Muşeţel

Matricaria chamomilla L. (Matricaria recutita (L.) RAUSCHERT.)

Muşeţelul, e o plantă erbacee, cu tulpina mai adesea ramificată de la bază, purtând frunze cu foliole foarte înguste, şi terminată cu inflorescenţe cu flori centrale mici şi galbene şi flori marginale albe, şi au discul floral central boltit în sus şi gol pe dinăuntru (caracter distinctiv).

Denumirea latină cuprinde virtuţile muşeţelului. Matricaria justifică faima obţinută din vremuri străvechi în tratamentul bolilor feminine (matrice = uter, în latină), iar Chamomilla sugerează mirosul de „merişor” (măr), care creşte pe pământ (în limba greacă: „chama” – jos, pe pământ; „malon” –măr). Denumirea a fost definitivată de către Haller în secolul XVI, fiind preluată de C. Linne în secolul XVIII.

A fost multă vreme un panaceu al bolnavilor, o „rază de speranţă” pentru sănătatea omului, încă de la începuturi. Florile uscate ale acestuia sunt un vechi produs medicinal cunoscut din Egiptul antic, Grecia şi Roma antică.

În Egiptul antic, muşeţelul a fost o plantă religioasă consacrată zeului soare. Pe vremea faraonilor era folosit în tratamentul malariei, fiind socotit „plantă magică”.

În antichitatea romană a fost folosit în scop vindecător cu mult înainte de formarea Imperiului Roman, seminţele acestei plante fiind găsite de Neuweiler în săpăturile arheologice din marele sat roman Vindonissa. Florile uscare erau folosite în Grecia şi Roma antică pentru dureri de cap şi afecţiuni ale rinichilor, ficatului şi vezicii urinare.

Proprietăţile sale curative au fost apreciate de către Hippocrate (377 î.Ch.,Tessalia), de către Dioscoride (sec.I.î.Ch.) şi de catre Plinius cel Bătrân (1- 79, sec. I).

Şi în Europa medievală (sec. XVI) era considerat un „adevărat panaceu” fiind folosit în mai toate afecţiunile digestive, ginecologice, în boli de splină, cât şi pentru „drenarea creierului” şi „creşterea confortului spiritual” etc. În jurul anului 1480 se menţionează apariţia unui extract din flori de muşeţel – aqua florum chamomille, iar mai târziu, în 1555, apare uleiul volatil de muşeţel. F. Hoffmann (medic şi chimist german, 1666 – 1742), autorul „Lichiorului Hoffmann”, aprecia foarte mult muşeţelul pentru calităţile sale curative.

Medici renumiţi au folosit timp de secole muşeţelul şi preparatele sale în afecţiuni digestive, respiratorii, în boli ale mucoaselor şi pielii, pentru răni, ulcer de gambă, pruritus sanilia etc. – cu mult înaintea „erei antibioticelor“, anti-alergicelor etc.

Utilizarea muşeţelului a crescut în Evul Mediu, când oamenii l-au transformat într-un remediu pentru numeroase probleme medicale – greţuri, probleme ale sistemului nervos, probleme digestive ale copiilor, boli de piele şi aşa mai departe.

Utilizarea modernă a muşeţelului datează din 1921, când o firmă germană a introdus o formulă topică. Crema a devenit un tratament popular pentru o varietate largă de afecţiuni ale pielii, incluzând eczeme, escare, inflamaţii ale pielii cauzate de radiaţii, şi dermatite de contact.

Muşeţelul este o plantă medicinală natural fără conţinut de cafeină.

Valoarea lui terapeutică este dată de un complex de compuşi chimici.

În secolul al XVI-lea, Camerarnis precizează că uleiul volatil obţinut din florile de muşeţel are culoarea albastră (Stoianka Ilieva, 1967, 1971). Uleiul volatil conţine în principal bisabolol şi oxizii săi, oxid de bisabolonă, azulene.

Astăzi, muşeţelul este înscris în farmacopee în aproape toate ţările lumii.

Aşa cum s-a relatat, muşeţelul conţine ulei volatil în care sunt prezente azulenele, cu calităţi terapeutice deosebite, apoi mai conţine acid salicilic, vitaminele B şi C, numeroase săruri minerale, mucilagii, flavonoide, cumarine şi altele. Toate acestea determină calităţile deosebite ale acestei plante.

