Obligeana

Acorus calamus

Denumirile populare ale plantei medicinale Obligeana sunt: Trestie mirositoare, Calm, Speribană.

OBLIGEANA este o plantă ierboasă, cu frunze asemănătoare celor de papură.

Gustul plantei proaspete este amar-înţepător şi devine fad când este uscată.

O găsim în locuri umede – pe marginea bălţilor, apelor curgătoare, lacurilor –

Rădăcina – partea de plantă cu proprietăţi medicinale – se recoltează în perioadele martie-aprilie şi septembrie –octombrie.

Rădăcina are un miros aromatic, plăcut şi gust amar aromatic.

Are o compoziţie complexă, cu multe substanţe active: ulei volatil, eugenol, alcooli triterpenici, un principiu amar, tanin, dextrină, colină, vitamină C, amidon.

Aceste substanţe active îi conferă calităţi importante de reglare a digestiei, influenţând secreţiile gastrice şi pancreatice, secreţia de bilă;

Este antispastică, carminativă, stimulează apetitul (pofta de mâncare).

Stimulează metabolismul, fiind indicată în convalescenţe sau afecţiuni cu scădere în greutate, situaţie în care asocierea cu coada-şoricelului este benefică.

Băile calde cu OBLIGEANĂ sunt recomandate în cazul degerăturilor.

Găsim Obligeana în produsele naturale FARES pentru echilibrarea digestiei şi a circulaţiei periferice.

Formele de condiţionare în care se găsesc aceste produse sunt: ceaiuri, capsule, comprimate masticabile şi tincturi.

Ceaiuri : Obligeană- rizomi, Gastric D40 şi D62;

Capsule : Digestie uşoară D57,

Veziculă biliară lentă D70,

Colon sănătos D66,

Laxativ forte D85;

Circulaţie cerebrală şi memorie 1, N132

Comprimate masticabile: Gastracid D100;

Bitter “ Herba Dacica “D94

Rădăcina de Obligeană potenţează acţiunea plantelor care se găsesc în compoziţia acestor produse naturale Fares, toate fiind reţete originale, foarte eficiente.

Ochii şoricelului

Phyllanthus niruri L.

Plantă anuală tropicală, mică, din familia Euphorbiaceae, crescând până la 30-40 cm înălţime.

Este indigenă în pădurile tropicale ale Amazonului şi în alte zone tropicale în jurul globului, precum Bahamas, sudul Indiei şi China. P. niruri este destul de răspândită în bazinul Amazonului crescând şi extinzându-se rapid în această zonă. P. amarus şi P. sellowianus sunt două specii strâns înrudite şi foarte similare atât în aspect cât şi în compoziţia chimică şi istoricul utilizării, şi se găsesc în mod obişnuit în zonele tropicale din India, Brazilia, chiar în Florida şi Texas; planta mai creşte şi în Peru. Nu sunt studii care să explice exact originea sa geografică. Unii spun că este nativă în India pentru că Linneus (1770-1778) a raportat primul specimen din această ţară în 1737, dar alţii susţin că provine din Filipine şi a fost apoi introdusă în Lumea Nouă.

Denumirea spaniolă a plantei, chanca piedra, înseamnă „sparge piatra”. A fost denumită astfel datorită utilizării ei eficiente de către generaţii de indigeni de pe malurile Amazonului, în eliminarea pietrelor de la vezica biliară şi rinichi. În Brazilia, planta e cunoscută ca quebra-pedra sau arranca-pedras care înseamnă acelaşi lucru.

