Propolis

Propolisul este un produs al activității vitale a albinelor de miere Apis mellifera. Albinele produc propolis prin amestecarea substanțelor adunate de la plantele înflorite, mugurii de flori și exudate rășinoase. Acestea produc astfel un material potrivit pentru izolarea stupului, îmbălsămarea insectelor moarte din stup și protejarea împotriva invaziei de către microorganisme și alte insecte. Propolisul brut este de obicei compus din 50% rășini vegetale, 30% ceară, 10% uleiuri esențiale și aromate, 5% polen și 5% alte substanțe organice.

Propolisul posedă o varietate de efecte biologice și farmacologice, cum ar fi antibacteriene, antioxidante, antitumorale, antiinflamatorii și imunomodulatoare. El nu poate fi utilizat ca atare ca materie primă, așa că trebuie purificat prin extracție pentru a îndepărta materialul inert și pentru a păstra fracția polifenolică, cea care este în primul rând responsabilă pentru activitatea sa. În general, etanolul este cel mai bun solvent pentru prepararea propolisului, dar alți solvenți precum eterul etilic, apa, metanolul și cloroformul pot fi de asemenea folosiți pentru extracția și identificarea constituenților propolisului.

Peste 300 de compuși diferiți au fost identificați în propolis, incluzând fenoli, tanini, polizaharide, terpene, acizi alifatici, esteri, acizi aromatici, acizi grași, aldehide, aminoacizi, cetone, calcone, dihidroclacone, vitamine și substanțe anorganice. Printre aceștia, flavonoizii și acizii fenolici prezintă cel mai mare interes pentru cercetători.

Are o istorie îndelungată de folosire în multe țări ca remediu tradițional pentru tratarea rănilor, arsurilor, a durerilor în gât şi tusei, a tulburărilor de stomac etc. În ultimele decenii, proprietățile medicinale ale propolisului au atras atenția oamenilor de știință și în prezent există o mulțime de date cu privire la compoziția sa chimică și efectele biologice diverse, inclusiv cele antimicrobiene, antioxidante, imunomodulatoare, antiinflamatoare, citotoxice, antiulcer și multe alte activități. Este un ingredient popular în suplimente alimentare, alimente și băuturi pentru sănătate, produse cosmetice.

Există câteva dovezi timpurii că propolisul ar putea ajuta la prevenirea sau reducerea răcelii obișnuite și a altor infecții ale căilor respiratorii superioare.

Propolisul a fost folosit empiric de secole și a fost menționat întotdeauna ca un agent imunomodulator. Activitatea imunomodulatoare a propolisului și proprietățile sale antiinflamatorii au fost deosebit de bine cercetate. Proprietățile imunomodulatoare ale propolisului sunt puse pe baza flavonoidelor și a acizilor fenolici. Yuan și colab. a raportat că acești compuși fenolici ar putea fi componente importante care activează celulele imunitare înnăscute și adaptive.

Un studiu având ca obiectiv evaluarea caracteristicilor antivirale a extractelor de propolis şi a unor compuşi ai acestuia luaţi individual împotriva virusurilor patogene umane, a concluzionat că extractele de propolis au arătat o puternică activitate antivirală asupra virusului herpetic, în contact direct cu virusul. Cu toate acestea, extractele care conțin multe componente diferite au prezentat efecte antiherpetice semnificativ mai mari, precum și indici de selectivitate mai mari decât constituenții individuali, izolați.

Probe de propolis cu diferite origini geografice au fost cercetate într-un alt studiu pentru activitățile lor antibacteriene (împotriva Staphylococcus aureus și Escherichia coli), antifungice (împotriva Candida albicans) și antivirale (împotriva virusului gripei aviare). Toate probele au fost active împotriva tulpinilor de teste bacteriene, fungice și Gram-pozitive, iar majoritatea au arătat activitate antivirală. Activitățile tuturor eșantioanelor au fost similare, în ciuda diferențelor în compoziția lor chimică. La probele din zona temperată, flavonoizii și esterii acizilor fenolici sunt cunoscuți ca fiind responsabili pentru activitățile menționate mai sus ale propolisului; eșantioanele tropicale nu conțineau astfel de substanțe, dar prezentau activități similare. Evident, în diferite eșantioane, diferite combinații de substanțe sunt esențiale pentru activitatea biologică a propolisului.

Studiile au arătat că propolisul poate restricționa dezvoltarea plăcii bacteriene și a agenților patogeni care cauzează parodontoza datorită proprietăților sale antibacteriene. În plus, apa de gură care conține propolis a demonstrat eficacitate în vindecarea rănilor chirurgicale. O pastă de dinți cu extract etanolic 3% de propolis a arătat o potență mai mare împotriva gingivitei cauzată de placa dentară la un grup de pacienți. Extractele de propolis au ajutat, de asemenea, la vindecarea halitozei.

Propolisul este utilizat pe scară largă în produse dermatologice precum creme și unguente. Utilizarea sa în produsele de îngrijire a pielii se bazează pe proprietățile sale antialergice, antiinflamatoare, antimicrobiene și acțiunea de stimulare a sintezei de colagen. Propolisul a demonstrat efecte favorabile în procesul de vindecare a rănilor.

