Nucșoara

Myristica fragrans Houtt.

Arborele de nucşoară, aparţinând familiei Myristicaceae, este indigen în Insulele Moluce, şi mai creşte în Sumatra, Guiana Franceză, Mauriţius şi unele din Insulele Indiilor de Vest. Este un arbore aromatic sempervirescent, înalt de aproximativ 13 metri, mai rar 20, cu frunze alterne de culoare verde-închis punctate, cu faţa superioară lucioasă; florile, galben-pal, sunt de obicei unisexuate, cele femele grupate câte 1-3, cele mascule până la 10; fructele sunt cărnoase, galbene, netede, de 6 până la 9 cm, cu o creastă longitudinală. Atunci sunt când coapte, prezintă la exterior un strat suculent galben care se desparte în 2 valve dezvăluind o sămânţă violacee-brună, strălucitoare (nucșoara), înconjurată de un tegument roșu (mace).

În insulele Banda seminţele sunt adesea răspândite de o specie de porumbel care contribuie astfel la propagarea arborelui.

Nucşoara nu a fost cunoscută de către grecii şi romanii din Antichitate, dar a fost folosită de către indieni şi arabi încă din secolul VII Î.Hr. La început nucşoara a fost folosită în ceremoniile religioase şi ritualuri, utilizarea sa cosmetică şi farmaceutică începând în secolul XII, perioadă în care deja era cunoscută şi pomenită de Hildegard and Albertus Magnus, menţionată fiind chiar şi în Danemarca în scrierile lui Harpestreng.

În Europa a fost introdusă de comercianţii arabi şi apoi de cei portughezi şi olandezi. Se ştie că a fost importată în Europa fiind menţionată sub denumirea de karua aromatika în consemnările făcute de Aetius şi de Symeon Sethus. Originea corectă a nucşoarei pare să fi devenit cunoscută în secolul XVI prin pelerinii Lodovico Bathema şi Pigafetta. Portughezii au monopolizat întâi comerţul cu nucşoară în Spice Islands, dar un secol mai târziu au apărut olandezii care au monopolizat la rândul lor comerţul acesta cuprinzând şi insulele Banda şi Amboina unde s-a ajuns la exterminarea arborelui. În 1769 francezii au reuşit transplantarea lui în Insulele Mauritius, iar la începutul secolului XIX englezii au început cultivarea acestuia în Sumatra şi Penang. Uleiul esenţial distilat din nucşoară a fost cunoscut din secolul XVI.

Înainte de a fi exportată, nucşoara suferă un proces de tratare şi consevrare, şi de protejare împotriva insectelor; nucile sunt expuse la soare timp de 4 sau 6 zile, iar apoi uscate la afumat timp de câteva săptămâni la 60° C; când sunt complet uscate miezul zornăie în coaja sa care atunci este spartă cu un ciocan de lemn şi sunt selectate astfel seminţele utilizabile. Acestea sunt acoperite cu var uscat (oxid de calciu) sau cufundate pentru o perioadă în soluţie de var stins. Primul procedeu este în general preferat.

Părţile din fruct utilizate în scop terapeutic sunt miezul (sămânţa) care constituie practic nucşoara şi arilul roşietic numit mace.

Nucşoara este aromatic carminativă datorită virtuţilor uleiului său esenţial. A folosit ca ingredient în câteva preparate oficiale în farmacopeele secolului XIX. Uleiul esenţial era folosit în pilule laxative şi în alte preparate pentru a preveni crampele cauzate de substanţele purgative, iar amestecate cu zahăr au fost utilizate ca şi carminativ. Uleiul esenţial era administrat extern uneori sub formă de unguente stimulente în reumatismul cronic, iar uleiul gras a fost folosit ca ingredient în loţiunile pentru păr. În doze mari, uleiul esenţial de nucşoară excită cortexul motor şi produce o specie de convulsii epileptiforme.

