Papaya

Carica papaya

Plantă din familia Caricaceae, originară în America tropicală, din sudul Mexicului până în Anzii Sud Americani, perenă, înaltă de până la 10m, cu frunze foarte mari, palmat lobate adânc incizate, cu margini întregi, şi peţioli lungi de aprox. 30-60 cm cu fructul suculent. În mod normal specia e dioică, florile femeieşti fiind pe plantă separată faţă de florile bărbăteşti, dar se cunosc şi forme monoice.

Originea plantei este oarecum obscură, papaya poate reprezenta fuziunea dintre două sau mai multe specii din genul Carica, native în Mexic şi America Centrală. În prezent este cultivată în toate zonele tropicale şi în zonele subtropicale mai calde.

Carica papaya a fost făcută cunoscută europenilor prima dată de către Oviedo, personaj care a gestionat minele din Hispaniola din 1513 în 1525. El scria că Alphonse de Valverde a adus seminţele acesteia de pe coastele de dincolo de Panama, de unde au fost duse la San Domingo şi pe alte insule în Indiile de Vest. Se pare că la descoperirea Americii încă nu atinsese limitele maxime de distribuţie în Lumea Nouă, chiar dacă, la vremea aceea, distribuţia ei era destul de întinsă în zonele tropicale din America. Abia mai târziu, prin 1626 seminţele de papaya au fost introduse în Europa din India.

Spaniolii au dus planta din Indiile de Vest la Manilla alături de numele ei spaniol – papaya – care este şi acum folosit în Insulele Filipine. De acolo a fost adusă ori de portughezi ori de spanioli în Malaya de Est. Trebuie să fi ajuns în Malacca înainte de 1583 şi în Goa după 1589, conform cu Linschoten, un călător olandez. Celebrul botanist olandez Rheed a realizat o ilustrare a plantei pe coasta Malabar nu mult după 1667, cănd a devenit guvernatorul Ceylonului. De acolo, seminţele sale au fost răspândite de-a lungul a numeroase insule, şi conform lui Sturtevant (1919) era cunoscută în insulele Pacificului până la 1800. Mai târziu, în 13 mai 1652, nu mult după sosirea sa la Cape, (Africa de Sud) Jan van Riebeeck a comandat seminţe de papaya din India pentru a realiza studii de adaptabilitate. La mijlocul secolului XVIII, Lauriero a văzut papaya în Zanzibar, şi se crede că a fost adusă din Africa de Est de către portughezi în secolele XVI sau XVII. Căpitanul G J Elphick a fost primul crescător de papaya în Lowveldt la începutul secolului XX, şi de asemenea primul care a trimis cinci lăzi în piaţa din Johannesburg.

Papaya este acum larg răspândită în majoritatea ariilor tropicale în lume, până la latitudini de 32°N şi S, constituind o plantă cu mare importanţă comercială pentru multe ţări tropicale.

Denumirile papaw, pawpaw, paw-paw, melon pawpaw, papaya şi papita sunt date speciei Carica papaya, cea mai utilizată fiind papaya şi papaw, cea din urmă fiind preferată în Shorter English Oxford Dictionary, fiind folosită prima dată în 1598.

Fructul de papaya este uşor dulce, cu o agreabilă notă de mosc, care este mai pronunţată la unele varietăţi şi în unele climate faţă de altele. Este un fruct popular pentru micul dejun în multe ţări şi este folosit de asemenea în salate, plăcinte, şerbeturi, sucuri şi dulciuri. Fructele necoapte pot fi preparate sub formă de sucuri de fructe. Fructul necopt de papaya conţine un suc lăptos în care este prezentă o enzimă responsabilă de digestia proteinelor cunoscută ca şi papaină, care este similară în acţiunea ei digestivă cu enzima animală pepsina. Acest suc este utilizat sub formă de preparate în numeroase remedii pentru indigestie, şi de asemenea în fabricarea substanţelor pentru frăgezirea cărnii.

Extractul din fructul de papaya îl regăsim şi în produsul FARES capsule Digestie uşoară.

 

 

 

Pătrunjel

Petroselinum crispum (Mill.) Fuss  

Plantă ierbacee, bienală, din familia Umbeliferae, nativă în zona Mediteraneană, cultivată în prezent în special în scopuri condimentare pentru frunzele şi rădăcinile sale; prezintă o rădăcină lungă, iar planta în primul an formează o tufă mică cu ramuri de până la 30 cm lungime şi cu frunze de 2-3 ori penate şi crestate; în anul al doilea se înalţă mai multe tulpini verzi şi ramificate de până la 1 m, brăzdate longitudinal, purtând la capăt inflorescenţele, în umbelă compusă, cu florile de un verde-gălbui; frunza din al doilea an este mult mai simplă şi lungă de 20-30 cm; fructul este oval, de 2-3 mm lungime, de un verde-cenuşiu închis sau brun; înflorire în iunie şi iulie. Frunzele ar trebui culese în mod regulat pentru a încuraja mai departe creşterea şi o producţie maximă; rădăcina se recoltează toamna.