Chanca piedra are un istoric îndelungat de utilizare în sistemele de medicină din ţările tropicale. Pe lângă utilizarea pentru calculii renali, planta a fost folosită de către populaţiile indigene din regiunea amazoniană pentru numeroase alte afecţiuni precum colici, dispepsie, diabet, malarie, dizenterie, febră, gripă, tumori, icter, vaginite şi gonoree. Încă este folosită pe larg în fitoterapie în America de Sud, fiind cel mai popular remediu pentru calculii biliari şi renali în medicina Peruviană şi fiind, de asemenea, utilizată şi în hepatite, infecţii urinare şi ca diuretic. În fitoterapia braziliană, unde a fost folosită de sute de ani, este considerată un excelent remediu pentru eliminarea acidului uric din urină şi pentru eliminarea pietrelor. În Brazilia mai este folosită în hidropizie, infecţii urinare şi afecţiuni sangvine, dureri articulare, afecţiuni ale prostatei, afecţiuni renale, diabet şi ca antispasmodic şi miorelaxant specific pentru tractul urinar.

În India, unde este denumită Pitirishi, este un remediu casnic pentru astm, bronşite, tuse, anemie, icter şi tuberculoză. În sistemul de medicină Ayurvedică este folosită de mai bine de 2000 de ani pentru un mare număr de afecţiuni, iar în sistemul de medicină Unani rădăcinile plantei sunt folosite ca remediu pentru afecţiuni hepatice, iar seminţele sunt folosite pentru tratamentul ulcerului, rănilor şi, de asemenea, viermilor intestinali. Indigenii din Bahamas, unde este denumită buruiana uraganului, o utilizează ca remediu popular în inapetenţă, constipaţie, febră tifoidă, răceli şi gripă.

În majoritatea părţilor lumii, utilizarea sa principală se face pentru afecţiuni renale şi biliare, în special calculi. Este folosită, de asemenea, pe larg în diabet şi hipertensiune, precum şi pentru efectele sale diuretic, antialgic, stimulent digestiv, antispasmodic, antifebril, şi de protejare a celulelor în multe alte afecţiuni.

Începând de la mijlocul anilor 1960, ochii şoricelului a devenit subiectul multor cercetări ştiinţifice realizate pentru a determina constituenţii chimici activi şi efectele farmacologice ale acestora. Astfel s-a determinat că planta este bogată în substanţe active, multe din acestea fiind caracteristice doar genului Phyllanthus. Printre substanţele identificate se numără lignane, glicozide, flavonoide, alcaloizi, elagitaninuri şi fenilpropanoide, şi de asemenea lipide, steroli şi flavonoli.

De-a lungul anilor, în studiile clinice planta a demonstrat proprietăţile hepatoprotectoare, antilitice, de calmare a durerilor, hipotensive, antispasmodice, antivirale, antibacteriene, diuretice, antimutagenice şi hipoglicemice. Primul domeniu notabil de studiu a validat utilizarea tradiţională îndelungată pentru calculii renali. În 1990, Şcoala de Medicină Paulista din São Paulo, Brazilia, a realizat studii pe şobolani şi oameni cu pietre la rinichi, care, după administrarea unui simplu ceai din plantă timp de 1-3 luni, au raportat eliminarea calculilor. Ulterior, școala medicală a educat noi medici privitor la capacitatea acestui remediu natural de a trata pietre la rinichi, iar acum acesta se găsește în mai multe farmacii din întreaga Brazilie.

După evaluările științifice realizate până în prezent, acţiunile principale ale plantei sunt considerate a fi antilitice, hepatoprotectoare, diuretice, antihepatotoxice, antivirale. Ochii şoricelului este un exemplu perfect de plantă cu importante beneficii medicinale care merită cercetări ştiinţifice mai aprofundate.

Planta ochii şoricelului o regăsim şi în produsul FARES tinctură RENALEX.

 

Sursa foto

Ovăzul

Avena sativa L.

Ovăzul este o graminee (familia Poaceae) cultivată în aproape toate zonele Europei, în zonele temperate ale Americii de Nord servind în deosebi ca hrană pentru animale. În Africa este cultivată în special în Kenia şi Etiopia, dar şi în Africa de Sud, Maroc, Alger şi Tunisia. Genul Avena cuprinde aproximativ 30 de specii, în cadrul căruia patru dintre speciile hexaploide, printre care şi ovăzul, sunt sterile.

