și derivați antrachinonici ce au acțiune laxativă, în doze mijlocii, și purgativă, în doze mari. Taninurile galice ce se regăsesc în compoziție au acțiune opusă, adică astringentă. Nivelul ridicat al taninurilor din revent, contrabalansează acțiunea laxativă și doze mici din taninurile predominante provoacă constiăație. Derivații flavonici au efect antiinflamator iar lindelina (componentă a taninurilor galice) are o acțiune analgezică comparabilă cu a fenilbutazonei și acidului acetil salicilic. Reventul are și proprietăți cicatrizante, aperitive și colagoce și stimulează circulația sanguină. Decoctul din rădăcina de revent are acțiune antibacteriană împotriva Staphylococcus aureus. Se utilizează sub formă de decoct, infuzie și tinctură, împotriva constipației, atoniei gastrice, hepatitei, dizenteriei, dispepsiei, diaree. Extern se utilizează pentru faringită, laringită, contuzii, aplicații pe arsuri și ca apă de gură pentru paradontoze.

Reventul nu se utilizează pe perioade mai îndelungate de timp deoarece poate determina dezechilibre hidroelectrolitice ca urmare a pierderilor masive de apă și potasiu. Este contraindicat persoanelor cu constipație cronică, hiperclohidrie, gută, sarcină, alăptare și la copii.