Nux moscata (aşa cum era denumit produsul vegetal farmaceutic) este un agent ce acţionează pe sistemul nervos şi era mult aplicat atunci când existau simptome complexe gastro cardiace şi gastro cerebrale şi, de asemenea, în isterie, hipocondrie, idiosincrazie şi agorafobie, dureri de cap, pierderi de memorie, dismenoree. Era remediu principal în gastropatiile de origine nervoasă, dispepsie, flatulenţă, senzaţie de uscăciune în gură, greţuri şi vomă. În hiperaciditate asociată cu enteroptoză au fost observate îmbunătăţiri la administrarea preparatului Nux moscata alături de genţiană.

Astăzi este mult utilizată ca aromatizant şi condiment în arta culinară.

 

NEGRILICĂ

Nigella sativa L.

Plantă erbacee din familia Ranunculaceae, originară din estul zonei Mediteraneene, cu tulpina păroasă, cu frunze alterne divizate, cu segmente liniare, cu florile de la albe la albastre cu foliolele învelişului albastre sau albăstrui-albe, şi numeroase stamine; fructul polifoliculă cu baza unită.

În scopuri alimentare şi fitoterapeutice se utilizează uleiul şi seminţele.

Seminţele de negrilică sunt utilizate de sute de ani ca şi condiment sau conservant pentru hrană. Unii consideră că planta reprezintă aşa-zisul kezach din Isaiah (xxviii, 25). Planta a fost decsrisă clar de către Dioscorides, Pliniu a denumit-o Git, denumire sub care o regăsim în perioada lui Carol del Mare, acesta fiind cel care a ordonat cultivarea sa în fermele imperiale de pe domeniul său. În perioada aceea, negrilica a fost frecvent cultivată în grădini, seminţele fiind folosite medicinal în vin, ca stimulent, şi de asemenea ca aromatizant. Seminţele de Nigella au avut locul lor în ediţia din 1721 a London Pharmacopoeia, şi, de asemenea, în Bengal Pharmacopoeia ediţia 1844, fiind incluse şi în Pharmacopoeia of India (1868).

În mod normal sunt utilizate ca aromatizant în pâine, prăjituri, amestecuri de condimente, castraveţi muraţi etc. Astăzi sunt un condiment foarte popular din zona mediteraneană până în India. Au o aromă picantă după unii, sau picant – fructată după alţii, sau oarecum asemănătoare nucşoarei. Seminţele imature sunt amare, doar la coacere completă devin aromate; sunt utilizate de asemenea ca substituent pentru piper.

Seminţele de negrilică conţin ulei volatil (aprox. 0,5%) cu anetol, p-cimen, limonen, carvonă şi thymoquinonă, şi acizi graşi (17% acizi graşi saturaţi şi 82,5% acizi graşi nesaturaţi). Dintre acizii graşi predominanţi fac parte acidul linoleic, acidul oleic şi acidul palmitic. Este prezentă şi substanţa amară nigellina. Seminţele conţin şi alţi compuşi, incluzând componente nutriţionale precum vitamine şi elemente minerale, proteine şi nouă dintre aminoacizii esenţiali. Mai conţin caroten, convertit de către ficat la vitamina A, iar ca elemente minerale întâlnim calciu, fier şi potasiu.

Ca multe alte plante aromatice, seminţele de negrilică sunt benefice pentru sistemul digestiv, calmând durerile stomacale şi spasmele, având efect carminativ în caz de balonare şi flatulenţă. Seminţele coapte sunt antihelmintice, carminative, diaforetice, digestive, diuretice, emenagoge, galactogoge, laxative şi stimulente. Infuzia este utilizată în tratamentul afecţiunilor digestive şi menstruale, în cazul lactaţiei insuficiente, şi în cazul problemelor bronhice. Seminţele sunt mult utilizate în India pentru creşterea secreţiei lactate la mamele care alăptează şi încă pentru eliminarea viermilor intestinali, în special la copii.

După mai mulţi autori, activităţile principale ale seminţelor de negrilică sunt – carminativă, coleretică, antihistaminică, analgezică, antipiretică, antimicrobiană, anti-inflamatoare, emenagogă, diuretică, sudorifică, expectorantă, antihelmintică, imuno-modulatoare, antioxidantă şi anticancer. Extractele obţinute din seminţe au de asemenea efect bactericid, digestiv, diuretic, excitant, laxativ, stimulent, tonic, vermifug, sudorific şi antihipertensiv. Se utilizează ca tratament în astm, bronşită, tuse, gripă, dureri de cap, febră, şi la pacienţii cu cancer ca şi supliment pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii.