Ovăzul este cunoscut doar ca şi cultură, originea sa fiind neclară. Nu a fost cultivat atât de timpuriu ca şi grâul şi orzul, şi probabil că a crescut spontan multă vreme în câmp, poate chiar secole până să fie introdus în cultură. Seminţele de ovăz s-au găsit în Egipt în vestigii vechi de 4000 de ani, dar acestea foarte probabil  nu provenneau din cultură. Cele mai vechi vestigii cunoscute de ovăz din cultură au fost găsite în nişte peşteri în Elveţia, datând din jurui lui 1000 Î.Hr, din Epoca Bronzului. Avena sativa a evoluat probabil în nordul sau centrul Europei din specia sălbatică A. Sterilis L.din su-vestul Asiei.

Istoricii spun că triburile celte şi germanice cultivau ovăzul acum 2000 de ani. Ovăzul a fost cunoscut şi de către egipteni, evrei, greci şi romani. Virgiliu remarcă planta în Georgicele sale, cu specificaţia că se cunoştea cultivarea sa. Pliniu menționează şi el planta. Este, prin urmare, destul de probabil că romanii cunoşteau ovăzul în principal ca o plantă furajeră. Pliniu spunea că germanii au folosit fulgi de ovăz sub formă de terci în alimente. Dioscorides şi Galen aduceau afirmaţii similare, dar acesta din urmă adauga că, deşi era dedicat mai mult ca mâncare pentru animale, în vremuri de foamete era folosit şi de către oameni. În Anglia ovăzul a fost dus de către barbari în jurul lui 1640. În Lumea Nouă a fost dus tot în anii 1600. În Norvegia şi Suedia a ajuns cultivat până la 64° – 65° latitudine nordică.

Odată cultivat, ovăzul a avut multiple utilizări alimentare şi medicinale, aşa cum se specifică în Eclectic Materia Medica din 1922. Apa din fulgi de ovăz era folosită pentru a completa hrana bebeluşilor şi laptele atunci când aceştia sufereau de diaree. Era folosită de asemenea ca băutură demulcentă în diaree şi dizenterie la adulţi. Fulgii de ovăz făcuţi terci erau consideraţi o hrană excelentă şi uşor de digerat în stările de convalescenţă.

Tinctura de Avena era folosită ca stimulent şi tonic nervos. Era văzută de către mulţi ca remediu de oarecare importanţă înstările de slăbire nervoasă, şi în afecţiuni asociate epuizării nervoase. Se mai administra pentru calmarea spasmelor la nivelul gâtului şi vezicii urinare, în unele cazuri în reumatismul recidivant. Se afirma că este util nu ca antireumatic, ci pentru slăbiciunea care stă la baza predispoziţiei la reumatism, astfel că pacienţii vor fi mult mai puţin afectaţi de influenţa meteorologică. Probabil că valoarea sa cea ma mare ca remediu era energizarea în stările de epuizare nervoasă, dar era folosit şi în durerile de cap cauzate de oboseală, în cele asociate menstruaţiilor.

În medicina românească de la mijlocul secolului trecut ovăzul era apreciat ca emolient şi diuretic, servindu-se grăunţele decorticate pentru ceaiuri, în afecţiunile inflamatorii ale tubului digestiv.

Grăunţele de ovăz conţin proteine, carbohidraţi, fibre, calciu, magneziu, fosfor, fier, zinc, tiamină, riboflavină, niacină, vitamina B6 şi folat în cantităţi mici, aminoacizi esenţiali, acizi graşi printre care acidul linoleic, acidul oleic şi acidul palmitic. În comparaţie cu alte cereale se consideră că ovăzul are un conţinut proteic ridicat cu un profil bun de aminoacizi, cu un nivel ridicat de lizină. Conţinutul de grăsimi este de asemenea mai mare decât al altor cereale, cu o proporţie mare de acizi graşi nesaturaţi.