Inflorescenţele uscate de muşeţel sunt utilizate astăzi în lumea întreagă pentru a trata o listă vastă de probleme, variind de la inflamaţii ale pielii la cancer, câţiva din constituenţii săi chimici cu potenţiale acţiuni biochimice fiind izolaţi din uleiul esenţial. Bisabololul, una din cele mai abundente componente ale uleiului esenţial – până la 50%, pe lângă efectele spasmolitice asupra musculaturii netede intestinale, a fost raportat ca având atât proprietăţi antiinflamatoare, antibacteriene, antipiretice şi antifungice, cât şi efect protectiv în cazul ulcerului.

În plus, muşeţelul posedă o acţiune cicatrizantă, fapt care creează condiţii favorabile în tratamentul stărilor inflamatorii, acute sau cronice, ale mucoasei gastrice. Ca atare, muşeţelul este folosit în ulcerul stomacal, şi de asemenea în diferite afecţiuni ale pielii.

Se recomandă în balonări, pentru tratamentul gastritelor, tulburărilor gastro-intestinale cu diaree, enterocolitelor, infecţiilor renale, astmului bronşic la copii, este util în boli ale ficatului, tulburări menstruale, migrene, insomnii, ca diuretic, sedativ sub forma de băi. Ceaiul de muşeţel provoacă transpiraţia, ceea ce face să scadă febra. De asemenea muşeţelul inactivează toxinele bacteriene, având astfel o acţiune antitoxică.

Datorită uleiului volatil bogat în azulene, cât şi apigeninei, florile de muşeţel au acţiune antispastică, anestezică, antiseptică şi antiinflamatoare, protectoare şi curativă în reacţiile produse de iradieri.

Cercetări recente arată că flavonoidele importante, ca apigenina, luteolina şi quercetina au efecte mai mult sau mai puţin inhibitoare asupra proliferării celulelor maligne in vitro. Unele flavonoide alchilate, ca chrisoplenina, chrisoplenolul şi jaceidina, au fost de asemenea urmărite recent, arătându-se că aceşti compuşi posedă proprietăţi antiinflamatoare şi antispasmodice. Alte clase de compuşi ce au fost identificaţi sunt cumarinele, herniarina şi umbeliferona., acestea având proprietăţi antiinflamatoare.

Are aplicaţii şi în cosmetică, calmând tenurile înroşite şi iritate. Extractele sau uleiul volatil îşi găsesc utilizări în fabricarea cremelor şi a unguentelor pentru tratarea inflamaţiilor pielii, şi ca agent antibacterian şi antifungic în gingivite, abcese dentare, amigdalite, stomatite, hemoroizi, furunculoză, răni purulente, ulceraţii, leucoree, reumatism, arsuri, sinuzite.

Muşeţelul, datorită calităţilor sale benefice, este una dintre cele mai solicitate plante medicinale.

 

 

Muștar alb

Sinapis alba (Brassicaceae)

Muştarul se numără printre cele mai vechi condimente cunoscute omenirii şi unul din puţinele condimente care erau disponibile în Europa Medievală, înainte de începerea negoţului cu condimente provenite din India. Primii care au preparat o pastă similară cu muştarul pe care îl consumăm astăzi au fost romanii, care au amestecat seminţele pisate de muştar cu must. A rezultat o pastă iute, căreia i-au spus „mustum ardens” (mustul care arde) şi aşa i-a rămas numele până în zilele noastre.

Muştarul alb este o plantă de cultură, ce are ramificaţii bogate şi are o înălţime de până la 1 metru. Aceasta are frunzele penat sectate, având 3-5 lobi neregulaţi, dintre care cel terminal are flori galbene şi fructe silicve galbene. Muştarul alb este o plantă sensibilă la temperatură, fiind afectată de temperaturi înalte în cazul în care se seamănă prea târziu. Muştarul alb înfloreşte în lunile iunie-iulie.