Denumirea generică a plantei derivă din cuvântul grecesc pentru rocă, petros, care face aluzie la habitatul său natural de zone pietroase, şi selinum, denumirea ţelinei.

Este o plantă cunoscută de pe vremea lui Hipocrat şi Dioscoride, iar Pliniu îi lăuda virtuţile sale medicinale. Ea a fost întrebuinţată primordial pentru leacuri şi mai târziu ca plantă culinară. A devenit populară în timpul romanilor ca aliment – „ei consumau pătrunjelul în cantităţi însemnate, şi mai făceau din ea girlande pentru oaspeţii banchetelor, şi pentru a combate unele mirosuri tari”. A devenit atractivă deoarece putea fi cultivată uşor în grădină sau în ghivece. Grecii preţuiau mult pătrunjelul şi îl foloseau în cununi pentru sărbătorirea victoriilor la jocurile istmice din Corint, dar mai făceau din pătrunjel şi cununi pentru împodobirea mormintelor; îl foloseau de asemenea ca plantă medicinală, Homer notând că îşi hrăneau şi caii cu ea. Varietatea pentru rădăcină a fost cultivată din secolul XVI, dar în culturi mici.

Toate părţile plantei conţin ulei volatil cu apiol şi miristicină, cumarine, furanocumarine, flavone şi au proprietăţi diuretice, decoctul concentrat din rădăcină fiind indicat pentru eliminarea calculilor renali, şi proprietăţi emenagoge, în special fructele, dar acestea pot produce hematurie şi accidente renale mai ales la doze mărite, indicate pentru provocarea avortului. Foarte bogat în fier, iod şi magneziu pătrunjelul este de asemenea o bună sursă de minerale şi vitamine A, B şi C (ceaiul din frunze proaspete sau uscate este bogat în vitamina C).

Cel mai frecvent, pătrunjelul (frunzele sau rădăcinile) este folosit în arta culinară, ca garnituri sau ca aromatizant în salate sau alte mâncăruri gătite; este unul din ingredientele amestecului vegetal „bouquet garni” (un buchet de plante aromatice cufundat în supe sau alte preparate culinare prin fierbere, şi care este scos afară înainte de consumul preparatului).

Medicina românească de la jumătatea secolului trecut recunoştea ca acţiune principală a pătrunjelului o stimulare a activităţii renale, datorită compoziţiei sale în ulei eteric cu apiol şi terpene. În consecinţă, întrebuinţarea sa dădea bune rezultate în cazuri de edeme, inflamaţii ale picioarelor, ascită (apă în abdomen), pleurezie şi pericardie, dar se cerea evitarea consumului abuziv. O altă acţiune a pătrunjelului luată în considerare era cea de favorizare a digestiei. Se cunoştea de asemenea că dă bune rezultate în tulburările menstruale însoţite de dureri, în colicile intestinale, hepatice sau renale, dureri cauzate de prezenţa calculilor renali şi în urinarea cu sânge; extern era utilizat uleiul volatil contra păduchilor. În medicina populară era considerat ca leac contra febrei, a flatulenţei, pentru stimularea poftei de mâncare, pentru a înlesni urinarea, pentru curăţarea sângelui.

 

Prunul african

Pygeum africanum Hook.f. (Prunus africana (Hook.f.) Kalkman)

Arbore african din familia Rosaceae, sempervirescent, vegetând în pădurile muntoase cu precipitaţii abundente ale continentului African şi în insula Madagascar, creşte până la 30 m înălţime, şi prezintă frunze eliptice, coriacee şi flori mici, alburii. În fitoterapie se utilizează scoarţa arborelui, şi în utlima vreme extractele din aceasta.

În prezent populaţiile spontane ale acestui arbore sunt în declin din cauza tăierii pădurilor pentru cherestea şi a utilizării ulterioare a terenurilor în scopuri agricole, degradarea acestui mediu limitând sever habitatul primar al prunului african; pe lângă aceasta, populaţiile spontane au fost afectate şi din cauza cererii comerciale crescute pentru scoarţa sa, pe care ţări precum Camerun, Kenia, Tanzania, Congo şi Madagascarul le-au exploatat la maximum, practicând până şi recoltarea ilegală.

Interesul pentru prunul african a început prin anii 1700 când călătorii europeni au învăţat de la triburile sud-africane cum să reducă disconfortul vezicii urinare şi să trateze „boala bărbaţilor bătrâni” cu scoarţa prunului african.

