PRUNUL

Prunus domestica L.

Prunus domestica este un pom fructifer din familia Rosaceae care crește până la 12 m la o rată medie.

Potrivit lui Pliniu, copacul a fost adus din Siria în Grecia, iar de acolo în Italia, unde fructele sale sunt observate în mod repetat de poeţii latini. Prunele siriene erau mult apreciate de către antici, în special o specie care a crescut în vecinătatea Damascului. Este cunoscut în Europa de mai bine de 2000 de ani.

Deja în secolul al XVIII-lea (William Woodville, Medical Botany, 1790-1794) prunele erau considerate ca produs medicinal cu proprietăţi emoliente, răcoritoare și laxative, în special prunele franceze, care erau aduse în starea lor uscată din Marsilia și apreciate ca laxativ.

În sistemele de medicină populară fructul uscat este un laxativ sigur și eficient și este, de asemenea, stomacic. Scoarţa este uneori folosită ca febrifug. Deși nu a fost observată nicio mențiune specifică pentru această specie, toți membrii genului Prunus conțin în sâmburi amigdalină și prunasină, substanțe care se descompun în apă pentru a forma acid hidrocianic (cianură sau acid prussic). În cantități mici, acest compus extrem de otrăvitor stimulează respirația, îmbunătățește digestia și dă un sentiment de stare de bine.

Dietele bogate în fructe sunt benefice pentru sănătatea umană datorită conținutului de compuși polifenolici. În acest sens, prunele reprezintă o sursă excelentă de astfel de compuşi, care poate contribui semnificativ la prevenirea mai multor boli. Acest fruct este cultivat peste tot în lume, iar producția sa în ultimii 10 ani a depășit 11 milioane de tone.

Compoziția de carbohidraț din prune se caracterizează prin participarea egală a zaharozei, glucozei, fructozei și sorbitolului, zahărul dominant fiind foarte dependent de soi. Printre vitaminele prezente predomină vitamina C, Tiamina, riboflavina și niacina. S-a mai găsit că prunele europene au concentrații mari de carotenoizi. Compuşii fenolici majori sunt acidul neoclorogenic, urmat de rutină, acid clorogenic și glucozidă de quercetină, în timp ce s-au găsit şi cantități semnificative de acid quinic 3-hidroxicummariloil.

Antocianinele sunt un grup semnificativ de fitochimice responsabile pentru culoarea caracteristică prunelor, atât în coji, cât în pulpă (în prune cu pulpă de culoare închisă). Elementul mineral principal găsit în prune este potasiul.

Prunele uscate sunt considerate un fruct bogat în nutrienți care oferă o sursă însemnată de antioxidanți, precum și o serie de alți nutrienți. Istoric, acest fruct uscat a fost recunoscut pentru beneficiile sale pentru sănătate asociate cu tratarea constipației, neregulilor menstruale, ulcerelor bucale și anemiei. Prunele uscate oferă o sursă excelentă de mai multe vitamine, minerale, precum și unele fitochimice care au efecte cunoscute asupra metabolismului osos. Printre alimentele consumate în mod obișnuit, acestea sunt o bună sursă de vitamina K solubilă în grăsimi (fililoquinona), care crește reabsorbția renală a calciului, îmbunătățește echilibrul de calciu și este un cofactor pentru γ-carboxilarea osteocalcinei care este necesară în mineralizarea oaselor. Prunele uscate sunt, de asemenea, surse bune de alți micronutrienți care sunt de interes datorită rolului lor în sănătatea oaselor (de exemplu, bor, magneziu și β-caroten).

PORUMBAR

Prunus spinosa L.

Porumbarul este un arbust spinos din familia Rosaceae, originar din Europa, Asia de Vest și Africa de nord-vest, care crește inițial în climatul temperat temperat continental al emisferei nordice, deosebit de răspândită în țările mediteraneene dar care a fost naturalizat local în America de Nord și Noua Zeelandă. Această plantă preferă să crească pe dealuri stâncoase, stânci, margini de pădure, pășuni și poate fi găsită din câmpii până la podişul de munte (1000-1600 m).

Descoperirile artheologice au menţionat prezenţa porumbarului în locuințele neolitice, fapt care vorbește despre utilizarea fructelor de porumbar ca hrană în timpurile preistorice.

Ca plantă medicinală, porumbarul este puțin cunoscut în Evul Mediu, în timp ce cărțile de plante din secolul al XVI-lea știu foarte multe despre el sub numele de Prunus silvestris. S-au folosit rădăcinile, scoarța galbenă interioară, florile și fructele. Coaja astringentă a fost folosită și împotriva febrei intermitente. Sucul fructelor necoapte se păstra ca un gem îngroșat. Fructele uscate erau păstrate în Austria ca remediu casnic. Vinul de porumbar era utilizat ca diuretic, fiind preparat din fructe de porumbar, rachiu, zahăr, stafide și cuișoare. Schulz indica utilizarea acestora ca ceai purificator de sânge și ca remediu pentru problemele tractului respirator, digestiv și urinar.

Florile de porumbar sunt bogate în acid organic, flavone, quercetină, kaempferol, magneziu, potasiu și glicozide.

Fructele acestui copac au un conținut ridicat de polifenoli incluzând, în special, flavonoli, acizi fenolici și derivați de cumarină, apoi zaharuri, vitamina C, săruri de calciu și magneziu, acizi organici, beta-sitosterol, acid ferulic, antocianine, prunicianină, gumiresine și taninuri.
Este cunoscut faptul că fructele exercită efecte astringente, spasmolitice, diuretice, antimicrobiene, anti-diareice și antidizenterice. Sunt recomandate pentru dureri de stomac, diaree, boli de rinichi, dizenterie, dischinezie biliară, tuse convulsivă, boli ale sistemului cardiovascular și pentru stimularea digestiei. Extractele etanolice din porumbar au un conținut ridicat de substanțe fenolice și o activitate antioxidantă ridicată și pot fi utilizate în industria farmaceutică și alimentară.