Este al doilea cel mai popular condiment din lume, după piper. Se folosesc semințele recoltate iar produsul vegetal folosit în scop terapeutic are denumirea de Semen Sinapis albae. Semințele de muștar alb au suprafața nereticulată și o culoare alb-gălbuie până la galben închis. Prin zdrobire, în prezența apei nu dezvoltă miros, dau au un gust caracteristic, de muștar. Conţine cantităţi importante de izotiocianaţi, care previn creşterea celulelor canceroase, protejând astfel organismul împotriva cancerului (mai ales gastric şi colonic). Pe lângă izotiocianați, semințele de muștar alb mai conțin mucilag, ulei gras, sinapină și fitosteroli. Prin efectul său vasodilatator asupra vaselor sangvine, muştarul îmbunătăţeşte circulaţia periferică şi e foarte util în stările febrile (răceli, gripe) ajutând la scăderea febrei. Prin acelaşi mecanism, muştarul are proprietăţi afrodiziace, fiind folosit încă din Antichitate în poţiuni de dragoste. Stimulează sistemul imunitar, datorită acţiunii sale antifungice şi antibacteriene. Se administrează în anorexie și ca adjuvant în boli de nutriție. Semințele de muștar alb au și proprietăți stomahice și hipocolesteroleminate.

Seminţele de muştar pot fi folosite ca atare (aşa cum se întâmplă în India), pot fi pisate şi transformate în pudră sau amestecate cu apă şi oţet, rezultând astfel muştarul-pastă.

Mielăreaua

Vitex agnus-castus L.

Arbust de origine mediteraneană şi central asiatică, cu flori purpurii, la noi cultivat ca plantă ornamentală. În produsele naturiste, în prezent, utilizăm fructele.

Se presupune că denumirea plantei provine din vechime, când inspira castitatea. Theophrastus şi Dioscorides au numit planta agonos – a fiind prefixul negativ de la gonos, însemnând progenitură, sugerând deci infertilitatea. În decursul timpului cuvântul a devenit agnos, acesta având semnificaţia de sfânt, pur, cast. Pliniu a folosit cuvântul latin desemnând castitatea – castilas. Termenul latin vitex provine de la vitilium, însemnând coş de nuiele.

Planta era folosită în Grecia şi Roma antică pentru diminuarea dorinţei sexuale. La participarea femeilor la Thesmophoria, al 8-lea festival al fertilităţii închinat zeiţei Demetra, ele s-au împodobit cu florile acestei plante şi frunzele le-au aranjat pe paturi pentru a-şi păstra castitatea. Călugării mănăstirilor din Evul Mediu o utilizau pentru aceleaşi scopuri. Tot din acea vreme, fructul mai era folosit în mănăstirile din Germania, pe lângă suprimant al dorinţelor carnale, şi ca substituent pentru piper, primind astfel denumirea de „piperul călugărilor”. Călugării împrăştiau pleava de mielărea în locurile lor de dormit. Obiceiul de a împrăştia florile plantei în faţa novicilor, pe drumul ce duce la mănăstire, se păstrează şi astăzi în unele zone din Italia.

Ca plantă medicinală, mielăreaua a fost din vechime utilizată pentru răni, probleme abdominale, hidropizie, ipohondrie, hidropizie hepatică, ca şi remediu natural emenagog, carminativ şi galactogog.

Agni casti fructus conţine ulei esenţial, flavone, iridoide, are proprietăţi hormonale – stimulează hormonul luteinizant şi antagonizează estrogenii. Este indicat în tulburări hemoragice genitale, în hiper şi polimenoree, în sindromul premenstrual.

Un preparat standardizat din fructele de mielărea a fost disponibil pe piaţă în Germania încă din anii 1950, acesta fiind recomandat în tratamentul insuficienţei ovariene şi al hemoragiilor uterine. Comisia Germană E recomandă Vitex pentru tratarea problemelor menstruale, mastalgiei şi sindromului premenstrual.

Mielăreaua mai este folosită în tratamentul naturist al chisturilor fibroide şi al infertilităţii, pentru evitarea pierderilor de sarcină cauzate de insuficienţă progesteronică, şi ca ajutor pentru eliminarea placentei după naştere, în insuficienţa de corpus luteum, simptome ale menopauzei şi producerea inadecvată a laptelui matern (au fost observate efectele inhibitoare asupra eliberării prolactinei şi dopamin-agonistice); mai poate fi utilă în tratarea acneei la adolescenţi, ca digestivă, sedativă, anti-infecţioasă.

Mesteacăn

Betula verrucosa Ehrh. (Betula pendula Roth)

Arbore înalt de 30m, cu tulpina ramificată, flexibilă, cu frunze romboidale cu marginea dublu serată şi vârful acuminat. Scoarţa tulpinilor mature este albă, cu ritidom inelar şi lenticele. Florile sunt unisexiate grupate în amenţi, cele mascule câte 2-3 la vârful lujerilor se formează încă din vara precedentă, cele femele au forma unui con alungit. Frunzele se recoltează în stadiul tânăr, în perioada mai-august, prin strunjirea ramurilor.