Pentru utilizare externă, seminţele sunt pulvisate, amestecate cu ulei de susan şi sunt utilizate pentru tratarea abceselor, a hemoroizilor şi pentru orchitis. Seminţele pulvisate au fost în trecut folosite şi pentru îndepărtarea păduchilor.

S-au realizat foarte multe studii, dintre care multe recente, care au evidenţiat pentru seminţele de negrilică efectele hipotensiv, antitoxic, antioxidand, precum şi alte efecte, ca de exemplu: antiulcerogenic, antihipertensiv, de reducere a colesterolului seric total, a lipoproteinelor de densitate joasă şi trigliceridelor, protector împotriva leziunilor reperfuziei ischemice renale, hipoglicemic, un efect ameliorativ asupra regenerării insulelor pancreatice şi corector al dislipidemiei în combinaţie cu usturoiul.

Pentru unul dintre componentele sale principale – timochinona, s-a arătat un effect antimicrobian, dar şi efecte antiinflamatoare, antioxidante şi hepatoprotectoare.

NONI

Morinda citrifolia L.

Arbore sempervirescent din familia Rubiaceae, înalt de până la 12 m, cu coroană cu ramificaţie simpodială; ramurile poartă frunze de culoare verde închis, ovale, lucioase; florile mici, albe-crem, aromate, grupate în raceme; fructul cărnos, de consistenţă geloasă când e copt, cu gust amar caracteristic, la coacere cu un miros foarte caracteristic; seminţele sunt flotante, putând pluti timp de luni de zile în ocean, fapt care a şi dus la răspândirea plantei în zona Pacificului de Sud.

Denumirea generică derivă din cuvintele latineşti Morus, care subliniază asemănarea morfologică dintre fructul de noni şi fructele de dud (Morus alba/ nigra) şi indicus, adică din India. Denumirea specifică citrifolia se referă la asemănarea dintre frunzele de noni şi cele ale speciilor de Citrus.

Noni este o plantă tropicală, indigenă în arealele din zonele Australiei, Malaeziei şi Polineziei. Este considerată nativă în Sud-Estul Asiei chiar dacă acum vegetează din India până în regiunile din Estul Polineziei. Comună în pădurile Malaeziei şi Polineziei, şi în regiunile joase din Insulele Filipine, noni a fost cultivată în comunităţile Pacificului de Sud încă de sute de ani.

Morinda citrifolia are un istoric îndelungat de utilizare medicinală în zonele de origine. Se consideră că este planta cea mai larg şi comun utilizată anterior perioadei europene. Acum câteva secole planta a fost introdusă în Insulele Hawaii unde a fost denumită „noni” iar fructele şi rădăcinile preţuite ca agenţi medicinali. Printre toate varietăţile polineziene din secolele XIX şi XX, noni hawaian a avut cele mai largi aplicaţii medicinale. Medicii din Samoa şi Hawaii foloseau noni pentru afecţiuni intestinale (în special diareea copiilor, constipaţie sau paraziţi intestinali), indigestii, inflamaţii ale pielii, infecţii, iritaţii gingivale, febră, contuzii şi entorse. Hawaienii preparau de obicei băuturi tonice destinate tratamentului diabetului, intoxicaţiilor şi arsurilor. Abilitatea remarcabilă a plantei de evacuare a tractului intestinal şi de întreţinere a sănătăţii colonului era bine cunoscută printre hawaienii bătrâni şi nativii şi vindecătorii Tahitieni.