Polyporus umbellatus

Polyporus umbellatus, cunoscut și ca „Zhu Ling” în China, aparține familiei Polyporaceae din filusul Basidiomycota. Este o ciupercă medicinală folosită pe scară largă în Asia, în special în China și Japonia și a fost unul dintre cele mai importante medicamente tradiționale chineze de mai bine de 2500 de ani. Sclerotia este principala parte medicinală a Polyporus umbellatus și a fost folosită ca diuretic, pentru tratamentul bolilor de rinichi, edemelor, precum și a diareei și icterului. Au fost raportate numeroase efecte farmacologice, inclusiv activități anticanceroase, imuno-stimulente, hepatoprotectoare, radio-protectoare și antioxidante.

Ciupercile sunt o resursă alimentară care sunt larg distribuite pe glob și consumate pentru valoarea lor nutritivă. În plus, ciupercile conțin o varietate de nutrienți, precum carbohidrați, proteine, minerale și terpenoide, care sunt benefice pentru sănătatea umană. Mulți compuși bioactivi ai ciupercilor medicinale au fost studiați pe larg, incluzând polizaharide, lectine, lactone, terpenoizi și alcaloizi. Printre ele, polizaharidele cu activități multiple sunt principalele componente ale unor ciuperci. În ultimii ani, din ce în ce mai multă atenție a fost acordată funcției imunomodulatoare a polizaharidelor de ciuperci.

Activitățile fiziologice ale polizaharidelor depind de compoziția lor în monozaharide, iar identificarea acestei compoziții este primul pas pentru dezvăluirea proprietăților fizico-chimice relevante și a relațiilor structură-activitate. În plus, compoziția monozaharidelor este un parametru esențial pentru evaluarea calității polizaharidei. În urma analizelor fizico-chimice s-a constatat că polizaharidele din P. umbellatus sunt compuse în principal din opt monosacharide: glucoză, acid glucuronic, galactoză, riboză, xiloză, arabinoză, manoză și fucoză. Conținutul de glucoză este în general mai mare iar riboza este cea mai scăzută. În plus, fructoza, rannoza și acidul galacturonic au fost, de asemenea, detectate în unele probe.

Cercetările actuale au descoperit că polizaharidele din P. umbellatus prezintă în principal o acţiune de imunoreglare, care ajustează funcția unei varietăți de celule imune incluzând celule T, celule B, macrofage, celule dendritice și celule NK. Polizaharidele P. umbellatus în combinație cu medicamentele chimioterapice îmbunătățesc eficacitatea și reduc efectele adverse toxice prin sistemul imunitar. Mai presus de toate, s-a emis ipoteza că în combinație cu Ganoderma, poate regla mai eficient funcția imunitară. Rezultatele studiilor ştiinţifice au arătat că polizaharidele din ciuperci au îmbunătățit funcția celulelor macrofage prin îmbunătățirea abilității fagocitice a acestora, a producției de oxid nitric printre altele.

În plus, datele ştiinţifice publicate au arătat eficacitatea polizaharidelor din P. umbellatus pentru tratarea hepatitei B în majoritatea cazurilor raportate. Mai mult decât atât, în terapiile combinate cu vaccinul pentru hepatita B, sau alături de interferon, aciclovir și iRNA rezultatele sunt mai bune decât atunci când tratamentul se face cu un singur medicament. În general, când extractul bogat în polizaharide este utilizat singur sau în combinație cu alte medicamente pentru prevenirea și tratamentul pacienților afectați de hepatită B, eficacitatea este convingătoare.

Studiile au mai arătat că polizaharidele din P. umbellatus pot îmbunătăți funcția renală și pot ameliora gradul de depunere renală de colagen și fibroza suplimentară. Mecanismul s-a dovedit a fi legat de scăderea inflamației, tranziția epitelială-mezenchimică supresivă, a reconstruit echilibrul metaloproteinazelor matrice și a inhibitorilor tisulari ai metaloproteinazelor și a factorilor pro-fibrotici și antifibrotici. Datele au sugerat astfel că polizaharidele din P. umbellatus pot servi drept candidat clinic la tratamentul fibrozei interstițiale renale.

Podbal

Tussilago farfara L.

Plantă erbacee perenă, cu rădăcină adâncă, cu stoloni orizontali, tulpinile de flori albicioase, care cresc la aproximativ 15 cm înălțime, se dezvoltă adesea în februarie. Acestea sunt acoperite cu solzi asemănători frunzelor, care sunt lanceolaţi, ascuțiţi și de culoare roșiatică. Florile compuse, cele centrale sunt flori mascule în formă de clopot tubular iar florile marginale, înguste, în formă de limbă, de culoare galbenă. Acestea sunt pe multe rânduri, sunt feminine și fertile. Fructele au un smoc alb de păr. Frunzele bazale apar după înflorire. Acestea sunt pețiolate, în formă de inimă, rotunjite, sau neuniforme, serate și pubescente pe partea inferioară. Tussilago farfara este o plantă caracteristică pentru sol argilat, loam, și absoarbe mult zinc pe solurile care conțin zinc. Rădăcina conține până la 6,45% pe sol bogat în zinc și până la 3,66% pe sol fără zinc. Planta poate fi găsită adesea și pe pădurile proaspăt arse și pe grămezi de cărbune. Este singura plantă care poate crește pe cărbune brun pur.