Se consideră că fibrele solubile din grăunţele de ovăz reduc colesterolul sangvin la oameni, datorită prezenţei β-glucanului. Ovăzul a arătat de asemenea activitate hipoglicemică şi efecte benefice asupra funcţiilor gastro-intestinale, şi par să aibă efect de protejare împotriva cariilor. Compuşii care contribuie la proprietăţile antioxidante ale făinei de ovăz includ gliceril-esterii  acidului hidroxicinamic, acidului ferulic şi ai acidului cafeic.

Ovăzul easte prezent şi în produsul FARES ceaiul pentru Articulaţii Sănătoase, după o reţetă din tradiţia monahală culeasă de la Mănăstirea Afteia.

Orzul

Hordeum vulgare L.

Plantă anuală de toamnă, cereală ca şi grâul şi secara (familia Gramineae), cu spiculeţe 1-3 flore, din cele 3 spiculeţe, cele două laterale fiind nearistate, mai mult sau mai puţin drepte; paleele cu o aristă de mai mulţi centimetri lungime; fructul cariopsă îmbrăcată în palee care nu se desprind nici la treierat.

Este considerată a patra cultură de cereale ca importanţă, după grâu, porumb şi orez şi este în topul primelor zece culturi în lume.

Originea exactă a orzului este discutabilă, este posibil să fie originară în Egipt, Etiopia, Orientul Mijlociu sau chiar Tibet. Totuşi, este aproape sigur că orzul a fost printre primele cereale cultivate, cam în aceeaşi perioadă cu domesticirea grâului.

Vestigii ale seminţelor de orz au fost descoperite în site-uri arheologice  din Orientul Mijlociu indicând faptul că această cultură a fost domesticită acum 10 000 de ani din ruda sa sălbatică Hordeum spontaneum. Prin studii genetice comparative, cu soiuri primitive din Himalaya şi India, s-a constatat că zona Himalaya constituie o regiune a diversificării orzului domesticit.

Cultivarea orzului în China şi India s-a realizat mai târziu, în peninsula Koreană de exemplu, orzul a fost crescut doar din perioada 1500-850 Î.H., alături de mei, grâu şi leguminoase.

În Egiptul antic (3200 – 30 Î.H.), pâinea şi berea prelucrate din orz constituiau o dietă completă.

Profetul Mohamed folosea orzul sub formă de pâine, talbina (supă de orz) şi sattu (un amestec de pudră de orz şi leguminoase, prăjite). Talbina este făcută prin adăugarea a una sau două linguri de făină de orz (100% făină integrală de orz) la o cană şi jumătate de apă şi încălzită la 10-15 minute, opţional adăugându-se lapte sau iaurt şi îndulcită cu miere).

Întrebuinţarea orzului în medicina ştiinţifică românească de la jumătatea secolului trecut se făcea sub formă de ceaiuri emoliente, în decoct îndulcit sau nu, cu miere. Orzul încolţit şi zdrobit constituie malţul, în care se găseşte maltina, un ferment solubil. Malţul era considerat un bun medicament antiseptic, care favoriza digestia alimentelor pe bază de făină; se recomanda chiar şi prepararea unei supe de malţ utilă în alimentaţia copiilor mici care au suferit de gastroenterită. Maltina, sau diastaza izolată ca pudră cenuşie şi amorfă, se prescria numai de către medic, găsindu-se la farmacii.

Pe lângă utilizările în scopuri culinare pentru incontestabilele calităţi nutritive, orzul, în forme variate, a fost folosit şi în medicina populară a multor ţări. Fiind uşor digerabil era recomandat pentru invalizi şi convalescenţi. Lăstarii sunt diuretici; germenii sunt demulcenţi, expectoranţi, galactofugi, emolienţi şi stomahici; uneori erau consideraţi abortivi; sunt folofiţi în tratamentul dispepsiei cauzate de cereale, lacto-dispepsia infantilă, regurgitarea laptelui. Nu sunt indicaţi mamelor care alăptează deoarece pot reduce producţia de lapte. Ajută la reducerea lactaţiei excesive. Seminţele sunt digestive, emoliente, nutritive, febrifuge şi stomahice. Se administrează intern ca aliment nutritiv sau ca apă de orz (o infuzie de seminţe germinate, în apă) şi este de utilitate specială pentru copii mici şi invalizi. Sub formă de cataplasme este folositor pe arsuri şi răni. Planta are tradiţie pentru activitatea antitumorală. Seminţele germinate au un efect hipoglicemic precedat de o acţiune hiperglicemiantă.