Mai mult, fructele Prunus spinosa L. sunt utilizate pentru producerea diferitelor gemuri și băuturi tradiționale, precum suc, vin, ceai și distilate în industria alimentară. Datorită cantității substanțiale de antioxidanți fenolici fructele de porumbar ar putea fi considerate un material potențial util atât pentru industria suplimentelor, cât și pentru industria alimentară, datorită efectelor sale antioxidante și antimicrobiene.
Polifenolii şi antocianinele au o activitate antioxidantă puternică, reducând în mod semnificativ efectele nocive ale radicalilor liberi care sunt produși de specii reactive de oxigen. Se presupune că, consumul regulat de fructe de porumbar ar trebui să crească circulația compușilor bioactivi, cum ar fi polifenolii, care ar putea îmbunătăți eventual sistemul antioxidant endogen și să protejeze țesuturile împotriva deteriorării stresului oxidativ induse de dieta bogată în grăsimi și hiperglicemie.

 

Psyllium

Plantago ovata Forssk.

Plantago ovata este o specie de plantă erbacee anuală din familia Plantaginaceae și cultivată pe scară largă în regiunile tropicale ale lumii.

Psyllium a fost folosit încă din cele mai vechi timpuri pentru tratamentul multor afecțiuni de sănătate, cum ar fi inflamațiile, în vindecarea rănilor și a cancerului. Psyllium este denumirea comună a Plantago ovata. Materialul vegetal utilizat de la Psyllium reprezintă stratul epidermic al seminței (coaja seminţei), care este o parte importantă a plantei din punct de vedere farmaceutic.

Coaja seminţei este un laxativ natural, conține compuși mucilaginoși cu valori medicinale și este utilizat ca agent de îngroșare în industria farmaceutică. Este folosită în mod tradițional ca agent profilactic în tratamentul obstrucției intestinale, constipației, diareei și dizenteriei.

Psyllium mai conține compuşi fenolici, flavonoide, terpenoizi și glicozide iridoide. De asemenea, psyllium conţine compuși antioxidanți puternici și este considerat o sursă bogată de antioxidanți naturali.

În ceea ce privește practica clinică, fibrele sunt clasificate ca solubile sau insolubile. O varietate specifică de fibre este prezentă în familia Plantago, dintre care Plantago ovata este cel mai des utilizată. Semințele de P. ovata conțin un raport 20/80 de fibre solubile și insolubile, iar cojile un raport 70/30. Unele ţări recomandă ca aportul de fibre alimentare a unei diete echilibrate să cuprindă 70% până la 75% fibre insolubile și 25% până la 30% fibre solubile, ceea ce face din semințele de P ovata o sursă ideală de fibre.

Fibra dietetică poate fi definită ca o componentă comestibilă a tuturor plantelor, care este rezistentă la digestie și absorbție în intestinul uman, dar disponibilă pentru fermentația totală sau parțială în intestinul gros. Beneficiile pentru sănătate ale aportului ridicat de fibre dietetice au fost documentate de secole, în ultimele decenii, suplimentele de fibre obținând o atenție tot mai mare.

În funcție de proprietățile lor fizico-chimice, fibrele dietetice sunt clasificate drept hidrosolubile, solubile sau vâscoase (pectină, gumă, mucilagie, coajă Plantago ovata) și insolubile în apă, insolubile sau non-vâscoase (celuloză, hemiceluloză, lignină) [8]. În ceea ce privește Plantago ovata, este o plantă care a fost utilizată în mod tradițional în medicină datorită conținutului ridicat de fibre. Acoperirea exterioară a semințelor Plantago ovata (denumită și sub formă de coajă Plantago ovata sau coajă de psyllium), obținută prin măcinarea acestor semințe, este o sursă excelentă de fibre solubile și a devenit unul dintre suplimentele de fibre cele mai consumate, deoarece este bine tolerat, relativ ieftin și disponibil în mai multe forme galenice. Multe proprietăți biologice benefice legate de sănătate au fost atribuite cojii Plantago ovata. Dintre acestea, s-a demonstrat că această fibră previne constipația, diareea, boala Crohn, obezitatea, hipercolesterolemia, diabetul și ateroscleroza.

Indicațiile terapeutice ale Plantago ovata includ afecțiuni caracterizate prin episoade alternative de diaree și constipație (colon iritabil, diverticuloză); diaree funcțională; colită ulceră în remisie; procese proctologice; constipație obișnuită, cronică sau secundară (din cauza călătoriilor sau la pacienții cu paturi); și reglarea evacuării la pacienții post-colostomie.

Consumul de P ovata îmbunătățește curba glicemiei postprandiale la pacienții cu diabet zaharat, în special la cei cu diabet de tip II. Acest efect a fost demonstrat într-o serie de studii experimentale, în care cojile au avut cel mai mare efect. Studiile clinice au confirmat acest efect hipoglicemic.

Un total de 16 studii de cohortă și 91 de studii de caz de control au raportat constatări care indică faptul că o dietă bogată în fibre protejează împotriva cancerului de colon. Acest efect protector a fost atribuit producției de acid butiric în fermentația colonică a fibrei dietetice. Acidul butiric produce acetilare, induce apoptoza, favorizează diferențierea celulară și reglează expresia unor oncogeni. Butiratul are, de asemenea, proprietăți antineoplastice în cancerul de colon și este substratul oxidativ preferat pentru colonocite. Producția crescută de acid butiric a fost observată după ingestia de P ovata. Aceasta acționează asupra metabolismului sterolului pentru a reduce concentrația de colesterol în plasmă și crește eliminarea acizilor biliari. Efectele în ambele cazuri depind de aportul continuu al preparatului P ovata.