Fructele de noni au fost întrebuinţate, de asemenea, de sute de ani ca sursă de nutrienţi. Locuitorii din Fiji, Samoa şi Raratonga le foloseau atât crude cât şi sub formă preparată. Tradiţional, fructele erau alese cu grijă înainte de coacere şi puse la soare; după ce se coceau în acestf el, erau zdrobite iar sucul extras printr-o pânză. Frunzele de noni constituiau de asemenea un fel de aliment folosit ca suport pentru prepararea peştelui. În Malaezia, frunzele erau încălzite şi plasate pe abdomen pentru tratarea hemoragiilor, a splinei inflamate, şi a bolilor de ficat. Scoarţa este un puternic astringent şi este tradiţional folosită în tratamentul malariei. Extractul din rădăcină este întrebuinţat în hipertensiune în timp ce sucul din flori este folosit pentru calmarea iritaţiilor ochilor. Sucul din fructe are acum mare cerere ca remediu alternativ în diferite afecţiuni precum artrita, diabetul, hipertensiunea, durerile şi crampele musculare, disconfortul menstrual, durerile de cap, afecţiunile cardiace, ulcerele gastrice, depresia, senilitatea, indigestia, ateroscleroza, problemele circulatorii şi chiar cancerul.

Morinda citrifolia este privită ca un remediu antiemetic sigur în asistenţa medicală primară în Tailanda. Decoctul sau infuzia din fructele mature, necoapte, prăjite de noni sunt recomandate pentru a reduce simptomele de greaţă şi vomă.

Printre afecţiunile în care noni are îndelungă utilizare se numără şi cele ale sistemului nervos central. Investigaţii actuale au evaluat şi demonstrat la animale efectele antipsihotice ale fructelor de noni, relevând un efect antidopaminergic al acestora, şi sugerând astfel potenţiala lor utilitate în tratamentul afecţiunilor psihiatrice.

 

Extractul din fructe de noni, îl regăsim şi în produsele FARES capsule Noni şi Echinacea, şi în complexul Organism sănătos.

 

Năvalnic

Asplenium scolopendrium (năvalnic), Aspleniaceae

Asplenium scolopendrium sau Phyllitis scolopendrium este o ferigă din genul Asplenium. Specia, împreună cu ruda sa apropiată, Asplenium sagittatum, sunt uneori încadrate într-un gen izolat, şi anume: Phyllitis. Este foarte răspândită în Europa.

Asplenium scolopendrium este o specie de ferigă veşnic verde, preponderent europeană care se mai cunoaşte la noi sub numele de năvalnic, limba cerbului, limba vecinei sau odolean. Medicii naturişti o recomandă pentru efectele sale asupra ficatului, vezicii biliare şi rinchilor. Conform legendei, Năvalnicul este asociat cu Dragobetele, fiind planta în care acesta s-a metamorfozat.

Denumirea din popor de “Limba cerbului”, este o denumire care se păstrează şi în celelalte zone europene – ca  Anglia (“Hart’s Tongue Fern”) sau Franţa (“Langue de Cerf”), în care planta este foarte îndrăgită.

Asplenium scolopendrium este o plantă perenă, geofită, este o specie mezofilă (ţesutul bogat în clorofilă se află între cele doua membrane exterioare ale frunzei). Sori sunt dispuşi pe partea inferioară a frunzei în rânduri, care seamănă cu picioarele unui miriapod (skolopenda adică centiped în limba greacă).

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, trenuri speciale veneau încărcate din Africa în Europa, cu ferigi care mai de care mai colorate şi mai lucioase, de un verde intens, verzi-albăstrui, argintii. Florarii acelor vremuri erau interesaţi, în mod special, de planta Asplenium scolopendrium  pentru aspectul său exotic, original.

În Antichitate, Limba cerbului era considerată o plantă eficace în tratarea bolilor de ficat. I se mai recunosc şi astăzi proprietăţile expectorante, astringente şi emoliente.

De la Asplenium scolopendrium se folosesc, în scop terapeutic, frunzele. Acestea conţin enzime, tanini şi vitamine, graţie cărora planta are efecte astringente, diaforetice (provoacă transpiraţia) şi diuretice. Bolile pulmonare pot fi mai uşor de vindecat dacă se bea constant infuzie de limba cerbului. Acest preparat calmează tusea, degajază căile respiratorii, având reale proprietăţi expectorante.

Fernald a descris taxonul Asplenium (Phyllitis) scolopendrium var. Americanum în 1935. El se distinge de soiul european pe baza unor caracteristici morfologice. Diferenţele morfologice dintre aceste plante şi cele europene sunt, însă, minore. Britton a stabilit în 1953 diferenţe citologice ale celor două varietăţi. Astfel, varietatea americană prezintă patru seturi haploide de cromozomi (este tetraploidă), în timp ce specia europeană are un numar dublu de cromozomi (este diploidă). O altă varietate a plantei creşte în sudul Mexicului şi în Spania – Asplenium scolopendrium var. Lindenii.