Podbalul este unul dintre cele mai vechi și mai originale suprimante pentru tuse. Hipocraticii, care l-au numit „bechion”, l-au folosit. Dioscorides, Plinius și Galenus recomandă fumul frunzelor aprinse împotriva tusei și a apneei. Pliniu specifică exact tipul de procedură. Pentru combaterea tusei învechite, rădăcinile de la nivelul piciorului trebuie așezate pe cărbuni de chiparos și fumul inhalat printr-o pâlnie.  Marcellus Empiricus (secolul al V-lea), stareța Hildegard și ăîrinţii medievali ai botanicii se referă, de asemenea, în mod repetat la puterile de vindecare ale podbalului în bolile sistemului respirator. Podbalul era utilizat pe scară largă ca înlocuitor al tutunului de către populația mai săracă.

Remediu folosit de Hippocrates, Paracelsus, St. Hildegard, Matthiolus. După Weinmann (Phytanthoza iconographia, 1745) și Haller (Medicin. Lexicon) podbalul era lăudat pentru astm, tuse, tuberculoză și abcese pulmonare. Clarus (Handb. d. spec. Arzneimittel. 1860.) îl recomanda pentru boli pulmonare cronice, Kneipp (The Great Kneipp Book, 1935) scria că tusea poate fi ușor remediată de această plantă şi că are, de asemenea, un efect analgezic.

După Leclerc (Précis de Phytothérapie, 1927), numai florile sunt folosite în Franța. El a lăudat o infuzie și un extract ca expectorant și tonic și a văzut rezultate deosebit de bune în traheita asociată gripei.

Schulz, tot la începutul secolului trecut, a observat un efect bun al adăugării frunzelor de podbal la tutunul de fumat, la persoanele cu bronșită și astm, deoarece acest amestec netezește mucoasa palatului dur, o face alunecoasă și produce o expectorație crescută și mai ușoară a mucusului bronșic; el bănuia că acest efect ar trebui să se bazeze pe conținutul de săruri de azotat din plantă.

Madaus, în 1928 considera că podbalul este adesea utilizat singur sau în combinație cu alte produse ca antiinflamator și expectorant în afecţiunile respiratorii. Îl prescria cu rezultate bune pentru tuse, răgușeală, bronșită, faringită, tuberculoză pulmonară debutantă (aici în doze mai mici), astm bronșic și pleurezie. Farfara este rareori prescris ca remediu gastric (datorită conținutului său de substanțe amare) pentru gastrită ușoară și enterită și pierderea poftei de mâncare. De asemenea, Urban l-a recomandat împotriva sciaticii. El mai scrie că folosirea externă a frunzelor zdrobite sau decoctului lor sub formă de aplicaţii locale în flebite, arsuri, erizipele și inflamații sunt bine cunoscute.

Ca substanțe active principale, frunzele conțin glicozid amar 2,63%, mucilagii, fitosterol (format din sterol, sitosterol și saponină) și substanțe amare, în plus acid galic, inulină, tanin, colină, acid tartric și malic.

În 2016, Wu et al. au realizat un studiu ştiinţific în care au arătat că acizii cafeoilquinici și amestecul lor, care prezintă efecte antitusive, expectorante și antiinflamatorii semnificative, ar putea fi considerați ca principalii constituenţi activi ai potbalului şi că aceştia și pot acționa într-un mod colectiv și sinergic.

 

 

 

 

PIPER NEGRU

Piper nigrum L.

Piperul negru este fructul uscat, necopt al speciei Piper nigrum, Linn. (NU Piperaceae), o plantă cățătoare indigenă din India de Sud și cultivată acolo, precum și în insulele Arhipelagului Malaez, Peninsula Malaezia, Siam, etc. Planta produce un vârf pendulos de fructe sesile, care este colectat imediat ce fructele inferioare își schimbă culoarea de la verde la roșu și se usucă. Fructele sunt apoi separate de tulpini și clasificate la dimensiuni, pentru export. Fructele sunt sferice, maro închis și aproximativ 5 milimetri în diametru. Suprafața este ridată profund și grosier în mod reticulat; la vârf sunt vizibile rămășițele stigmei sesile. Pericarpul este subțire și conține o singură sămânță, ocupând complet cavitatea. O secțiune verticală a fructului prezintă un pericarp subțire, îngust, întunecat, în interiorul căruia se află miezul albicios al seminței, la care pericarpul aderă ferm. Mirosul este aromat, iar gustul înțepător.

Piperul negru a fost menționat de Theophrastus (633), care a descris două tipuri. Dioscoride (194) și Pliniu (514) îi dau un loc în scrierile lor. Încă din 64 A. D. a fost menționat ca apărut pe coasta Malabarului. Autorii arabi din Evul Mediu, secolele XII și XIV, l-au descris, de asemenea. În țările europene din Evul Mediu piperul a fost considerat cel mai important dintre toate condimentele, fiind fundamentul unei mari părți a bogăției Veneției și Genovei în timpul în care comerţul prospera acolo. A fost folosit ca mijloc de schimb atunci când banii erau puțini, iar când Roma a fost asediată de goți, răscumpărarea a inclus trei mii de kilograme de piper. De fapt, valoarea pusă pe piper în evidențele trecutului este în sine o indicație a importanței sale pentru oamenii care l-au folosit.

Hipocrate l-a folosit în mai multe afecţiuni. Pliniu observă utilizările sale ca şi condiment.

Administrat intern, stimulează stomacul, creează o senzație de căldură și, atunci când este utilizat în doze mici, ajută funcțiile digestive. Puterea de febrifugă a acestui condiment a fost complet dovedită, în numeroase cazuri deja la 1854.