Consumul de Plantago ovata poate proteja astfel împotriva cancerului colorectal. Pentru a testa această ipoteză, a fost realizat un studiu ecologic pentru a determina rata mortalității și distribuția cancerului colorectal, precum și consumul și distribuția de P ovata, în diferite provincii din Spania. Apoi a fost evaluată asocierea putativă dintre consumul de P ovata și mortalitatea din cancerul colorectal.
Rezultatele studiului au arătat o tendință inversă între consumul de P ovata și mortalitatea prin cancer colorectal.

 

PIPER LUNG

Piper longum L. (familia Pipperaceae)

Piper longum este p plantă căţărătoare care crește sălbatic în India, Malaezia, Nepal, Sri Lanka și Vietnam. Tulpinile sunt flexibile, pubescente, frunzele sunt simple. Pețiolul este canelat, cu lungime variabilă și poate atinge 10 cm lungime. Lamela frunzei este ovată, 6 –12 cm × 3 –12 cm, cordată la bază și asimetrică, vârful acuminat și cu două sau trei perechi de nervuri secundare care decurg de la bază. Inflorescența este un alungită, cilindrică și ușor curbată, care are lungimea de 1,5 –5 cm și este opusă frunzelor. Fructele sunt drupe, globoase și 0,2 cm în diametru.

Piper longum este utilizat ca medicament tradițional important în Asia și insulele Pacificului. Pippali este unul dintre medicamentele primare Rasayana (întineritoare) din Ayurveda și este utilizat pe scară largă pentru tratarea diferitelor boli, în special pentru tratamentul afecțiunilor respiratorii. Rădăcina acestei plante este cunoscută sub numele de Pippali Mula în Ayurveda, iar fructele sale sunt utilizate în principal în scopul Rasayana. Piper longum a fost raportat ca un bun remediu pentru tratarea tuberculozei și a infecțiilor tractului respirator. Fructele și rădăcinile acestei plante au fost utilizate în tratamentul astmului la copii. Piper longum mai este utilizat pentru tratamentul bolilor tractului respirator în general, cum ar fi tusea, bronșita și răceala, ca şi contra-iritant și analgezic, se aplică local în dureri și inflamații musculare iar intern mai este utilizat ca şi carminativ în cazuri precum pierderea poftei de mâncare, nesomn și abstrucție la ficat și splină. Mai multe activități biologice precum imunostimulatoare, anti-ulcer, anti-amebice, anti-oxidante, hepatoprotectoare și antiinflamatorii au fost raportate pe fructele acestei plante. În formularul Ayurvedic din India, Pippali este utilizat în 324 formulări.

Extractul alcoolic de fructe de P. longum a arătat potențial imunomodulator în studiile experimentale la animale. Piperina este alcaloidul major izolat de fructele de P. longum și s-a raportat că inhibă eliberarea de citokine mediate de Th-2, infiltrarea de eozinofile și hiper-receptivitatea căilor respiratorii într-un model de astm indus de ovalbumină. Piperlongumina este un alt metabolit secundar bioactiv al P. longum și al altor plante din speciile de piper cu activități de suprimare a răspunsului la stres, analgezice și antiinflamatoare. Activitățile sale bactericide pot contribui, de asemenea, la profilul său de bio-activitate interesantă terapeutic.

Rezultatele unui studiu ştiinţific au indicat faptul că uleiul din fructe a manifestat o activitate antiinflamatoare semnificativă (p <0,001) în comparație cu controlul standard și grupul netratat.

 

Propolis

Propolisul este un produs al activității vitale a albinelor de miere Apis mellifera. Albinele produc propolis prin amestecarea substanțelor adunate de la plantele înflorite, mugurii de flori și exudate rășinoase. Acestea produc astfel un material potrivit pentru izolarea stupului, îmbălsămarea insectelor moarte din stup și protejarea împotriva invaziei de către microorganisme și alte insecte. Propolisul brut este de obicei compus din 50% rășini vegetale, 30% ceară, 10% uleiuri esențiale și aromate, 5% polen și 5% alte substanțe organice.

Propolisul posedă o varietate de efecte biologice și farmacologice, cum ar fi antibacteriene, antioxidante, antitumorale, antiinflamatorii și imunomodulatoare. El nu poate fi utilizat ca atare ca materie primă, așa că trebuie purificat prin extracție pentru a îndepărta materialul inert și pentru a păstra fracția polifenolică, cea care este în primul rând responsabilă pentru activitatea sa. În general, etanolul este cel mai bun solvent pentru prepararea propolisului, dar alți solvenți precum eterul etilic, apa, metanolul și cloroformul pot fi de asemenea folosiți pentru extracția și identificarea constituenților propolisului.

Peste 300 de compuși diferiți au fost identificați în propolis, incluzând fenoli, tanini, polizaharide, terpene, acizi alifatici, esteri, acizi aromatici, acizi grași, aldehide, aminoacizi, cetone, calcone, dihidroclacone, vitamine și substanțe anorganice. Printre aceștia, flavonoizii și acizii fenolici prezintă cel mai mare interes pentru cercetători.