Terapeutic,  Asplenium scolopendrium este indicată extern ca unguent în tratarea hemoroizilor, arsurilor, iar intern în tratarea diareei, dizenteriei, favorizează evacuarea bilei în duoden, recomandată în obstrucţiile vezicii biliare.

 

 

 

Năpraznicul

Geranium robertianum L.

Plantă erbacee mică, cu miros neplăcut, din familia Geraniaceae, vegetând prin păduri, în locuri umede şi umbroase, prezentând o tulpină dreaptă şi păroasă; frunzele sunt palmat-sectate, cu 3-5 foliole peţiolate, cu lobii mai mult sau mai puţin incizaţi; florile purpurii, lung pedunculate, erecte; înfloreşte în iunie-septembrie. Se recoltează planta întreagă, în perioada înfloririi.

Nu trebuie să facem confuzie între genul Geranium şi aşa-numitul geraniu = Pelargonium graveolens (de la care folosim în special uleiul volatil), plantă care face parte din genul Pelargonium, la fel ca şi muşcatele; ambele genuri – Geranium şi Pelargonium – aparţin familiei Geraniaceae. Activitatea extractelor hidrosolubile ale celor două genuri nu diferă foarte mult: ambele conţin o proporţie ridicată de taninuri prezentând activitate antidiareică, dar uleiul volatil provenit de la specia de Pelargonium are o acţiune spasmolitică şi pe lângă aceasta un parfum aparte, asemănător trandafirilor, fiind folosit în cosmetică.

Ca şi Herba Roberti, Geranium robertianum, sau năpraznicul, era înscris deja în cărţile medicale încă din secolul XVI, denumirea specifică, robertianum, fiind oferită de Sfântul Robert sau Ruprecht care foarte probabil cunoştea virtuţile sale medicinale. Denumirea generică Geranium, dată de însuşi Dioscorides, provine din grecescul geranion, diminutivul cuvântului geranos, care însemna cocor, şi i-a fost dată foarte probabil pentru forma fructului său, ca un plisc de cocor.

Botaniştii Evului Mediu târziu cădeau cu toţii de acord asupra proprietăţilor vindecătoare ale plantei, mult lăudată de W. Rvffius (1573) şi Matthiolus (1563). Spuneau că vindecă orice ulcer sau rană. Era preţuit în special distilatul obţinut în mai şi iunie din plantă pentru boli renale sau mai ales gută. Se aplica extern în inflamaţii ale conjunctivei, erisipel, dureri faciale, dureri de dinţi sau gât, iar intern în febră, gută, şi afecţiuni ale rinichilor şi vezicii urinare.

Era cunoscută şi de daci, aceştia numind-o propedila, porcedila, şi îi acordau de asemenea importanţă medicinală. Cu decoctul plantei se făceau spălături şi oblojeli la junghiuri, colici intestinale, dureri reumatice, sau se bea în credinţa că opreşte orice scurgere, pierdere de sânge.

Cel mai mult în sistemele de medicină tradiţională a fost folosit în tratamentul contuziilor, ca astringent şi antidiareic.

Întrebuinţarea plantei în medicina românească de la mijlocul secolului trecut se baza pe proprietăţile sale active, fiind considerată hemostatică, diuretică, depurativă, anticatarală, tonifiantă, emolientă, antiseptică şi vulnerară. Astfel, indiferent sub forma sub care se administra, infuzie, prafuri, maceraţie, must de plantă proaspătă etc., se considera utilă în stările hemoragice (nazale, vezicale, intestinale etc.), diaree şi stări inflamatorii gastro-intestinale cu flatulenţă şi colici, în tulburările funcţiei ficatului şi vezicii biliare cu hipertrofie şi icter, în catarul renal şi vezical, hidropizii, gută, friguri intermitente şi splină mărită, traheobronşite acute şi cronice. Pentru uz extern de asemenea se întrebuinţa pentru pansarea diverselor răni şi ulceraţii, ori aplicaţii de cataplasme pe regiunile inflamate şi dureroase, în fistule, hipertrofie ganglionară, boli de piele etc.