Vindecătorii tradiţionali şi practicanţii medicinei populare tribale din majoritatea statelor africane au folosit pe larg scoarţa acestui arbore ca remediu în afecţiuni precum cele inflamatorii, în boli renale, în malarie, pentru tratarea durerilor de stomac, a febrei, alături de multe alte remedii naturale. Dificultatea la urinare este tratată în provincia Natal din Africa de Sud utilizând o băutură  preparată prin infuzarea scoarţei arborelui în lapte. În Camerun scoarţei de prun african i se atribuie şi proprietăţi afrodisiace, aceasta fiind folosită aici şi pentru tratarea simptomelor febrile şi a demenţei.

Extractele din scoarţa de Pygeum sunt utilizate şi în Europa de la mijlocul anilor 1960, pentru tratamentul bărbaţilor suferind de hiperplazie benignă de prostată. Cercetătorii europeni au fost atraşi iniţial de intensa utilizare a scoarţei şi rădăcinii arborelui în multe sisteme de medicină tradiţională din Africa. Pe măsură ce investigaţiile au progresat, extractul din scoarţa de Pygeum şi-a câştigat propriul loc în lumea medicală când în 1966 a fost patentat pentru utilizarea în tratamentul hiperplaziei benigne de prostată, moment în care lumea ştiinţifică a recunoscut pentru prima dată importanţa acestuia.

În prezent, Pygeum este cel mai comun preparat natural folosit în medicină, în Franţa, pentru hiperplazia benignă de prostată, fiind susţinut de multe studii clinice care îi indică eficacitatea pentru reducerea simptomelor acesteia.

Analizele chimice ale scoarţei de Pygeum au revelat faptul că aceasta conţine multe terpene pentaciclice, incluzând compuşi precum acizii ursolic, oleanolic şi crataegolic, şi de asemenea compuşii denumiţi n-docosanol şi n-teracosanol, compuşi care sunt consideraţi constituenţii activi principali ai arborelui. Din analizele chimice, extractele biologic semnificative includ fitosterolii precum beta-sitosterolul, beta-sitosterona şi campesterolul.

Studiile farmacologice au indicat faptul că fitosterolii, incluzând beta-sitosterolul, prezintă acţiune antiinflamatoare prin intreferenţa cu formarea prostaglandinelor pro-inflamatoare care tind să se acumuleze în ţesutul prostatei la bărbaţii cu hiperplazie benignă. Terpenele pentaciclice relizează efecte decongestionante şi anti-edematoase, reducând de asemenea nivelul prolactinei şi a colesterolului. Prolactina creşte preluarea testosteronului la nivelul prostatei iar colesterolul creşte numărul receptorilor pentru testosteron. Acţiunea benefică a scoarţei de Pygeum se mai realizează şi prin alte mecanisme: modularea contractilităţii vezicii urinare, reducerea producţiei de leukotriene şi alţi metaboliţi ai 5-lipooxigenazei, inhibarea producţiei de fibroblaşti, şi restaurarea activităţii secretorii a epiteliului prostatei.

Extractul din scoarţa de prun african se regăseşte şi în produsul FARES capsule PROSTATĂ.

 

 

 

 

 

Pătlăgelele roșii

Lycopersicon esculentum Mill. (Solanum lycopersicum L.)

Specie ierboasă din familia Solanaceae (familia cartofului), la noi în cultură, anuală, cu o tulpină lemnoasă, lipsită de fermitate, care de obicei trebuie susţinută, şi creşte înaltă de 1-3 m; fructul, o bacă roşie, este partea comestibilă a plantei (spre deosebire de cel al cartofului care este toxic), şi serveşte ca zarzavat.

Se consideră că plantele din genul Lycopersicon îşi au originea în fâşia de coastă a vestului Americii de Sud, de la Ecuator până la 30° latitudine sudică, fiind considerate ca provenind mai ales din Peru şi Insulele Galapagos. Se crede că roşiile au fost domesticite prima dată în Mexic, având în vedere că seminţele au fost aduse în Europa din Mexic după cucerirea lui Cortes în 1519. Încă se mai găsesc specii sălbatice de roşii între Ecuador şi Chile, precum şi în Insulele Galapagos, iar varietatea cu fructe mici, denumite roşii cherry, prezintă încă o distribuţie largă ca plantă sălbatică în zonele tropicale şi subtropicale ale Americii de Sud.