Are o istorie îndelungată de folosire în multe țări ca remediu tradițional pentru tratarea rănilor, arsurilor, a durerilor în gât şi tusei, a tulburărilor de stomac etc. În ultimele decenii, proprietățile medicinale ale propolisului au atras atenția oamenilor de știință și în prezent există o mulțime de date cu privire la compoziția sa chimică și efectele biologice diverse, inclusiv cele antimicrobiene, antioxidante, imunomodulatoare, antiinflamatoare, citotoxice, antiulcer și multe alte activități. Este un ingredient popular în suplimente alimentare, alimente și băuturi pentru sănătate, produse cosmetice.

Există câteva dovezi timpurii că propolisul ar putea ajuta la prevenirea sau reducerea răcelii obișnuite și a altor infecții ale căilor respiratorii superioare.

Propolisul a fost folosit empiric de secole și a fost menționat întotdeauna ca un agent imunomodulator. Activitatea imunomodulatoare a propolisului și proprietățile sale antiinflamatorii au fost deosebit de bine cercetate. Proprietățile imunomodulatoare ale propolisului sunt puse pe baza flavonoidelor și a acizilor fenolici. Yuan și colab. a raportat că acești compuși fenolici ar putea fi componente importante care activează celulele imunitare înnăscute și adaptive.

Un studiu având ca obiectiv evaluarea caracteristicilor antivirale a extractelor de propolis şi a unor compuşi ai acestuia luaţi individual împotriva virusurilor patogene umane, a concluzionat că extractele de propolis au arătat o puternică activitate antivirală asupra virusului herpetic, în contact direct cu virusul. Cu toate acestea, extractele care conțin multe componente diferite au prezentat efecte antiherpetice semnificativ mai mari, precum și indici de selectivitate mai mari decât constituenții individuali, izolați.

Probe de propolis cu diferite origini geografice au fost cercetate într-un alt studiu pentru activitățile lor antibacteriene (împotriva Staphylococcus aureus și Escherichia coli), antifungice (împotriva Candida albicans) și antivirale (împotriva virusului gripei aviare). Toate probele au fost active împotriva tulpinilor de teste bacteriene, fungice și Gram-pozitive, iar majoritatea au arătat activitate antivirală. Activitățile tuturor eșantioanelor au fost similare, în ciuda diferențelor în compoziția lor chimică. La probele din zona temperată, flavonoizii și esterii acizilor fenolici sunt cunoscuți ca fiind responsabili pentru activitățile menționate mai sus ale propolisului; eșantioanele tropicale nu conțineau astfel de substanțe, dar prezentau activități similare. Evident, în diferite eșantioane, diferite combinații de substanțe sunt esențiale pentru activitatea biologică a propolisului.

Studiile au arătat că propolisul poate restricționa dezvoltarea plăcii bacteriene și a agenților patogeni care cauzează parodontoza datorită proprietăților sale antibacteriene. În plus, apa de gură care conține propolis a demonstrat eficacitate în vindecarea rănilor chirurgicale. O pastă de dinți cu extract etanolic 3% de propolis a arătat o potență mai mare împotriva gingivitei cauzată de placa dentară la un grup de pacienți. Extractele de propolis au ajutat, de asemenea, la vindecarea halitozei.

Propolisul este utilizat pe scară largă în produse dermatologice precum creme și unguente. Utilizarea sa în produsele de îngrijire a pielii se bazează pe proprietățile sale antialergice, antiinflamatoare, antimicrobiene și acțiunea de stimulare a sintezei de colagen. Propolisul a demonstrat efecte favorabile în procesul de vindecare a rănilor.

Polyporus umbellatus

Polyporus umbellatus, cunoscut și ca „Zhu Ling” în China, aparține familiei Polyporaceae din filusul Basidiomycota. Este o ciupercă medicinală folosită pe scară largă în Asia, în special în China și Japonia și a fost unul dintre cele mai importante medicamente tradiționale chineze de mai bine de 2500 de ani. Sclerotia este principala parte medicinală a Polyporus umbellatus și a fost folosită ca diuretic, pentru tratamentul bolilor de rinichi, edemelor, precum și a diareei și icterului. Au fost raportate numeroase efecte farmacologice, inclusiv activități anticanceroase, imuno-stimulente, hepatoprotectoare, radio-protectoare și antioxidante.

Ciupercile sunt o resursă alimentară care sunt larg distribuite pe glob și consumate pentru valoarea lor nutritivă. În plus, ciupercile conțin o varietate de nutrienți, precum carbohidrați, proteine, minerale și terpenoide, care sunt benefice pentru sănătatea umană. Mulți compuși bioactivi ai ciupercilor medicinale au fost studiați pe larg, incluzând polizaharide, lectine, lactone, terpenoizi și alcaloizi. Printre ele, polizaharidele cu activități multiple sunt principalele componente ale unor ciuperci. În ultimii ani, din ce în ce mai multă atenție a fost acordată funcției imunomodulatoare a polizaharidelor de ciuperci.

Activitățile fiziologice ale polizaharidelor depind de compoziția lor în monozaharide, iar identificarea acestei compoziții este primul pas pentru dezvăluirea proprietăților fizico-chimice relevante și a relațiilor structură-activitate. În plus, compoziția monozaharidelor este un parametru esențial pentru evaluarea calității polizaharidei. În urma analizelor fizico-chimice s-a constatat că polizaharidele din P. umbellatus sunt compuse în principal din opt monosacharide: glucoză, acid glucuronic, galactoză, riboză, xiloză, arabinoză, manoză și fucoză. Conținutul de glucoză este în general mai mare iar riboza este cea mai scăzută. În plus, fructoza, rannoza și acidul galacturonic au fost, de asemenea, detectate în unele probe.