Piperina, principiul activ cel mai cunoscut din piperul negru, există şi în piperul alb și piperul lung, şi în boabele de Cubeba clusii. A fost obținută pentru prima dată de Oersted din Copenhaga, în 1819.

The British Pharmaceutical Codex, 1911 descrie că Piperul negru are într-un grad ridicat proprietățile stimulante și carminative ale uleiurilor volatile, determinând un flux reflex de salivă, cu secreția crescută de suc gastric și un apetit îmbunătățit. Mișcările gastro-intestinale sunt crescute, având ca şi consecință eliminarea gazelor și ameliorarea colicilor. În doze suficiente, piperul dilată vasele superficiale ale pielii, provocând o senzație de căldură, urmată de diaforeză și o oarecare reducere a temperaturii.

La începutul secolului trecut,  combinat cu chinina, încă se folosea în tratamentul febrelor intermitente.

În Asia, fructele de piper negru nu sunt doar un condiment apreciat, ci și un agent terapeutic foarte preţuit, care este folosit ca tratament în multe afecțiuni, inclusiv astmul, răceala și alte probleme respiratorii. Khawas et al., în 2017, a investigat caracteristicile structurale și activitatea antitusivă in vivo a trei fracții izolate din fructele Piper nigrum. Extractul de apă parental care conținea atât polizaharidă pectică, dar și piperină, după administrarea orală (50mgkg-1 greutate corporală) la cobai, a arătat activitate antitusivă comparabilă cu fosfatul de codeină (10mgkg-1 corp). Fracția precipitată de extract etanolic care conține polizaharidă pectică a arătat o activitate antitusivă relativ mai mare decât fracția solubilă care conține piperină, dar potențele lor sunt mai mici decât extractul apos parental. În mod semnificativ, reactivitatea musculară netedă specifică a tuturor celor trei fracții a rămas neschimbată. În cele din urmă, s-a concluzionat că combinația polizaharidă-piperină pectică din extractul parental îmbunătățește sinergic efectul antitusiv.

 

Palmarosa

Cymbopogon martinii

Cymbopogon martinii este o specie de iarbă din genul Cymbopogon (lemongrasses) originar din India și Indochina, dar cultivată pe scară largă în multe locuri pentru uleiul său aromatic. Este cunoscut cel mai bine cu numele comun palmarosa (trandafir palmier), deoarece miroase dulce și asemănător cu trandafirul. Alte denumiri comune includ geraniul indian, gingergrass, rosha și iarba rosha.

Această iarbă crește destul de înaltă, variind de la 1,3 până la 3 m înălțime, cu o culoare verde pal și o tulpină subțire puternică. Crește lent, durează trei luni până la înflorire; odată ce a înflorit, poate fi recoltată. Acesta a primit numele de palmarosa de la aroma de trandafir floral, cu miros dulce pe care îl emană. Este utilizat pe scară largă pentru parfumul său în produse cosmetice din întreaga lume. De asemenea, este cunoscut faptul că ajută la respingerea țânțarilor.

Uleiul esențial de palmarosa se obține prin partea întreagă a plantei înflorite, prin distilare cu vapori de apă. Acesta conține compusul chimic geraniol și s-a dovedit a avea un efect insecticid atunci când este aplicat pe cereale, antihelmintic împotriva nematodelor și antifungic.

În cosmetică, uleiul de palmarosa se folosește pentru efectul rejuvenant al pielii obosite, îmbătrânite, ca regulator de sebum, drenant, hidratant pentru orice tip de piele. În plus conferă o aromă cu note exotice de esențe rare.

În aromaterapie este cunoscut pentru proprietățile antibacteriene puternice datorită geraniolului, antifungice, antivirale, fiind folosit cu succes în diferite infecții urinare și ginecologice (cistite, uretrite, salpingite), infecții ORL, acnee, micoze cutanate, digestive, pulmonare și ginecologice. La nivel local, aplicat topic are rol în drenajul sistemului ganglio-limfatic: celulită. Este și uterotonic, cardiotonic și neurotonic (anxietate, stres, iritabilitate) și cicatrizant.

Studiile recente au demonstrat ca uleiul esențial de palmarosa are efecte antiinflamatoare, imunomodulatoare, cicatrizante și antivirale (infecții virale, laringită, sinuzită, enterite, viremie, herpes).

Păpădia

Taraxacum officinale

PĂPĂDIA este o plantă mică, ierboasă, cu o rădăcină care ajunge până la 20 cm lungime.

Creşte în locuri necultivate, de la şes până în zonele subalpine, înflorind din  martie până în noiembrie.

Primăvara frunzele au cantitatea cea mai mare de substanţe active.

Tijele se recoltează în timpul înfloririi, iar rădăcinile primăvara devreme (martie – mai).

În lunile iulie-august rădăcinile conţin cantităţi mai mari de principiu amar (taraxacină), maximum fiind în luna noiembrie.

PĂPĂDIA conţine deci un principiu amar – taraxacina -, inulină (cu concentraţie mare în luna august), pectine, fluor, vitamine B şi C, D, acid nicotinic,fitosteroli, tanin.

Este o plantă folosită foarte mult în medicină dar şi în bucătărie.

Este sub influenţa planetelor Jupiter, Saturn şi Marte, plantă “ de foc “ care devine “ aer”.

Echilibrează secreţia biliară şi secreţiile gastrice, este tonifiantă, antiinflamatoare, uşor diuretică şi laxativă, stimulează funcţia depurativă a ficatului. Infuzia adăugată în apa de baie pentru picioare ameliorează circulaţia venoasă.