Denumirea de tomate derivă din cuvântul „tomatl”, numele lor dat în Nahuatl, limba poporului aztec. Poporul mayaş şi alte popoare din vecinătate foloseau fructele de roşii pentru gătit. La început erau considerate de către europeni otrăvitoare, dar erau apreciate pentru frumuseţea lor. Bernardino Sahagun, un preot franciscan care a vizitat Mexicul în 1529, a scris că aztecii combinau tomatele cu chilly şi adăugau seminţele zdrobite pentru a face sosuri (salsa, sos popular şi în zilele noastre în Mexic şi Statele Unite).

La mijlocul secolului XVI, roşiile au fost introduse în Europa şi crescute pentru aspectul fructelor; au fost consumate prima dată în Spania şi Italia.

În 1887, legile tarifare din Statele Unite au impus o taxă pe legume, dar nu şi pe fructe, fapt care a adus statutul roşiilor la nivel de problemă de importanţă legală. Curtea supremă a soluţionat această problemă în 1893, declarând tomatele ca „legumă”, folosindu-se de definiţia populară care desemnează legumele prin modul lor de folosire, şi anume că acestea sunt servite la masă şi nu la desert.

Încă de la începutul secolului trecut medicina românească le considera utile atât pentru proprietăţile lor uşor laxative şi diuretice, excitante ale secreţiei pancreatice şi ale apetitului, graţie acizilor tartric şi malic şi a sărurilor ce le conţin, dar şi un nepreţuit izvor de vitamine, conţinând vitaminele A în mare proporţie, B1, B2 şi C. Pătlăgelele roşii joacă astfel un rol dublu, fiind aliment şi medicament complex, util în multe boli produse prin carenţa de vitamine.

Pulpa fructului este considerată în sistemele de medicină populară foarte benefică aplicată pe piele pentru persoanele cu tenul gras, şi de asemenea pentru arsuri ale pielii.

Unul din compuşii activi cei mai importanţi este considerat lycopenul, un puternic antioxidant, considerat a fi de 10 ori mai eficient decât vitamina E.  O cercetare ştiinţifică de ultimă oră realizată la Universitatea din Cambridge a găsit că, suplimentarea zilnică a dietei cu un extract din tomate poate îmbunătăţi funcţionarea vaselor sangvine la pacienţi cu afecţiuni cardiovasculare, mai precis un sulpiment administrat oral de 7 mg lycopen îmbunătăţeşte şi normalizează funcţia endotelială. Consumul de roşii, sosuri şi sucuri din roşii, a fost asociat cu reducerea riscului apariţiei cancerului, constatându-se de asemenea un efect adjuvant în hiperplazia benignă de prostată.

Extractul din tomate îl regăsim şi în produsul FARES capsule PROSTATĂ.

 

 

 

 

 

Pufuliţa

Epilobium sp.

Epilobium este un gen cu ~200 de specii cu tulpină de 50-150 cm, erectă, ramificată, cu frunze alungit-ovat-lanceolate, flori cu petale roşii-purpurii, şi fructul o capsulă alungită cu seminţe cu puf, de unde vine şi denumirea de pufuliţă. Se recoltează părţile superioare ale speciilor E. parviflorum, E. angustifolium şi E. Hirsutum, vara, în perioada înfloririi.

Pufuliţa a fost pe larg utilizată în toată lumea ca plantă medicinală, şi ca aliment.

Egiptenii, şi apoi medicina populară din Europa, utiliza pufuliţa pentru tratarea inflamaţiilor, adenoamelor şi tumorilor de prostată.

Nativii americani o utilizau pentru arsuri la urinare, probleme urinare ale bărbaţilor, tuse şi iritaţii ale gâtului, disconfort stomacal şi intestinal, iar sub formă de cataplasme pentru probleme ale pielii. Locuitorii Siberiei şi unele triburi de eschimosi o utilizau pentru tratarea rănilor. Medicii eclectici o considerau de neegalat în tratamentul problemelor intestinale de vară, şi o utilizau în diferite alte tipuri de diaree (cholera infantum, dizenterie tifoidă).

Astăzi, pufuliţa este folosită în produsele naturiste, singură sau în combinaţii, în special pentru problemele de prostată şi disfuncţiile urinare aferente acestora, dar a avut succes şi în probleme hepatice, şi mai este folosită ca tratament naturist pentru enterite şi reumatism.

Iarba de pufuliţă conţine taninuri hidrolizabile (oenotheina B), flavone, compuşi fenil-propanici, β-sitosterol, esteri ai sitosterolului şi sitosteril-glucozide, pectine, acizi organici, acizi triterpenici pentaciclici (acid ursolic, acid maslinic) şi substanţe minerale care îi imprimă plantei acţiune antibiotică, antivirală, coleretic-colagogă, emolientă, astringentă.

Extractul de pufuliţă a dovedit un efect antiflogistic accentuat.