Cercetările actuale au descoperit că polizaharidele din P. umbellatus prezintă în principal o acţiune de imunoreglare, care ajustează funcția unei varietăți de celule imune incluzând celule T, celule B, macrofage, celule dendritice și celule NK. Polizaharidele P. umbellatus în combinație cu medicamentele chimioterapice îmbunătățesc eficacitatea și reduc efectele adverse toxice prin sistemul imunitar. Mai presus de toate, s-a emis ipoteza că în combinație cu Ganoderma, poate regla mai eficient funcția imunitară. Rezultatele studiilor ştiinţifice au arătat că polizaharidele din ciuperci au îmbunătățit funcția celulelor macrofage prin îmbunătățirea abilității fagocitice a acestora, a producției de oxid nitric printre altele.

În plus, datele ştiinţifice publicate au arătat eficacitatea polizaharidelor din P. umbellatus pentru tratarea hepatitei B în majoritatea cazurilor raportate. Mai mult decât atât, în terapiile combinate cu vaccinul pentru hepatita B, sau alături de interferon, aciclovir și iRNA rezultatele sunt mai bune decât atunci când tratamentul se face cu un singur medicament. În general, când extractul bogat în polizaharide este utilizat singur sau în combinație cu alte medicamente pentru prevenirea și tratamentul pacienților afectați de hepatită B, eficacitatea este convingătoare.

Studiile au mai arătat că polizaharidele din P. umbellatus pot îmbunătăți funcția renală și pot ameliora gradul de depunere renală de colagen și fibroza suplimentară. Mecanismul s-a dovedit a fi legat de scăderea inflamației, tranziția epitelială-mezenchimică supresivă, a reconstruit echilibrul metaloproteinazelor matrice și a inhibitorilor tisulari ai metaloproteinazelor și a factorilor pro-fibrotici și antifibrotici. Datele au sugerat astfel că polizaharidele din P. umbellatus pot servi drept candidat clinic la tratamentul fibrozei interstițiale renale.

Podbal

Tussilago farfara L.

Plantă erbacee perenă, cu rădăcină adâncă, cu stoloni orizontali, tulpinile de flori albicioase, care cresc la aproximativ 15 cm înălțime, se dezvoltă adesea în februarie. Acestea sunt acoperite cu solzi asemănători frunzelor, care sunt lanceolaţi, ascuțiţi și de culoare roșiatică. Florile compuse, cele centrale sunt flori mascule în formă de clopot tubular iar florile marginale, înguste, în formă de limbă, de culoare galbenă. Acestea sunt pe multe rânduri, sunt feminine și fertile. Fructele au un smoc alb de păr. Frunzele bazale apar după înflorire. Acestea sunt pețiolate, în formă de inimă, rotunjite, sau neuniforme, serate și pubescente pe partea inferioară. Tussilago farfara este o plantă caracteristică pentru sol argilat, loam, și absoarbe mult zinc pe solurile care conțin zinc. Rădăcina conține până la 6,45% pe sol bogat în zinc și până la 3,66% pe sol fără zinc. Planta poate fi găsită adesea și pe pădurile proaspăt arse și pe grămezi de cărbune. Este singura plantă care poate crește pe cărbune brun pur.

Podbalul este unul dintre cele mai vechi și mai originale suprimante pentru tuse. Hipocraticii, care l-au numit „bechion”, l-au folosit. Dioscorides, Plinius și Galenus recomandă fumul frunzelor aprinse împotriva tusei și a apneei. Pliniu specifică exact tipul de procedură. Pentru combaterea tusei învechite, rădăcinile de la nivelul piciorului trebuie așezate pe cărbuni de chiparos și fumul inhalat printr-o pâlnie.  Marcellus Empiricus (secolul al V-lea), stareța Hildegard și ăîrinţii medievali ai botanicii se referă, de asemenea, în mod repetat la puterile de vindecare ale podbalului în bolile sistemului respirator. Podbalul era utilizat pe scară largă ca înlocuitor al tutunului de către populația mai săracă.

Remediu folosit de Hippocrates, Paracelsus, St. Hildegard, Matthiolus. După Weinmann (Phytanthoza iconographia, 1745) și Haller (Medicin. Lexicon) podbalul era lăudat pentru astm, tuse, tuberculoză și abcese pulmonare. Clarus (Handb. d. spec. Arzneimittel. 1860.) îl recomanda pentru boli pulmonare cronice, Kneipp (The Great Kneipp Book, 1935) scria că tusea poate fi ușor remediată de această plantă şi că are, de asemenea, un efect analgezic.

După Leclerc (Précis de Phytothérapie, 1927), numai florile sunt folosite în Franța. El a lăudat o infuzie și un extract ca expectorant și tonic și a văzut rezultate deosebit de bune în traheita asociată gripei.

Schulz, tot la începutul secolului trecut, a observat un efect bun al adăugării frunzelor de podbal la tutunul de fumat, la persoanele cu bronșită și astm, deoarece acest amestec netezește mucoasa palatului dur, o face alunecoasă și produce o expectorație crescută și mai ușoară a mucusului bronșic; el bănuia că acest efect ar trebui să se bazeze pe conținutul de săruri de azotat din plantă.

Madaus, în 1928 considera că podbalul este adesea utilizat singur sau în combinație cu alte produse ca antiinflamator și expectorant în afecţiunile respiratorii. Îl prescria cu rezultate bune pentru tuse, răgușeală, bronșită, faringită, tuberculoză pulmonară debutantă (aici în doze mai mici), astm bronșic și pleurezie. Farfara este rareori prescris ca remediu gastric (datorită conținutului său de substanțe amare) pentru gastrită ușoară și enterită și pierderea poftei de mâncare. De asemenea, Urban l-a recomandat împotriva sciaticii. El mai scrie că folosirea externă a frunzelor zdrobite sau decoctului lor sub formă de aplicaţii locale în flebite, arsuri, erizipele și inflamații sunt bine cunoscute.