Este binefăcătoare în stările febrile provocând transpiraţia.

Consumarea frunzelor fragede şi a mugurilor de păpădie în salate este detoxifiantă şi revigorantă.

PĂPĂDIA se găseşte în multe ceaiuri FARES, în formule de pulberi şi capsule.

CEAIURI: –  Colesterol M103,

  • Vezică biliară D75,
  • Ceai U- pentru stomac D42,
  • Detoxifiant – Purificarea organismului (depurativ ) P115,
  • Curăţarea sângelui P125 şi P126,
  • Păpădie – frunzeD126.

Ceaiuri Stare de bine : Organism purificat (detoxifiant) şi Protector hepatic.

PULBERI : – Curăţarea ficatului D93,

– Curăţarea sângelui P129,

– Organism purificat P128.

BITTER “ HERBA DACICA”,

CAPSULE : – Colesterol 1M105,

  • Hepatofit 1D 58.

 

 

 

POROINIC

Dactylorhiza maculata

Plantă perenă cu doi tuberculi, din familia Orchidaceae (dintr-unul din tuberculi pleacă tulpina actuală din celălalt se va dezvolta tulpina anul următor). Creşte în fâneţe umede şi păşuni din regiunea subalpină; poartă micorize; frunzele sunt întregi, biseriale; flori labiatiforme, dispuse în spice, cu foliola superioară alungită sub formă de label; fructul capsulă cu seminţe mici. Tuberculii uscaţi ai mai multor specii din genul Orchis şi din genurile înrudite se folosesc, atât în scop alimentar cât şi fitoterapeutic.

În trecutul îndepărtat, în Persia şi Levant, pulberea din tuberculii colectaţi de la Eulophia campestris şi E. Herbacea Lindley şi speciile înrudite din acele zone era cunoscută sub denumirea de salep.

Mai târziu, a ajuns şi a devenit folosit şi în Europa Sudică şi Centrală, singurele forme de salep acceptate de Farmacopeea Germană fiind din tuberculii proveniţi de la speciile Orchis mascula, Linné; Orchis ustulata, Linné; Orchis Morio, Linné; Platanthera bifolia, Reichenbach; Anacamptis pyramidalis, Richard, şi de la alte specii înrudite.

Tuberculii colectaţi sunt opăriţi, şi apoi uscaţi rapid, proces prin care se elimină gustul amar şi neplăcut, şi îi face oarecum translucizi. Salep-ul oriental este mai puţin translucid decât cel european şi mai închis la culoare. Materialul vegetal mai este furnizat, printre alte specii, şi de Orchis maculata, Linné; Orchis latifolia, Linné; Orchis sambucina, Linné şi Gymnadaenia conopsea, Robert Brown. Acestea sunt apropiate de speciile comerciale folosite, dar conţin mai puţin amidon. În trecut erau denumite Radix Palmae Christi. Tuberculii din care este preparat salep-ul, trebuie recoltaţi atunci când planta se usucă, după ce planta a înflorit şi a produs sămânţa.

În scop alimentar se utilizează rădăcinile preparate. Salep-ul este o substanţă asemănătoare amidonului cu un gust dulce şi un miros slab, oarecum neplăcut. În tradiţiile populare în care este folosit se spune că este foarte nutritiv şi este preparat sub formă de băutură sau poate fi adăugat alături de cereale la prepararea pâinii etc. Se spune că o uncie (28,35 grame) de salep este suficientă să menţină o persoană pe întreaga zi. Salep-ul are efect nutritiv şi demulcent. Administrat cu lapte, apă, bulion sau jeleu este util în diareea de vară la copii, sugari şi în diareea cronică la adulţi, în special în cazurile asociate cu tuberculoza. Un mucilagiu valoros este preparat prin macerarea a 40 de bulbi de salep în apă rece, adăugând ulterior apă fiartă; se mai prepară de asemenea un jeleu care, ca şi mucilagiul, pot fi administrate liber.

În medicina populară din ţările europene, în special în Germania, rădăcinile de Orchis se folosesc în caz de ingestie, catar bronşic, febră, degerături, afecţiuni ale plămânilor şi stomacului, dureri de dinţi (în Turcia, pulbere din rădăcină), dureri (în sudul Italiei) şi de asemenea, este utilizat ca afrodisiac.

Fiind foarte nutritiv, a fost tradiţional utilizat ca dietă cu valoare specială pentru copii şi convalescenţi, fiind fiert cu apă, aromat şi preparat în acelaşi mod ca şi rădăcina de Maranta arundinacea. Fiind bogată în mucilagii, formază un jeleu calmant şi demulcent care este utilizat în tratamentul iritaţiilor tractului gastrointestinal. O parte de salep la 50 părţi apă este suficientă pentru realizarea jeleului.

Pe lângă mucilagii şi amidon, salepul mai conţine proteine, în special albumine, bassorina, ulei gras, gume şi zaharuri.

Mucilagiile sunt bogate în mucină şi polizaharide, care acţionează ca demulcent, agent de chelatizare şi au efecte protectoare asupra membranelor mucoase. În teste pe animale s-a dovedit un efect de reducere a colesterolului plasmatic. Pe lângă aceasta, substanţa vegetală se consideră a fi analgezică, colagogă şi hipoglicemică, dar nu sunt disponibile alte detalii. Substanţa vegetală este utilizată în caz de diaree nespecifică, în special la copii, şi pentru pirozis.