Datorită acestor caracteristici, pufuliţa, este foarte utilizată în produsele vegetale destinate preparării ca infuzii, recomandate ca remedii naturiste pentru tulburările de micţiune ce însoţesc hiperplazia benignă de prostată.

Un studiu de ultimă oră a arătat că extractele din cele trei specii de pufuliţă sunt active împotriva celulelor canceroase hormon-dependente de la nivelul prostatei. Este posibil ca activitatea biologică a materialului vegetal să fie influenţată de conţinutul ridicat de oenotheină B.

Plop

Populus nigra L.

Plopul este un arbore foarte înalt, cu scoarţa groasă, negricioasă, brăzdată longitudinal, frunzele deltoide-triunghiulare cu vîrful ascuţit, marginea serată, glabre; mugurii foliari ascuţiţi, curbaţi la vârf, brun-gălbui, lungi de 2-3 cm, cleioşi, cu miros balsamic, se recoltează în februarie-martie, cu ocazia tăierii arborilor.

În Grecia antică medicul Galen recomanda o cremă făcută din muguri de plop negru pentru inflamaţii. Astăzi crema de muguri de plop este încă utilizată ca aşa-cunoscut tratament naturist pentru inflamaţii ale pielii şi hemoroizi. În secolul XVII Nicolas Culpeper a notat remedii pentru răni şi febră.

Ca plantă medicinală, plopul furnizează două materiale vegetale – scoarţa, şi mugurii.

Scoarţa de plop conţine glicozide ale acidului salicilic, taninuri, derivaţi triterpenici, ceară, oligozaharide, şi a fost utilizată, uneori alături de furnze, pentru acţiunea analgetică, antipiretică, şi antiinflamatoare, în special pentru tratamentul afecţiunilor reumatice inflamatorii.

În produsele naturiste de astăzi întâlnim în special mugurii de plop, care conţin un material lipofil, rezinos, caracterizat prin prezenţa agliconilor flavonici, a derivaţilor flavonici (crizol, tectocrizol, apigenol), a flavonolilor (galangina, izalpinina, cvercetol, kempferol) precum şi a flavononelor (pinocembrina, pinostrobina). Mai conţin ulei esenţial, derivaţi fenolici precum acidul cafeic, dimetil cafeic, izoferulic, esteri ai acidului ferulic cu alcooli alifatici şi aromatici, glicozide fenolice (populozida, salicozida), acizi graşi, alcooli alifatici, componente terpenice (bisabololul).

Datorită acţiunii lor antiseptice, cicatrizante, antiinflamatoare, hemostatice şi de favorizare a proceselor de regenerare, antiseptice intestinale şi urinare, mugurii de plop sunt folosiţi la prepararea unguentelor antihemoroidale, în preparatele destinate afecţiunilor respiratorii (sub formă de combinaţii în comprimate, ceaiuri pentru răceli şi bronşite, siropuri de tuse, tincturi), dar şi în remediile naturiste pentru boli infecţioase ale aparatului urinar; produsele din mugurii de plop sunt utile şi în cazul nevralgiilor şi a reumatismului.

Foarte recent, un studiu ştiinţific a evidenţiat efectele anti-inflamator, hepatoprotector, vasorelaxant endotelial dependent, şi antioxidant ale unui extract etanolic din mugurii florali de plop, pe animale.

Plămânărică

Pulmonaria officinalis L.

Plantă ierboasă perenă, creşte până la 15-30 cm, cu tulpina cilindrică, neramificată, fin păroasă, cu frunze alungit ovate, cele bazale mai mari, cu pete albicioase; florile cu corola tubuloasă roşietică ce virează în albastru-violet, sunt grupate câte 6-15 într-o cimă scorpioidă. Se recoltează partea aeriană sau doar frunzele, în perioada înfloririi şi după aceasta, din martie până în septembrie.

Denumirea latină Pulmonaria, derivă din cuvândul pulmo, care înseamnă plămâni, şi de la aspectul pătat al frunzelor care seamănă cu aspectul plămânilor când sunt bolnavi.

Ca plantă medicinală, apare destul de târziu în scierile medicale vechi. Printre primele citări o constituie ce din Herbal-ul lui Matiolus, apoi un alt botanist al secolului XVI, Ruellius, recomandă planta ca remediu pentru plămâni sub formă de decoct, sau proaspătă, ca atare.

În perioada anglo-saxonă din plantă se prepara un remediu pentru boli de plămâni, iar la mijlocul secolului XVIII, Hill prescria decoctul din frunze pentru tuse, dificultăţi de respiraţie, şi toate bolile plămânilor.

Gmelin, medic şi naturalist german al secolului XVIII, o recomandă pentru tuberculoză.

Slovacii încă prepară din ea un ceai pentru tratamentul naturist al bolilor pulmonare.