Ca substanțe active principale, frunzele conțin glicozid amar 2,63%, mucilagii, fitosterol (format din sterol, sitosterol și saponină) și substanțe amare, în plus acid galic, inulină, tanin, colină, acid tartric și malic.

În 2016, Wu et al. au realizat un studiu ştiinţific în care au arătat că acizii cafeoilquinici și amestecul lor, care prezintă efecte antitusive, expectorante și antiinflamatorii semnificative, ar putea fi considerați ca principalii constituenţi activi ai potbalului şi că aceştia și pot acționa într-un mod colectiv și sinergic.

 

 

 

 

PIPER NEGRU

Piper nigrum L.

Piperul negru este fructul uscat, necopt al speciei Piper nigrum, Linn. (NU Piperaceae), o plantă cățătoare indigenă din India de Sud și cultivată acolo, precum și în insulele Arhipelagului Malaez, Peninsula Malaezia, Siam, etc. Planta produce un vârf pendulos de fructe sesile, care este colectat imediat ce fructele inferioare își schimbă culoarea de la verde la roșu și se usucă. Fructele sunt apoi separate de tulpini și clasificate la dimensiuni, pentru export. Fructele sunt sferice, maro închis și aproximativ 5 milimetri în diametru. Suprafața este ridată profund și grosier în mod reticulat; la vârf sunt vizibile rămășițele stigmei sesile. Pericarpul este subțire și conține o singură sămânță, ocupând complet cavitatea. O secțiune verticală a fructului prezintă un pericarp subțire, îngust, întunecat, în interiorul căruia se află miezul albicios al seminței, la care pericarpul aderă ferm. Mirosul este aromat, iar gustul înțepător.

Piperul negru a fost menționat de Theophrastus (633), care a descris două tipuri. Dioscoride (194) și Pliniu (514) îi dau un loc în scrierile lor. Încă din 64 A. D. a fost menționat ca apărut pe coasta Malabarului. Autorii arabi din Evul Mediu, secolele XII și XIV, l-au descris, de asemenea. În țările europene din Evul Mediu piperul a fost considerat cel mai important dintre toate condimentele, fiind fundamentul unei mari părți a bogăției Veneției și Genovei în timpul în care comerţul prospera acolo. A fost folosit ca mijloc de schimb atunci când banii erau puțini, iar când Roma a fost asediată de goți, răscumpărarea a inclus trei mii de kilograme de piper. De fapt, valoarea pusă pe piper în evidențele trecutului este în sine o indicație a importanței sale pentru oamenii care l-au folosit.

Hipocrate l-a folosit în mai multe afecţiuni. Pliniu observă utilizările sale ca şi condiment.

Administrat intern, stimulează stomacul, creează o senzație de căldură și, atunci când este utilizat în doze mici, ajută funcțiile digestive. Puterea de febrifugă a acestui condiment a fost complet dovedită, în numeroase cazuri deja la 1854.

Piperina, principiul activ cel mai cunoscut din piperul negru, există şi în piperul alb și piperul lung, şi în boabele de Cubeba clusii. A fost obținută pentru prima dată de Oersted din Copenhaga, în 1819.

The British Pharmaceutical Codex, 1911 descrie că Piperul negru are într-un grad ridicat proprietățile stimulante și carminative ale uleiurilor volatile, determinând un flux reflex de salivă, cu secreția crescută de suc gastric și un apetit îmbunătățit. Mișcările gastro-intestinale sunt crescute, având ca şi consecință eliminarea gazelor și ameliorarea colicilor. În doze suficiente, piperul dilată vasele superficiale ale pielii, provocând o senzație de căldură, urmată de diaforeză și o oarecare reducere a temperaturii.

La începutul secolului trecut,  combinat cu chinina, încă se folosea în tratamentul febrelor intermitente.

În Asia, fructele de piper negru nu sunt doar un condiment apreciat, ci și un agent terapeutic foarte preţuit, care este folosit ca tratament în multe afecțiuni, inclusiv astmul, răceala și alte probleme respiratorii. Khawas et al., în 2017, a investigat caracteristicile structurale și activitatea antitusivă in vivo a trei fracții izolate din fructele Piper nigrum. Extractul de apă parental care conținea atât polizaharidă pectică, dar și piperină, după administrarea orală (50mgkg-1 greutate corporală) la cobai, a arătat activitate antitusivă comparabilă cu fosfatul de codeină (10mgkg-1 corp). Fracția precipitată de extract etanolic care conține polizaharidă pectică a arătat o activitate antitusivă relativ mai mare decât fracția solubilă care conține piperină, dar potențele lor sunt mai mici decât extractul apos parental. În mod semnificativ, reactivitatea musculară netedă specifică a tuturor celor trei fracții a rămas neschimbată. În cele din urmă, s-a concluzionat că combinația polizaharidă-piperină pectică din extractul parental îmbunătățește sinergic efectul antitusiv.

 

Palmarosa

Cymbopogon martinii

Cymbopogon martinii este o specie de iarbă din genul Cymbopogon (lemongrasses) originar din India și Indochina, dar cultivată pe scară largă în multe locuri pentru uleiul său aromatic. Este cunoscut cel mai bine cu numele comun palmarosa (trandafir palmier), deoarece miroase dulce și asemănător cu trandafirul. Alte denumiri comune includ geraniul indian, gingergrass, rosha și iarba rosha.