 

Nalbă mare

Althaea officinalis L.

Plantă ierboasă, perenă, ce creşte până la 1,5-2 m, cu peri catifelaţi pe toate părţile aeriene, cu tulpina cilindrică, frunze lung peţiolate, palmat lobate cu 3-5 lobi, verzi-albicioase, catifelate; florile, cu corola cu 5 petale alb-roz şi cu stamine numeroase violete cu antere roşii, sunt dispuse rar, în raceme, la vârful tulpinii; fructul este o capsulă turtită ce se desface în 13-20 mericarpii cu câte o sămânţă reniformă turtită lateral.

Se recoltează rădăcinile plantei în perioadele martie-aprilie sau octombrie-noiembrie; se pot recolta şi frunzele, înainte de înflorire, în iunie, iar florile pe toată perioada înfloririi.

Denumirea botanică provine dintr-un cuvânt grecesc, altho, însemnând „ a vindeca”.

Înainte de a fi medicament, nalba mare a fost folosită ca aliment. În timpul perioadelor de foamete, mai ales în Evul Mediu când culturile erau distruse, oamenii fierbeau rădăcina de nalbă şi o prăjeau cu ceapă în unt. Romanii o considerau o delicatesă ca aliment, iar chinezii o utilizau de asemenea în bucătărie. Terminaţiile tinere ale plantei sunt consumate şi acum în unele regiuni din Franţa ca tonic de primăvară. Francezii, acum câteva secole caramelizau înainte de consum rădăcina de nalbă (pate de nalbă); aceştia decorticau rădăcina până la pulpa albă, o fierbeau până devenea moale şi elibera dulceaţa, apoi adăugau zahăr. Unele ghiduri de supravieţuire sugerează că e bine de avut planta în rucsac pentru drumeţii prin sălbăticie.

Istoricul nalbei ca plantă medicinală datează din perioada lui Theophrastus (372-286 ÎC) care a menţionat că rădăcina de nalbă era consumată în vin dulce pentru tuse. Hippocrate prescria un decoct din rădăcini pentru tratarea contuziilor şi a sângerărilor din răni. Medicul grec Dioscorides recomanda compresele din rădăcină pentru muşcăturile insectelor şi prescria un decoct pentru dureri de dinţi şi vomă, şi ca antidot în cazul otrăvirilor.

În secolul IX, împăratul Carol cel Mare a ordonat cultivarea nalbei în mănăstirile sale. În secolul X medicii arabi foloseau compresele din frunze de nalbă ca remediu în inflamaţii iar vindecătorii populari timpurii din Europa foloseau rădăcina nalbei atât intern cât şi extern pentru acţiunea sa calmantă în tratamentul durerilor de dinţi, iritaţiilor gâtului, problemelor digestive, şi iritaţiilor tractului urinar. Cei care, în timpul inchiziţiei, urmau să fie supuşi torturii prin fier înroşit, se ungeau cu un amestec din sevă de nalbă, albuş de ou şi seminţe de pătlagină – acest amestec forma un înveliş protector pentru piele reducând efectele arsurii şi altfel dovedind nevinovăţia lor.

Culpeper o recomanda de asemenea, iar începând de la mijlocul secolul XIX a fost inclusă în Farmacopeea Statelor Unite. În Europa apare în majoritatea farmacopeelor şi publicaţiilor importante de profil, încă din 1926.

Apare în Farmacopeea Română din 1862. Medicina ştiinţifică românească de la mijlocul secolului trecut constata pentru rădăcină şi frunze, administrate ca extracte reci, o acţiune calmantă şi antiinflamatoare, utilă în bolile de stomac şi în enterite, contra tusei şi contra leucoreei, pentru uzul intern fiind preferată mai ales rădăcina, iar frunzele pentru uzul extern. Acestea se foloseau în inflamaţiile pulmonare şi bronhiale, în aprinderile vezicale şi renale, atonie vezicală, clisme pentru enterite, în metrite şi vaginite, gargare pentru stomatite.