Pulmonaria conţine saponozide, flavonoide, alantoină, mucilagii, acid silicic şi alte săruri minerale, vitamina C, carotenoide şi posibil alcaloizi pirolizidinici.

Are o acţiune expectorantă, dezinfectantă, sudorifică, diuretică şi antiinflamatoare, şi reduce congestia bronhiilor. Datorită conţinutului crescut de mucilagii, plămânărica are un efect emolient foarte util pentru tractul respirator.

Plămânărica este utilizată şi astăzi în produsele naturiste, sub formă de ceaiuri (infuzie, infuzie concentrată, decoct), tincturi, sau în siropuri de tuse, pentru tatarea bronşitei, laringitei, contra tusei şi a inflamaţiilor gâtului. Utilizată sub formă de cataplasmă, reduce inflamaţiile produse de leziuni sau arsuri. Frunzele au o acţiune astringentă şi cicatrizantă, şi se aplică extern pentru stoparea sângerărilor.

În 1990, un studiu a evidenţiat că Pulmonaria conţine glucopeptide cu efect anticoagulant.

Pir

Agropyron repens P. Beauv.

Specie perenă, cu stoloni subterani orizontali, galben lucitori, cu internoduri de 5 cm goale în interior, la noduri cu rădăcini adventive. Tulpinile aeriene sunt erecte cu noduri proeminente şi internoduri de tip pai; frunze liniare cu teaca despicată care înconjoară tulpina, cu limbul de 10-20 cm lungime şi 6-9 cm lăţime, aspru şi cu nervurile paralele. Spicele terminale compuse din spiculeţe multiflore, turtite. Se recoltează rizomul, în perioadele martie-aprilie, septembrie-octombrie.

Pirul a fost utilizat ca plantă medicinală din vremuri antice. Denumirea sa ştiinţifică a fost menţionată în publicaţiile lui Dioscorides, Pilnius, Tabermontanus-Bauhinus 1588, şi Matthiolus 1626. Rizomul a fost utilizat tradiţional ca diuretic, în special în amestec uc alte plante.

Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX acorda o atenţie deosebită pirului, acţiunea sa fiind considerată importantă în diabetul zaharat, datorită prezenţei substanţei similare inulinei şi a proprietăţilor sale stimulente a secreţiei glandelor intestinale. Infuzia de pir era cunoscută pentru acţiunea sa „diuretică şi eliminatorie din organism a produselor vătămătoare de desasimilaţie, dând astfel bune rezultate în gută, icter şi bolile ficatului”.

Ceaiul de pir mai era considerat anticataral şi sudorific, efecte care pe lângă cel diuretic lucrau favorabil în stările catarale cronice ale căilor respiratorii, stomacului şi intestinelor, ca şi în tuberculoza incipientă, în reumatism şi nefrite. Având în vedere bogăţia pirului în vitamine şi minerale, medicii vremii recomandau mustul extras din rădăcinile proaspete pentru cura de primăvară.

Medicina populară românească apreciază foarte mult rădăcina de pir recomandând-o ca remediu naturist pentru bolile de stomac şi reumatism, în întărirea ficatului şi a splinei, ca depurativ, ca fluidifiant al secreţiilor mucoase. Se mai foloseşte în combinaţie cu alte plante în afecţiuni respiratorii.

Rizomii pirului conţin triticina (similară inulinei) polizaharide (fructozani), inozitol, manitol, fructane, flavonoide, lectine, mucilagii, acizi fenil carboxilici, acid silicic şi silicaţi, săruri minerale (K, Fe) şi cantităţi foarte mici de ulei esenţial.

În produsele naturiste întâlnim în prezent pirul, individual sau în combinaţii, recomandat pentru infecţiile şi inflamaţiile reno-urinare (cistite, pielite, nefrite, prostatite), pentru tratamentul naturist al litiazei urinare, hipertensiunii arteriale şi retenţiilor hidro-saline (edeme).

Pin

Pinus sylvestris L. (Pinaceae)

Mugurii de pin au efecte terapeutice extraordinare asupra organismului uman, în special asupra aparatului respirator, rinichilor, oaselor şi muşchilor.

Mugurii de pin sunt cunoscuţi încă din cele mai vechi timpuri pentru beneficiile pe care le aduc organismului. Utilizaţi atât intern, cât şi extern, aceştia au o putere terapeutică extraordinară, fiind un remediu excelent pentru organism.Conform unor papirusuri egiptene, medicii faraonilor obişnuiau să prescrie pinul pentru pneumonie şi alte afecţiuni pulmonare. Acesta are efect descongestionant asupra mucoaselor, fiind un bun inhalant în afecţiuni respiratorii.