Această iarbă crește destul de înaltă, variind de la 1,3 până la 3 m înălțime, cu o culoare verde pal și o tulpină subțire puternică. Crește lent, durează trei luni până la înflorire; odată ce a înflorit, poate fi recoltată. Acesta a primit numele de palmarosa de la aroma de trandafir floral, cu miros dulce pe care îl emană. Este utilizat pe scară largă pentru parfumul său în produse cosmetice din întreaga lume. De asemenea, este cunoscut faptul că ajută la respingerea țânțarilor.

Uleiul esențial de palmarosa se obține prin partea întreagă a plantei înflorite, prin distilare cu vapori de apă. Acesta conține compusul chimic geraniol și s-a dovedit a avea un efect insecticid atunci când este aplicat pe cereale, antihelmintic împotriva nematodelor și antifungic.

În cosmetică, uleiul de palmarosa se folosește pentru efectul rejuvenant al pielii obosite, îmbătrânite, ca regulator de sebum, drenant, hidratant pentru orice tip de piele. În plus conferă o aromă cu note exotice de esențe rare.

În aromaterapie este cunoscut pentru proprietățile antibacteriene puternice datorită geraniolului, antifungice, antivirale, fiind folosit cu succes în diferite infecții urinare și ginecologice (cistite, uretrite, salpingite), infecții ORL, acnee, micoze cutanate, digestive, pulmonare și ginecologice. La nivel local, aplicat topic are rol în drenajul sistemului ganglio-limfatic: celulită. Este și uterotonic, cardiotonic și neurotonic (anxietate, stres, iritabilitate) și cicatrizant.

Studiile recente au demonstrat ca uleiul esențial de palmarosa are efecte antiinflamatoare, imunomodulatoare, cicatrizante și antivirale (infecții virale, laringită, sinuzită, enterite, viremie, herpes).

Păpădia

Taraxacum officinale

PĂPĂDIA este o plantă mică, ierboasă, cu o rădăcină care ajunge până la 20 cm lungime.

Creşte în locuri necultivate, de la şes până în zonele subalpine, înflorind din  martie până în noiembrie.

Primăvara frunzele au cantitatea cea mai mare de substanţe active.

Tijele se recoltează în timpul înfloririi, iar rădăcinile primăvara devreme (martie – mai).

În lunile iulie-august rădăcinile conţin cantităţi mai mari de principiu amar (taraxacină), maximum fiind în luna noiembrie.

PĂPĂDIA conţine deci un principiu amar – taraxacina -, inulină (cu concentraţie mare în luna august), pectine, fluor, vitamine B şi C, D, acid nicotinic,fitosteroli, tanin.

Este o plantă folosită foarte mult în medicină dar şi în bucătărie.

Este sub influenţa planetelor Jupiter, Saturn şi Marte, plantă “ de foc “ care devine “ aer”.

Echilibrează secreţia biliară şi secreţiile gastrice, este tonifiantă, antiinflamatoare, uşor diuretică şi laxativă, stimulează funcţia depurativă a ficatului. Infuzia adăugată în apa de baie pentru picioare ameliorează circulaţia venoasă.

Este binefăcătoare în stările febrile provocând transpiraţia.

Consumarea frunzelor fragede şi a mugurilor de păpădie în salate este detoxifiantă şi revigorantă.

PĂPĂDIA se găseşte în multe ceaiuri FARES, în formule de pulberi şi capsule.

CEAIURI: –  Colesterol M103,

  • Vezică biliară D75,
  • Ceai U- pentru stomac D42,
  • Detoxifiant – Purificarea organismului (depurativ ) P115,
  • Curăţarea sângelui P125 şi P126,
  • Păpădie – frunzeD126.

Ceaiuri Stare de bine : Organism purificat (detoxifiant) şi Protector hepatic.

PULBERI : – Curăţarea ficatului D93,

– Curăţarea sângelui P129,

– Organism purificat P128.

BITTER “ HERBA DACICA”,

CAPSULE : – Colesterol 1M105,

  • Hepatofit 1D 58.

 

 

 

POROINIC

Dactylorhiza maculata

Plantă perenă cu doi tuberculi, din familia Orchidaceae (dintr-unul din tuberculi pleacă tulpina actuală din celălalt se va dezvolta tulpina anul următor). Creşte în fâneţe umede şi păşuni din regiunea subalpină; poartă micorize; frunzele sunt întregi, biseriale; flori labiatiforme, dispuse în spice, cu foliola superioară alungită sub formă de label; fructul capsulă cu seminţe mici. Tuberculii uscaţi ai mai multor specii din genul Orchis şi din genurile înrudite se folosesc, atât în scop alimentar cât şi fitoterapeutic.

În trecutul îndepărtat, în Persia şi Levant, pulberea din tuberculii colectaţi de la Eulophia campestris şi E. Herbacea Lindley şi speciile înrudite din acele zone era cunoscută sub denumirea de salep.

Mai târziu, a ajuns şi a devenit folosit şi în Europa Sudică şi Centrală, singurele forme de salep acceptate de Farmacopeea Germană fiind din tuberculii proveniţi de la speciile Orchis mascula, Linné; Orchis ustulata, Linné; Orchis Morio, Linné; Platanthera bifolia, Reichenbach; Anacamptis pyramidalis, Richard, şi de la alte specii înrudite.

Tuberculii colectaţi sunt opăriţi, şi apoi uscaţi rapid, proces prin care se elimină gustul amar şi neplăcut, şi îi face oarecum translucizi. Salep-ul oriental este mai puţin translucid decât cel european şi mai închis la culoare. Materialul vegetal mai este furnizat, printre alte specii, şi de Orchis maculata, Linné; Orchis latifolia, Linné; Orchis sambucina, Linné şi Gymnadaenia conopsea, Robert Brown. Acestea sunt apropiate de speciile comerciale folosite, dar conţin mai puţin amidon. În trecut erau denumite Radix Palmae Christi. Tuberculii din care este preparat salep-ul, trebuie recoltaţi atunci când planta se usucă, după ce planta a înflorit şi a produs sămânţa.