Cercetările moderne au arătat că orzul poate fi util în tratamentul hepatitelor, în timp ce alte studii au arătat că poate ajuta la controlul diabetului. Tărâţele de orz pot avea efect de reducere a nivelelor sangvine de colesterol şi de prevenire a cancerului de colon. Se mai foloseşte în bronşite şi diaree, şi ca sursă de acid folic şi vitaminele B6 şi B12. Este util şi în curele de slăbire.

Iarba tânără conţine enzima superoxiddismutază cu efect detoxifiant, contribuind la eliminarea raducalilor liberi de oxigen.

Orzul se regăseşte şi în produsele FARES: capsulele Clorofilă şi capsulele B-complex.

Osul iepurelui

Ononis spinosa (Fabaceae)

În secolul al IV-lea î.Hr., Theophrastus a descris pentru prima oară această plantă. În secolul I d.Hr., Dioscorides și Pliniu au descris utilitatea plantei în tratarea pietrelor la rinichi. În Roma antică, Galen menționa faptul că osul iepurelui crește debitul urinar și scade dimensiunea pietrelor de rinichi.

Este o plantă erbacee, perenă, întâlnită prin pășuni, fânețe aride și terenuri nisipoase, de-a lungul apelor, apelor curgătoare; ce are în pământ un rizom în prelungirea căruia rădăcina atinge o lungime de până la 20 cm, grosme de 1 cm, de culoare cenușie iar partea aeriană, tulpina, înaltă până la 60 cm, ușor brunificată, lemnoasă la bază, cu multe ramificații spre vârf, cu flori solitare sau pereche, de culoare roz și păstaie (fructul) de dimensiune redusă. Înflorește în lunile de vară.În scopuri medicinale se utilizează părțile subterane (rădăcina), recoltate în lunile martie-aprilie și septembrie-octombrie.

Rădăcina de osul iepurelui este utilizată ca diuretic în afecțiunile inflamatorii ale tractului urinar, pentru prevenirea formării calculilor renali și eliminarea celor existenți. Această proprietate este dă de prezența saponinelor, a sterolilor și a izoflavonelor din compoziție. S-a constatat că prin administrarea infuziilor cu un conținut crescut în saponine se determină o creștere a diurezei cu 20% față de normal. Planta are acțiune antiseptică urinar, colagogă, antireumatică și acționează pozitiv asupra schimburilor metabolice. După unii cercetători, are acțiune asupra corticosuprarenalei, afirmație bazată pe efectele benefice în artritele cronice, în stări alergice și eczeme. Osul iepurelui este considerat un remediu natural în tratamentul celor care suferă de reținerea apei în țesuturi și în cavitățile naturale ale organismului prin favorizarea eliminării toxinelor din corp.

Se administrează sub formă de infuzie sau decoct iar extern se utilizează sub formă de comprese și cataplasme pentru ulcerații cutanate, prurit sau afecțiuni cronice ale pielii (dermatita cronică).

Ortosifon

Orthosiphon stamineus (Lamiaceae)

Ortosifonul, cunoscut și sub numele de ceai de Java este o plantă medicinală, originară din Asia.

Este o plantă perenă care atinge înălțimea de 60cm. Frunzele sunt opuse și neregulat dințate. Florile, de culoare slab violacee cu 4 stamine mai lungi decât tubul corolei.

În scop fitoterapeutic se folosesc frunzele (Ortosiphonis folium). Acestea au un miros aromat și gust slab sărat, amărui și astringent.