Componentul principal al mugurilor de pin este uleiul volatil format din pinen, limonen şi silvestren, drept componenţi predominanţi cantitativ. Pe lângă uleiul volatil, mugurii de pin mai conţin şi acid ascorbic. taninuri, fitoncide, substanţe antibiotice, bioflavonoizi.

Prin conţinutul lor, mugurii de pin se recomandă în bronşite, afecţiuni ale căilor respiratorii superioare, fluidifică secreţiile bronşice fiind astfel un bun expectorant şi calmant al tusei. Se administrează sub formă de infuzie şi sirop fiind recomandat şi în combaterea infecţiilor urinare, ca antiseptic al căilor urinare. Uleiul esenţial de pin este folosit şi ca aromatizant sau pentru a corecta gustul neplăcut al unor medicamente. Intră, de asemenea, în diferite produse cosmetice sau fricţiuni pentru calmarea durerilor musculare sau articulare.

Acţiunea sa antiseptică ajută la vindecarea infecţiilor urinare şi respiratorii. Studii finlandeze efectuate în 2000 au descoperit că pinul este eficace împotriva mai multor specii de bacterii, ca şi împotriva Candidei albicans, ciuperca responsabilă pentru apariţia candidozei orale şi vaginale.

Pelin

Artemisia absinthium L. (Asteraceae)

De 1 mai se sărbătorește Ziua Pelinului, dedicată pelinului, plantă folosită frecvent în medicina naturistă. De ziua lui, pelinul se poartă la pălărie, în sân şi în buzunare, împodobeşte ferestrele şi icoanele, se pune în aşternutul patului, între case şi pe podeaua caselor. Oamenii credeau că îşi înnoiesc sângele şi că vor fi sănătoşi de-a lungul anului dacă în această zi vor bea vin amestecat cu pelin şi dacă mestecă în dinţi frunze de pelin. Pelinul recoltat în ziua de 1 mai este tămăduitor de boli şi se păstrează ca plantă de leac de-a lungul întregului an. Ca plantă medicinală, pelinul era recoltat de descântătoare, în funcţie de boala vindecată şi în anumite momente ale zilei, precum şi la anumite sărbători calendaristice (Măcinici, Armindeni, Strodu Rusaliilor, Rusalii, Marina), după un ritual consacrat, adesea dezbrăcându-se şi despletindu-se.

Pelinul este o plantă perenă, ierboasă. Poate atinge o înălțime de 1 – 1,2 m. Frunzele bazale sunt tripenat sectate, cu o lungime de până la 20 cm, iar cele tulpinale, cu lungimi nu mai mari de 10 cm, se simplifică treptat spre vârf. Florile sunt galbene pal și foarte mirositoare iar fructul este o achenă. Înflorește în perioada iulie-septembrie.

Produsul vegetal (Artemisia herba) conține principii amare și ulei volatil. Substanțele amare sunt reprezentate de lactone sescviterpenice, cea mai importantă, din punct de vedere al acțiunii este absintina. Uleiul volatil este constituit în principal din tuionă, linalool, cineol, α-bisabolol. Pelinul mai conține derivați flavonici, acizi polifenolcatboxilici, acizi organici, vitamina C, vitamina B6, acid folic, substanțe minerale (Ca, K, Na, P, Fe, Mn, Mg, Zn, Cu). Datorită diversității compușilor activi, pelinul are acțiune tonic amară, stomahică pentru stimularea apetitului, carminativă, colagogă, spasmolitică, vermifugă și se utilizează cu succes pentru dispesii, anorexie, edeme ranel, boli manifestate prin reținerea apei în țesuturi, ptoză generalizată. Extern se folosesște pentru rănile purulente.

Pelinul este utilizat sub diverse forme cum ar fi infuzia, vinul medicinal, extractul uleios, tinctura. Consumat abuziv, pelinul creează stări de agitație, convulsii, halucinații iar abuzul de băuturi cu pelin determină tulburări psihice, pierderea memoriei. Este contraindicatîn sarcină și alaăptare, la copii.

Pătlagină

Plantago lanceolata L.

Plantago major L.

Plantago media L.

Pătragina este o plantă erbacee, perenă, cu rizom scurt, din care se dezvoltăfrunze dispuse într-o rozetă bazală şi o tulpină dreaptă la capătul căreia se formează o inflorescenţă sub formă de spic.

Dacii o numeau spioox – spioac şi o foloseau intern pentru combaterea tusei, a răcelilor, bolilor de piept, a ofticii (tuberculoza) şi durerilor de stomac, iar extern contra rănilor şi tăieturilor pe care se puneau frunze pentru a opri sângerarea şi a grăbi vindecarea, şi contra furunculelor.