În scop alimentar se utilizează rădăcinile preparate. Salep-ul este o substanţă asemănătoare amidonului cu un gust dulce şi un miros slab, oarecum neplăcut. În tradiţiile populare în care este folosit se spune că este foarte nutritiv şi este preparat sub formă de băutură sau poate fi adăugat alături de cereale la prepararea pâinii etc. Se spune că o uncie (28,35 grame) de salep este suficientă să menţină o persoană pe întreaga zi. Salep-ul are efect nutritiv şi demulcent. Administrat cu lapte, apă, bulion sau jeleu este util în diareea de vară la copii, sugari şi în diareea cronică la adulţi, în special în cazurile asociate cu tuberculoza. Un mucilagiu valoros este preparat prin macerarea a 40 de bulbi de salep în apă rece, adăugând ulterior apă fiartă; se mai prepară de asemenea un jeleu care, ca şi mucilagiul, pot fi administrate liber.

În medicina populară din ţările europene, în special în Germania, rădăcinile de Orchis se folosesc în caz de ingestie, catar bronşic, febră, degerături, afecţiuni ale plămânilor şi stomacului, dureri de dinţi (în Turcia, pulbere din rădăcină), dureri (în sudul Italiei) şi de asemenea, este utilizat ca afrodisiac.

Fiind foarte nutritiv, a fost tradiţional utilizat ca dietă cu valoare specială pentru copii şi convalescenţi, fiind fiert cu apă, aromat şi preparat în acelaşi mod ca şi rădăcina de Maranta arundinacea. Fiind bogată în mucilagii, formază un jeleu calmant şi demulcent care este utilizat în tratamentul iritaţiilor tractului gastrointestinal. O parte de salep la 50 părţi apă este suficientă pentru realizarea jeleului.

Pe lângă mucilagii şi amidon, salepul mai conţine proteine, în special albumine, bassorina, ulei gras, gume şi zaharuri.

Mucilagiile sunt bogate în mucină şi polizaharide, care acţionează ca demulcent, agent de chelatizare şi au efecte protectoare asupra membranelor mucoase. În teste pe animale s-a dovedit un efect de reducere a colesterolului plasmatic. Pe lângă aceasta, substanţa vegetală se consideră a fi analgezică, colagogă şi hipoglicemică, dar nu sunt disponibile alte detalii. Substanţa vegetală este utilizată în caz de diaree nespecifică, în special la copii, şi pentru pirozis.

Utilizările din medicina indiană includ diabetul, hemiplegia, diareea cronică, neurastenia şi debilitatea generală.

 

Palmier de Florida

Serenoa repens (Sabal serulata)

Palmierul de Florida, denumit şi palmier pitic, plantă din familia Arecaceae, creşte spontan în sudul Statelor Unite şi prezintă frunzele verzi-albăstrui dispuse în evantai, cu flori mici grupate în spadice. Pentru tratamentele naturale se folosesc fructele globuloase, de 2-3 cm, cu o singură sămânţă albastră-neagră la maturitate, asemănătoare unei măsline.

Este cunoscută ca plantă medicinală din vechime, încă din vremea mayaşilor care o foloseau ca tonic şi a unor triburi amerindiene care foloseau fructele ca remedii expectorante şi antiseptice. Prima utilizare a unui extract din fructele de palmier pitic este atribuită amerindienilor, în tratarea afecţiunilor genitourinare. În anii 1870 a început o investigare ştiinţifică a proprietăţilor medicinale ale fructelor, raportându-se multiple efecte: digestive, de stimulare a poftei de mâncare şi nutriţionale, efecte de creştere a dimensiunii şi a capacităţii de secreţie a glandelor mamare, efecte de reducere a iritabilităţii ovariene şi uterine, efecte pozitive în dismenoree, de ameliorare a disfuncţiilor ovariene, de reducere a dimensiunii prostatei etc.).

Palmierul pitic a fost cuprins în Farmacopeea Statelor Unite ale Americii din 1906 până în 1917 şi în Manualul Farmaceutic Naţional din 1926 până în 1950. Extractul din palmier pitic este prezent în produse licenţiate în mai multe state europene. În această eră a medicamentelor sintetice, la fel ca multe alte alternative fitoterapeutice, a fost iniţial ignorat, pentru a fi redescoperit mai târziu atunci când mirajul medicamentului perfect pentru hiperplazia benignă de prostată s-a estompat.

Fructele şi seminţele sunt bogate în ulei gras (triacilgliceroli); acizii graşi se regăsesc în extractul lipido-sterolic folosit la prepararea anumitor forme farmaceutice. Extractul hexanic din fructe este folosit în produsele naturiste datorită efectului antiandrogenic periferic, in vitro demonstrându-se că acesta inhibă ciclooxigenaza şi lipooxigenaza, acţiuni ce pot explica activitatea antiinflamatoare şi antiedematoasă la nivelul prostatei.

Studiile clinice au confirmat efectul pozitiv al extractului hexanic din fructe în tratamentul simptomelor hipertrofiei de prostată, reducând poliakiuria nocturnă, disuria, durerile perineale şi genitale şi reziduul postmicţional, fără efecte adverse. Extractele lipidosterolice din fructele palmierului de Florida sunt indicate în manifestările funcţionale ale adenomului de prostată.