Produsul vegetal conține compuși polifenolcarboxilici, derivați ai acidului cafeic și rosmarinic precum și derivați flavonici, compuși ce imprimă un efect diuretic. Acțiunea diuretică a plantei a facut obiectul multor studii care au demonstrat o capacitate puternică de eliminare a ureei, a substanțelor azotate și clorurilor și cu atât mai mult a sodiului. De asemenea, ortosifonul conține o cantitate mare de săruri de K, folosindu-se cu efecte benefice în afecțiunile renale inflamatorii cronice, în catar vezical și renal. Planta mai conține o fracțiune volatilă cu o compoziție chimică complexă și o serie de saponine. Ortosifonul vine în sprijinul dietelor care favorizează eliminarea excesului de lichide. Este astfel posibilă menținerea greutății, în combinație cu o dietă variată și cu o activitate fizică desfașurată constant. Ortosifonul suplimentează, de asemenea, aportul natural de potasiu. Ceaiul de Java înlătură excesul de acizi și apă din încheieturi, ajutând astfel la ameliorarea artritei, gutei sau reumatismului iar pudra obtinută din frunze este frecvent folosită pentru îmbunătățirirea mobiltății la nivelul mușchilor și articulațiilor.

Frunzele de ortosifon sunt un produs vegetal exotic, la noi găsindu-se sub formă de extracte sau amestec de plante și se adminstrează sub formă de infuzie sau în capsule.

Obligeana

Acorus calamus L.

Plantă perenă, cu rizom cărnos cu ţesut aerifer, cu tulpina verde muchiată, cu o singură frunză la axila căreia se dezvoltă o inflorescenţă. Celelalte frunze pornesc direct de pe rizom, sunt lungi de 30-70 cm şi late de 1-2 cm, cu nervura mediană proeminentă.

Originară în Asia Centrală şi India, amintită ca plantă medicinală încă din timpuri biblice, pomenită de Plinius.

Obligeana este un remediu popular în India, unde este vândută în cantităţi mari în bazaruri. Hinduşii o consideră în doze mici ca tonic stimulent şi carminativ, utilizând-o chiar şi în caz de paralizii şi boli nervoase. În Ayurveda este de mare valoare ca reîntineritor pentru creier şi sistemul nervos şi ca remediu pentru afecţiunile digestive.

Arabii o utilizează în caz de calculi biliari. În Ceylon, infuzia era considerată utilă în cazul viermilor intestinali la copii. Decoctul este util pentru diaree şi dizenterie, şi în bronşitele infantile.

În Europa a fost introdusă abia în secolul XVI, în secolul XIX fiind considerată atât de utilă în problemele intestinale ale copiilor, încât farmaciile care nu deschideau noaptea pentru a pune la dispoziţie la nevoie această plantă, erau sancţionate.

Întrodusă de-a lungul timpului în mai multe farmacopee, datorită importanţei sale medicinale, a fost, şi este şi în prezent sub forma aşa-cunoscutelor remedii naturiste, recomandată pentru acţiunea sa pozitivă asupra aparatului digestiv şi a funcţiilor biliare, ca fortifiantă, pentru combaterea dispepsiilor atonice şi catarurilor stomacale, a flatulenţei şi a inapetenţei, pentru întărirea sistemului nervos.

În prezent o regăsim şi sub formă de combinaţii în multe produse naturiste, datorită efectului său stomahic, carminativ, antispastic gastrointestinal, coleretic-colagoc, fiind foarte utilă pentru tratamentul gastritei, ulcerului gastro-duodenal, balonărilor, colicilor gastro-intestinale, anorexiei, şi ca şi tonic nervos şi uşor sedativ.

O mai întâlnim, alături de multe alte plante de leac, sub formă de Bitter, bine-cunoscut şi utilizat ca întăritor al organismului şi ca tratament naturist.

Atribuim proprietăţile plantei în principal uleiui esenţial (1,5-3%) cu asaronă, calamol, camfen, acorină (substanţă amară) şi rezine.