Dioscorides şi Plinius o recomandau pentru probleme precum tumorile maligne, ulcere, probleme bronhice, febră, contra sângerărilor, rănilor infectate, muşcăturilor şi inflamaţiilor pustuloase.

Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX, a constatat pentru pătlagină proprietăţi depurative (curăţă sângele) şi hemostatice; apoi fluidifiantă a secreţiilor mucoase, anticonvulsivantă, antifebrilă, stomahică (tonifiază stomacul), şi cicatrizantă. Aceste calităţi sunt datorate faptului că această buruiană conţine acid silicic, substanţă amară, tanin, mucilagiu şi săruri minerale.

Constituenţii chimici ai pătlaginei sunt bine documentaţi, cei mai importanţi fiind mucilaliige, glicozidele iridoide (aucubină şi catalpol), esteri ai acidului cafeic (acteozidă) şi taninuri. Astfel, bine cunoscutele proprietăţi antihemoragice pot fi atribuite taninurilor.

Aucubina are şi ea rol cicatrizant şi antibacterian, iar efectele anti-inflamator şi de vindecare a rănilor au fost atribuite concentraţiilor mari de acizi clorogenic şi neoclorogenic.. Acţiunea antitusivă este atribuită mucilagiilor. Acetozida şi plantamajozida prezintă acţiune antiinflamatoare.

Aucubigeninul, agliconul aucubinei, s-a dovedit a fi responsabilul principal pentru activitatea antibacterială a drogului, sau extractului de pătalgină.

Aucubina, catalpolul şi acetozida prezintă efecte spasmolitice, în dependenţă de doză.

Polizaharidele (mucilagiile) cresc activitatea imunostimulatoare a organismului.

A fost documentată o acţiune hipotensivă la câini normotensivi anesteziaţi, şi de asemenea o acţiune de reducere a lipidelor plasmatice, a colesterolului, a b-lipoproteinelor şi trigliceridelor la iepuri cu aterioscleroză experimentală.

Pe lângă aceasta, a mai fost documentată o activitate bronhostatică în urma studiilor preclinice şi preliminare clinice, pătlagina dovedindu-se eficientă în tratamentul bronşitelor cronice de natură spastică sau non-spastică.

Păpădie

Taraxacum officinale L.

Specie erbacee, perenă, cu latex albicios, rădăcină pivotantă, frunzele lanceolate cu lobi inegal sectaţi grupate în rozetă bazală; tulpina aeriană cilindrică, goală în interior, fără noduri, se termină cu o inflorescenţă formată din flori ligulate galbene. Rădăcina se recoltează în perioadele martie-aprilie, septembrie-noiembrie, iarba se poate recolta primăvara şi vara devreme.

Denumirea genului, Taraxacum, derivă cel mai probabil din grecescul taraxos (boală), şi akos (remediu), datorită acţiunilor curative ale plantei.

Este cunoscută din vechime şi Theofrast vorbeşte despre efectul medicamentos al păpădiei contra pistruilor; de prin veacul IX-X planta este tot mai bine studiată, începând cu medicii arabi Avicene şi Serapion, prima sa menţiune ca medicament fiind făcută în lucrările medicilor arabi ai secolelor X – XI; reputaţia crescută a plantei face ca regele prusac Frederic cel Mare să se trateze de boala sa de rinichi cu extract de păpădie.

Medicina ştiinţifică din ţara noastră la începutul secolului trecut recunoaşte păpădiei proprietăţi antigutoase, antireumatice, antiscrofuloase; combate diateza exudativă, obezitatea, arterioscleroza, fiind mult recomandată bătrânilor; apoi în unele boli de sânge şi unele forme de diabet. Unii medici ai vremii o numesc medicament miraculos, acţiunea ei fiind eficace în bolile de stomac, intestine, vezicula biliară, ficat, rinichi; apoi în reumatismul de orice natură, scrofuloză, în boli de piele, obezitate, boli de piept; deci un leac aproape universal, care se şi recomandă în cura de primăvară. S-au mai constatat un efect de stimulare a secreţiei salivare, stomacale, intestinale, hepatice, apoi o caţiune diuretică, o normalizare a circulaţiei sângelui, ca şi o purificare a lui.

Toată planta conţine flavone, acid cichoric, substanţe amare (lactucopicrină); în rădăcină predomină alcooli triterpenici (taraxisteroli), steroli, provitamina A, vitaminele B, C, D, săruri minerale. Rădăcina mai conţine inulină.

În studii in vitro şi pe animale au fost demonstrate efecte diuretice, moderat-antiinflamator, de stimulare a secreţiei biliare, un efect antitumoral şi un efect hipoglicemiant la iepurii sănătoşi (dar nu la cei diabetici).