Medicina populară românească mai întrebuinţează frunzele şi florile de nalbă sub formă de ceai ca expectorant şi calmant al tusei sau aplică fiertura de rădăcină şi frunze pe ulcerele dureroase. Astăzi ştim că rădăcina de nalbă mare conţine în principal mucilagii, iar pe lângă acestea pectine, amidon, mono- şi di- zaharide, flavonoide, acizi fenolici, cumarine, şi manifestă efect demulcent, emollient, diuretic, anti-inflammator şi expectorant.

Un articol de revizuire publicat în 2019 a avut ca scop evaluarea eficacității rădăcinii de nalbă mare în cercetarea modernă în concordanţă cu cunoaşterile tradiționale. Toate informațiile au fost extrase din resurse științifice online, cărți, rapoarte și teze accesibile. Rezultatele studiilor la animale și clinice au confirmat eficacitatea extractelor de A. officinalis în tratamentul tusei uscate, în timp ce combinarea de A. officinalis cu Zataria multiflora, Zingiber officinalis sau Helix hedera a crescut eficacitatea A. officinalis și a îmbunătățit simptomele în mai multe tipuri de tuse. Diferite mecanisme sunt implicate în efectele expectorante și antitusive ale A. officinalis în tratamentul tusei. Prin urmare, autorul a concluzionat că A. officinalis în combinație cu alte extracte de plante în diferite forme de remedii ar putea fi o alegere bună pentru tuse, dureri în gât și alte afecțiuni respiratorii (Mahboubi M, 2019).

 

Nuc

Juglans regia L. (Juglandaceae)

Legendele antice povestesc cu mare admiraţie despre zeiţa Artemis Coryatis, iubită de Zeus şi transformată într-un nuc cu roade bogate, datorită clarviziunii ei magice. Originea nu¬cului pare a se pierde în negura timpului şi se crede că a fost prezent înaintea perioadei gla¬ciare, după care a rezistat doar în câteva zone. Există (ca peste tot, şi la fiecare legendă) opinii că patria lui adevărată ar fi Iranul şi de acolo ar fi plecat în Asia Mică, Caucaz, Asia Cen¬trală –unde se întâlneşte şi astăzi în stare sălbatică. În India, nucul se pomeneş¬te încă din sec. I î. Hr, în ma¬nu¬scrisele sanscrite, iar în China, nucul se cultiva cu 140-150 ani înaintea erei creştine. În cultura noastră, nucul era sădit pe lângă casă cu ocazia unui eveniment special, cum ar fi venirea pe lume a unui copil. Cu toţii ştim că nucile se dă¬ruiesc colindătorilor de Cră¬ciun, de Anul Nou şi Bobotează, iar pe vremuri, se înveleau în hârtii colorate şi se agăţau în bradul de Crăciun, în locul globuleţelor (mai ales în casele copiilor nevoiaşi).

Este un arbore foios ce poate ajunge până la 30m înălțime, cu o coroană globuloasă, frunze imparipenat compuse iar fructele sunt niște drupe globuloase, mari de 4-5cm, cu ănveliș cărnos, verde. În interiorul acesteia se găsește o sămânță mare, comestibilă. Nucul are o longevitate de 300-400 de ani. În scop terapuetic se folosesc frunzele (Juglandis folium), pericarpul fructelor (Juglandis pericarpium)și fructele (Juglandis fructus).

Datorită conţinutului biochimic foarte diversificat, există multiple proprietăţi terapeutice. Frunzele și pericarpul sunt bogate în taninuri, ulei volatil, naftachinone, flavonoide și sunt indicate pentru efectele lor hipoglicemiante, depurative, hemostatice, antidiareice, astringente, antiinflamatoare, cicatrizante, emoliente și antimicotice. Fructele sunt extrem de bogate în acizi graşi monosaturaţi (aprox. 72%), precum este acidul oleic şi o excelentă sursă de acizi graşi esenţiali de omega 3 ca acidul linoreic, acidul alfa linoreic(ALA) şi acidele arachidonice. Introducerea regulată în meniu a nucilor ajută la reducerea colesterolului negativ şi la creşterea nivelului de colesterol pozitiv, benefic pentru organism.