Utilizările din medicina indiană includ diabetul, hemiplegia, diareea cronică, neurastenia şi debilitatea generală.

 

Palmier de Florida

Serenoa repens (Sabal serulata)

Palmierul de Florida, denumit şi palmier pitic, plantă din familia Arecaceae, creşte spontan în sudul Statelor Unite şi prezintă frunzele verzi-albăstrui dispuse în evantai, cu flori mici grupate în spadice. Pentru tratamentele naturale se folosesc fructele globuloase, de 2-3 cm, cu o singură sămânţă albastră-neagră la maturitate, asemănătoare unei măsline.

Este cunoscută ca plantă medicinală din vechime, încă din vremea mayaşilor care o foloseau ca tonic şi a unor triburi amerindiene care foloseau fructele ca remedii expectorante şi antiseptice. Prima utilizare a unui extract din fructele de palmier pitic este atribuită amerindienilor, în tratarea afecţiunilor genitourinare. În anii 1870 a început o investigare ştiinţifică a proprietăţilor medicinale ale fructelor, raportându-se multiple efecte: digestive, de stimulare a poftei de mâncare şi nutriţionale, efecte de creştere a dimensiunii şi a capacităţii de secreţie a glandelor mamare, efecte de reducere a iritabilităţii ovariene şi uterine, efecte pozitive în dismenoree, de ameliorare a disfuncţiilor ovariene, de reducere a dimensiunii prostatei etc.).

Palmierul pitic a fost cuprins în Farmacopeea Statelor Unite ale Americii din 1906 până în 1917 şi în Manualul Farmaceutic Naţional din 1926 până în 1950. Extractul din palmier pitic este prezent în produse licenţiate în mai multe state europene. În această eră a medicamentelor sintetice, la fel ca multe alte alternative fitoterapeutice, a fost iniţial ignorat, pentru a fi redescoperit mai târziu atunci când mirajul medicamentului perfect pentru hiperplazia benignă de prostată s-a estompat.

Fructele şi seminţele sunt bogate în ulei gras (triacilgliceroli); acizii graşi se regăsesc în extractul lipido-sterolic folosit la prepararea anumitor forme farmaceutice. Extractul hexanic din fructe este folosit în produsele naturiste datorită efectului antiandrogenic periferic, in vitro demonstrându-se că acesta inhibă ciclooxigenaza şi lipooxigenaza, acţiuni ce pot explica activitatea antiinflamatoare şi antiedematoasă la nivelul prostatei.

Studiile clinice au confirmat efectul pozitiv al extractului hexanic din fructe în tratamentul simptomelor hipertrofiei de prostată, reducând poliakiuria nocturnă, disuria, durerile perineale şi genitale şi reziduul postmicţional, fără efecte adverse. Extractele lipidosterolice din fructele palmierului de Florida sunt indicate în manifestările funcţionale ale adenomului de prostată.

 

Pedicuța

Lycopodium clavatum L.

Plantă erbacee mică, din familia Lycopodiaceae, pedicuţa creşte până la 30-60 cm, cu tulpina târâtoare în partea bazală, adesea erectă spre vârf, cu ramurile numeroase, erecte, şi scurte. Planta creşte în Europa Centrală şi de Nord, prin păduri cel mai adesea de conifere, şi printre buruienile păşunilor umede din regiunea montană şi subalpină. De la plantă se recoltează sporii, tăind înainte de maturitate ramurile fructificate şi scuturându-le puternic, recoltarea făcându-se doar de la această specie. Se mai foloseşte şi planta întreagă, pentru infuzie.

Pedicuţa este o specie foarte veche, amintind de unele din cele mai vechi plante care au vegetat pe pământ. Vechii medici foloseau planta pentru stimularea apetitului şi pentru a susţine urinarea şi excreţia altor fluide ale corpului. Lycopodium a fost folosită de asemenea în tratamentul flatulenţei, reumatismului, gutei şi a afecţiunilor pulmonare.

În secolul XVII polenul era folosit ca un remediu pentru diaree, dizenterie şi reumatism. Extern, polenul era un remediu pentru răni şi afecţiuni ale pielii precum eczemele. Planta întreagă era întrebuinţată pentru tratarea afecţiunilor renale. Mult timp a fost folosită ca pulbere, în scopuri protectoare, pentru erisipel, intertrigo, herpes, ulcere sau eczeme. Farmaciştii foloseau pulberea din spori la prepararea pilulelor, pentru a împiedica aderarea acestora una la alta în interiorul recipientelor, iar pirotehniştii o utilizau în fabricarea artificiilor. La sfârşitul secolului XIX a devenit un remediu important în şcoli la sugestia homeopaţilor, care o utilizau în mod extensiv. O tinctură preparată din planta proaspătă fără spori, şi tinctură din spori era recomandată pentru sensibilitate crescută a organelor sau la nivelul pielii.

Lycopodium era considerat un sedativ gastric eficient, fiind valoros în dispepsie, în special asociată cu constipaţie şi palpitaţii cardiace. Era considerat un remediu util în gastrite catarale, de asemenea în febre cu periodicitate, în afecţiuni urinare – retenţie spasmodică de urină la copii, cistite catarale la adulţi cu depozit de mucus, cu micturiţie dureroasă şi frecventă, diateză litică acidă, catar vezical, apoi în gonoree, reumatism, şi în cazul durerilor de cap.