Mesteacănul a jucat în antichitate un rol de seamă, cultural şi medical, fiind considerat în mod propriu „arborele vieţei”.

Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX recunoştea o acţiune depurativă accentuată pentru coaja de mesteacăn, datorită cantităţii de camfor şi betulină conţinute, producând astfel o stimulare a schimburilor de substanţe organice şi o întinerire. Unii medici considerau frunzele un excelent mijloc de tratare a problemelor metabolice şi diatezelor urice care se manifestă prin gută, reumatism, inflamaţii articulare dureroase, nefrite cronice, hidropizii.

Ceaiul din frunze de mesteacăn ajută la eliminarea acidului uric ajutând astfel în stările gutoase şi în erupţiile cutanate; rezultate bune s-au obţinut cu ceaiul de frunze de mesteacăn în bolile de rinichi şi litiaza urinară.

Tradiţia populară mai foloseşte mustul de mesteacăn, cu gust acrişor şi plăcut, ca un leac puternic contra colicilor, durerilor renale şi calculoase, purificator al sângelui fiind şi o bună băutură răcoritoare.

Prin distilarea uscată a lemnului de mesteacăn se obţine un gudron utilizat în dermatologie.

Proprietăţile frunzelor se datorează conţinutului în flavone, saponine, tanin, triterpene şi ce imprimă acestora efectele diuretice indicate pentru bolnavii cardiorenali cărora le reduce edemele şi albuminuria, favorizează eliminarea acidului uric şi a colesterolului. Mai posedă proprietăţi antimicrobiene şi antireumatice. Scoarţa de mesteacăn se utilizează pentru tratamentul dermatitelor şi îngrijirea părului.

Recent, într-un studiu realizat pe şobolani, un extract etanolic din frunzele de mesteacăn au arătat activitate gastroprotectoare.

Merișor

Vaccinium vitis-idaea (Ericaceae)

Merişoarele (afinele roşii) sunt considerate încă din vechime tratamente miraculoase pentru numeroase boli, cu precădere cele ale tractului urinar. Merișorul a fost descoperit în America de Nord, de către primii locuitori, și era folosit pentru mâncare, îndeosebi pentru pastramă. Impactul benefic asupra sănătății a fost confirmat în zilele noastre prin studii specializate.

Timp de secole, merișorul a fost folosit profilactic în regiunile nordice, în țări precum Suedia, Finlanda sau în Rusia de Nord, unde clima aspra nu permitea creșterea și, implicit, consumul altor prea multe fructe. Și-a dovedit în timp eficiența în tratarea infecțiilor renale, intestinale și gastrice.

Este un arbust mic, tufos cu frunzele eliptice, cu vârful rotunjit și rigide. Florile sunt albe-roz iar fructele sunt bace sferice, roșii lucitoare, acrișoare și comestibile. În scop medicinal se folosesc fructele și frunzele. Frunzele de merișor conțin arbutozidă, taninuri, flavone, vitamine C și substanțe cu acțiune antibiotică. Fructele conțin acizi organici, antociani și vitamine (A,B,C), substanțe minerale. Semințele fructelor sunt bogate în acizi grași de tip omega-3.

În medicina tradițională, merișorul a fost folosit ca aperitiv, antihemoragic, diuretic și tonic pentru sistemul nervos. În medicina tradițională austriacă, fructele de merișor au fost administrate intern sub forma unui jeleu sau sirop pentru tratarea problemelor gastrointestinale, rinichilor și tractului urinar. Principiile active ale plantei au acțiune antiinflamatoare, antiseptică, diuretică, astringentă, antidiareică, sudorifică. Frunzele au acțiune astringentă, datorată conținutului în taninuri și antiseptică la nivel renal. Datorită conținutului mare de flavone are și acțiune diuretică. Antocianii din merișor s-au dovedit a avea efecte pozitive asupra Staphylococcus aureus, bacterie ce cauzează diverse infecții. Merișorul este contraindicat în sarcină.