În medicina românească din secolul trecut, planta se întrebuinţa sub formă de ceai contra reumatismului şi a bolilor de vezică biliară, în tulburările funcţionale ale ficatului, rinichilor, sistemului ganglionar limfatic, în tulburările funcţionale glandulare, ale pancreasului, sau ale sistemului nervos.

Pelinarița

Artemisia vulgaris L.

Artemisia vulgaris este o plantă ierboasă care creşte pe marginea drumurilor şi în locuri necultivate, cu tulpini robuste, înalte de până la 1,5-2 m, cu frunze penat-fidate sau penat-lobate, cu florile grupate în calatidii oblongi sau ovate, aproape sesile.

Artemisia a fost sora şi soţia regelui persan Mausolus şi a guvernat după moartea acestuia în 353 Î.Hr., în Halicarnassus. În onoarea lui, ea i-a construit un mormânt imens pe care l-a denumit Mausoleum, şi care a constituit una din cele 7 minuni ale lumii antice. Artemisia a fost de asemenea o expertă în plante şi medic. Două sute de plante, majoritatea aromatice, sunt din genul Artemisia şi au primit denumirea după numele ei.

Pelinariţa a început să fie folosită de oamenii săraci pe post de tutun, separat sau alături de alte plante. De asemenea, berea se asezona cu pelinariţă. Medicul şi botanistul Culpepper recomanda planta pentru probleme stomacale, pentru prevenirea răului după mese şi pentru îmbunătăţirea apetitului. Frunzele catifelate ale plantei erau folosite pentru prepararea de Moxa, pe care japonezii îl foloseau în vindecarea reumatismului. Frunzele uscate erau acum câteva zeci de ani întrebuinţate de către clasa muncitoare din regiunea Cornwell-ului ca substituent pentru ceai, iar pe continent, ca aromatizant culinar.

Pelinariţa are o istorie îndelungată ca plantă medicinală, în special în problemele sistemului digestiv, probleme menstruale şi în tratamentul viermilor intestinali. Planta are o uşoară toxicitate, şi nu trebuie folosită de către femeile însărcinate, în special în primul trimestru de sarcină, putând declanşa pierderea sarcinii. Trebuie evitate de asemenea dozele mari şi utilizarea prea îndelungată.

Toate părţile plantei sunt antihelmintice, antiseptice, antispasmodice, carminative, colagoge, diaforetice, digestive, emenagoge, expectorante, nervine, purgative, stimulente, uşor tonice şi sunt adesea utilizate în tratamentul problemelor caracteristice sexului feminin. Frunzele sunt aperitive, diuretice, hemostatice şi stomahice. Acestea pot fi folosite atât intern cât şi extern.

Infuzia din frunze şi terminaţiile înflorite ale plantei sunt întrebuinţate în tratamentul afecţiunilor nervoase şi spasmodice, în sterilitate, hemoragiile fiziologice uterine, dismenoree, astm şi afecţiuni cerebrale. Frunzele prezintă de asemenea o acţiune antibacteriană, inhibând creşterea speciilor de Staphylococcus aureus, Bacillus typhi, B. dysenteriae, a streptococilor, E. coli, B. subtilis, Pseudomonas etc. Părţilor aeriene li se mai atribuie proprietăţi antireumatice, iar rădăcinilor proprietăţi tonice şi antispasmodice, fiind considerate unele dintre cele mai bune stomahice.

Pe lângă beneficiile menţionate, medicina ştiinţifică românească de la mijlocul secolului trecut acordă credit în combaterea histeriei, în durerile cauzate de creşterea dinţilor la copii, în epilepsie şi ticuri nervoase, observându-se de asemenea efecte favorabile în nisipul şi calculoza căilor urinare. Cu acţiune şi asupra vezicii biliare, se considera că pelinariţa se poate utiliza cu succes şi contra insomniei.

Patchouli

Pogostemon cablin Benth
Patchouli este o plantă perenă, aromatică, din familia Lamiaceae, vegetând zone tropicale şi subtropicale la altitudini de 800 – 1000 m, preferând un climat cald şi umed. Se consideră a fi nativă în Filipine, dar acum creşte spontan în variate părţi ale globului, precum Malaezia, Indonezia şi Singapore. Frunzele uscate ale plantei supuse distilării produc un ulei esenţial numit în comerţ ulei de patchouli. Acesta este conţinut de trichomii glandulari de pe faţa inferioară a frunzelor.

Patchouli a fost introdusă în India în jurul anului 1941, iar cultivarea în scop comercial a fost iniţiată în India de către Tata Oil Mills în 1942. O bună parte din cantitatea enormă de frunze recoltate şi de ulei esenţial mergeau direct de la locul de producţie la Mecca, arabii crezând în proprietăţile acestora dătătoare de sănătate şi în puterea lor de a contracara febra şi boala. La sfârşitul secolului XIX, China şi Japonia au adoptat planta pentru aceleaşi motive.

O examinare a uleiului esenţial de patchouli a fost realizată de către Dr. Gladstone în 1864, stabilind atunci proprietăţile fizice ale acestuia. Acesta, spre deosebire de uleiurile esenţiale ale altor plante din familia Lamiaceae, este unic datorită conţinutului a 24 sescviterpene diferite în contrast cu aroma altor uleiuri dată de un amestec de mono- sescvi- şi diterpene. În mod cert, aroma uleiului se îmbunătăţeşte cu trecerea timpului. Nu există produs chimic sintetic care să înlocuiască uleiul esenţial de patchouli, lucru care îl face unic ca valoare pe piaţa parfumurilor. Uleiul oferă, de asemenea, una dintre cele mai bune attar atunci când este combinat cu uleiul de lemn de santal. Este de asemenea folosit la fabricarea beţişoarelor pentru lumânări parfumate.

Frunzele proaspete ale plantei posedă proprietăţi antimicrobiene, diuretice, regeneratoare şi rejuvenante. Sunt mult utilizate în medicina tradiţională ayurvedică, medicina tradiţională chineză şi terapiile alternative, sub formă de decoct alături de alte plante ajutând în tratamentul greţurilor, vomei, diareei şi durerilor abdominale. Patchouli este administrat în probleme gastro-intestinale precum ulcerul, hiperaciditatea gastrică, indigestia şi balonarea, precum şi în afecţiuni vaginale. Extractul din frunze se administrează în tuse şi astmă, iar infuzia este utilă în probleme menstruale. Extern se  aplică cataplasme pentru a curăţa rănile şi a susţine o cicatrizare sănătoasă.

Studiile recente au raportat că patchouli controlează spasmele musculaturii tractului digestiv, are efecte antivirale, antioxidante, analgezice şi de protecţie a funcţiei barierei intestinale. Patchouli are de asemenea un potenţial efect benefic terapeutic ca remediu adaptogen în clinică. Planta poate calma şi reduce epuizarea nervoasă, şi este o componentă excelentă a produselor pentru piele, în special pentru reducerea ridurilor şi acnee.  Uleiul de patchouli mai posedă un efect insectifug şi fungicid.

Portocal

Citrus × aurantium L., 1753

Arboraş sempervirescent din familia Rutaceae, nativ în Sud-Vestul Asiei, cu trunchiul rotund şi foarte ramificat, acoperit de o scoarţă lucioasă maroniu-verzuie; frunzele ovate, întregi, lucioase, acuminate, netede, acoperite cu glande oleifere foarte mici, străvezii, ce eliberează aroma la frecare; florile mari, albe, foarte aromate; fructele mari, intens luminos colorate, suculente, aromate şi în general cu gust acrişor reconfortant.

Genul Aurantium cuprinde mai mulţi arboraşi sempervirescenţi nativi în China şi India, în prezent complet aclimatizaţi în Sudul Europei şi pe ambele continente ale Americii în zonele calde. Pe lângă cele două varietăţi de portocale (dulci şi amare), genul mai cuprinde lămâile, limele, grapefruit-ul, bergamotele şi citrona (C. medica).

Majoritatea autorilor din ultimele două secole au căzut de acord că, din cauza lipsei totale a altor dovezi, singurul fruct Citrus citat de vechii greci este de fapt fructul „citron” (Citrus medica L.), lămâile şi portocalele fiind introduse în Europa Medievală de către arabi. În drumul cuceririlor lor din Asia şi  Africa, departe de teritoriile influenţate de Imperiul Roman, arabii au devenit familiarizaţi cu portocalele (Citrus aurantium L.) care aparent au fost aduse din India în anii 920 pentru a fi cultivate în Oman, iar de aici au fost duse în Irak, Siria şi Egipt. Pe de altă parte, alţi autori cad de acord asupra faptului că portocalele, lămâile şi limele erau cultivate în Italia încă din secolul I, aceştia bazându-şi afirmaţiile pe mozaicurile şi picturile murale găsite în Pompeii şi Herculaneum.

Cuceritorii spanioli au introdus apoi portocalul în America de Nord, în Georgia şi Florida.

Florile de portocal produc prin distilare o mică cantitate de ulei, cu un parfum remarcabil, utilizat în parfumerie. O oarecare altă aromă se obţine dacă se distilează apa de pe florile de portocal la temperaturi moderate, apa în sine fiind bine impregnată cu ulei volatil aromat. Ambele preparate sunt produse în special în Italia şi Franţa din florile de portocală de Sevilla.

Coaja de portocală conţine un ulei esenţial care poate fi obţinut prin distilare sau presare, fiind folosit în parfumerie şi cofetărie. Coaja de portocal prezintă proprietăţi stimulente, carminative şi tonice, dar este utilizată în principal ca agent aromatizant pentru alimente şi băuturi, fiind, de exemplu, un ingredient primar în Curaçao Liquer. Mai este folosită şi pentru prepararea marmeladei. Foarte mult folosită în Statele Unite ca remediu pentru pierderea în greutate. Decoctul din frunze este tradiţional folosit ca tonic digestiv, sedativ, stimulent al apetitului, în dispepsie şi în curele de slăbire. Uleiul esenţial este folosit ca antispasmodic. Fructul abundă în vitamine şi minerale.

Medicina ştiinţifică românească de la mijlocul secolului trecut utiliza infuzia din frunze pentru proprietăţile sale antispasmodice şi digestive. Florile se preparau sub formă de apă de flori de portocal, aceasta fiind întrebuințată ca antispasmodică (calmantă) şi pentru aromatizarea poțiunilor sau a siropurilor. Cojile constituiau un tonic amar, fiind considerate stomahice şi aromatice, utilizate îndeosebi ca sirop de coji de portocale amare. Esenţa de flori de portocal sau de Neroli (ulei de flori de portocal) intra în prepararea Apei de Colonia (tinctură de esenţă de lămâie compusă).