Fructele de merișor puse într-un borcan cu apă, la temperatura de 10-18 grade Celsius, se păstrează vreme de un an, fără vreo altă intervenție, deoarece conțin substanțe numite benzoați, care sunt varianta naturală și netoxică a periculosului aditiv E 211 (benzoat de sodiu), cu efect puternic conservant.

Mătase de porumb

Maydis stigma

Porumbul (Zea mays) este o plantă graminee originară din America, cunoscută şi cultivată astăzi aproape pe tot globul. La noi foarte cunoscută ca plantă de cultură, crescând până la 2-3 m înălţime, cu tulpina cu internodii pline cu parenchim medular, cu frunzele alungite şi florile unisexuate monoice (florile femele şi florile mascule se formează pe aceeaşi plantă). Cele mascule sunt dispuse în panicule terminale (în vârful tulpinii), iar cele femele într-un spadice gros, axilar şi învelit în bractee (pănuşi) suprapuse – acestea vor forma fructul cu seminţele (boabele) aşa numitul ştiulete.

Mayaşii o considerau planta lor sacră, alimentul terapeutic sfânt – atunci când cineva suferea de o boală severă eliminau orice alt aliment din dietă lăsând doar porumbul până ce suferindul revenea la sănătate – astfel, credeau ei, carnea şi sângele său erau reînnoite aşa cum erau atunci când Dumnezeu a creat primul om şi prima femeie.

Partea de plantă medicinală întrebuinţată în terapia naturistă o reprezintă Maydis stigma – stilele şi stigmatele inflorescenţelor femele, cunoscute popular ca mătasea porumbului.

Mătasea porumbului se recoltează în perioada iulie-august (în timpul înfloririi sau cel mai târziu când boabele sunt în faza de „lapte”), şi conţin săruri minerale, în special de potasiu, steroli, saponine, flavonoide, terpenoide, alantoină, vitaminele C, K, E şi prezintă acţiune diuretică şi calmantă, utilă în cistite, metrite, şi favorizează eliminarea calculilor renali.

Porumbul având originile în America, nu are o istorie îndelungată de utilizare în continentul European sau cel Asiatic. Mătasea de porumb se folosea de către americani, aceştia cunoscând valoarea sa ca remediu natural. În general o foloseau ca suport pentru organele abdominale, pentru a trata constipaţia, diareea, retenţia urinară, infecţiile vezicii, precum şi infertilitatea, durerile menstruale şi pentru tonifierea uterului după naşteri, afecţiuni ale prostatei.

Odată adusă în Europa şi Asia, planta şi produsul său medicinal au devenit cu timpul un remediu tradiţional în China, Turcia, Franţa, şi de asemenea şi la noi în ţară. Mătasea porumbului este oficială în Farmacopeea Republicii China şi a fost în Farmacopeea Franceză, şi de asemenea în Farmacopeea Română X ca diuretic, şi este şi în prezent folosită ca tratament naturist util pentru afecţiuni ale vezicii urinare şi rinichilor, prin efectul diuretic demonstrat ştiinţific ajutând la eliminarea nisipului şi a calculilor biliari, şi ajutând de asemenea la scăderea tensiunii arteriale. Este privită de asemenea ca un produs care ajută la purificarea sângelui şi la eliminarea toxinelor din organism.

Găsim mătasea porumbului în produsele naturiste şi sub formă de combinaţie, alături de alte plante utile în afecţiunile aparatului urinar.

În prezent se evaluează potenţialul său antioxidant şi hipoglicemiant.

Maghiran

Origanum majorana (Lamiaceae)

Denumirea botanică a maghiranului vine din grecescul Origanum, derivat din cuvintele „oros” și „ganos” și însemnând “bucuria munților” pentru că toți călătorii care străbăteau Grecia de atunci îl puteau descoperi acoperind colinele și parfumând aerul curat al verii. Maghiranul este utilizat de grecii din antichitate atât în medicină cât și în componenta parfumurilor. Legenda spune că maghiranul dulce a fost creat de către Afrodita ca un simbol al fericii astfel că mirii din Grecia și Roma erau încoronați cu cununi de maghiran al căror scop era asigurarea unui mariaj fericit. Tot această plantă foarte aromată era așezată pe morminte pentru a conferi pacea sufletelor de pe cealaltă lume. Aristotel recomanda această plantă ca antidot în otrăvire. Și egiptenii din antichitate cunoșteau puterile maghiranului în vindecare și în acest sens îl utilizau la dezinfectarea, păstrarea curată a rănilor și vindecarea acestora.

Maghiranul este o plantă perenă cu tulpini înalte, pătrate, de culoare roșiatică. Frunzele sunt ovale, de culoare verde închisă și cu nervuri puternic reliefate. Atât frunzele cât și tulpinile sunt dotate cu glande. Florile sunt mici, de culoare lila, grupate în ciorchini deși. Fructul constă în patru boabe. Toate părțile constituente ale maghiranului sunt puternic aromate. Înflorește la sfârșitul verii și poate fi recoltat când tulpina a atins o înălțime de 15-20 cm.

Măghiranul reprezintă o plantă medicinală considerată remediu natural în tratamentul balonărilor, durerilor reumatice, gastritei hipoacide, tulburărilor care intervin la menopauză, insomniilor, durerilor de cap, afecțiunilor renale, stărilor de nervozitate și menstruației însoțită de dureri. Compușii activi responsabili de multiplele beneficii ale maghiranului sunt saponinele, vitaminele (A,C,K), uleiul volatil. În industria cosmetică, maghiranul poate fi întâlnit în compoziția cremelor de îngrijire a pielii, a loțiunilor de corp, a cremelor și gelurilor de ras și a săpunurilor.

Indiferent de forma în care este folosit, maghiranul aduce sănătății și frumuseții pielii numeroase beneficii, fapt susținut și de diverse studii de specialitate. Acestea asigură eficacitatea maghiranului precum și siguranța folosirii sale precum și lipsa efectelor adverse.

Măceşe

Rosa canina L.

Plantă indigenă în Europa, măceşul este un arbust ghimpos, de 2-3 m, cu ramuri arcuite, frunze penat-compuse cu marginile dinţate. Florile sunt mari, cu sepalele răsfrânte şi cu petalele roz. Fructul, măceaşa, este un fruct fals (se dezvoltă din caliciu), roşu, lunguieţ, închizând în interiorul său adevăratele fructe (achene), cu aspect de seminţe păroase.

Medicii antichităţii – Dioscorides, Plinius, Teophrastus, Hippocrates au încadrat măceşul în tezaurul lor medical.

Deja pe vremea lui Hippocrates era cunoscută ca un agent antiinflamator.

După Matthiolus (1626), măceşele se administrau în gonoree şi dizenterie. Cu miere se utilizau ca antihelmintice, împotriva calculilor urinari şi a dificultăţilor apărute la urinare, cauzate de aceştia.

Fructele de măceş au devenit oficiale în Farmacopeea Britanică în 1885. În cel de-al doilea război mondial Anglia a ajuns în imposibilitatea de a mai importa citrice, astfel guvernul englez a încurajat culegerea şi folosirea măceşelor ca sursă de vitamina C.

Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX aprecia în deosebi la măceşe bogăţia în vitamina C. Ceaiului de fructe de măceş i se mai atribuia un efect purgativ şi de combatere a stărilor inflamatorii uşoare ale intestinului; extractul fluid de măceşe era indicat pentru combaterea pietrelor la rinichi şi ale vezicii biliare.

Se consideră că ceaiul de măceşe înlesneşte digestia, potoleşte setea şi produce diureză; iar acţiunea diuretică are marele avantaj că, chiar la o lungă întrebuinţare nu produce nici o iritare pe rinichi sau pe băşică, ceea ce-l face foarte indicat în bolile căilor urinare şi de rinichi.

În diverse monografii, se afirmă că fructele de Rosa canina L. au activități profilactice și terapeutice împotriva unei game largi de afecțiuni, inclusiv un rol în răspunsurile inflamatorii și imune (Ercisli 2007, Rein et al. 2004, Wenzig și colab., 2008) în artrită, reumatism, gută, sciatică, febră, răceli, boli infecțioase, calculi biliari, probleme biliare (Nojavan et al. 2008, Gurbuz et al. 2003), tulburări ale rinichilor (Kultur 2007 ) și dropy (Orhan și colab. 2007).

În ultimii ani, s-a stabilit că radicalii liberi și stresul oxidativ sunt implicați în fiziopatologia unei varietăți de tulburări, inclusiv în disfuncții imune și boli conexe. În legătură cu aceste descoperiri, a fost prezentată o gamă largă de antioxidanți atât exogeni cât și endogeni, sintetici sau naturali, pentru tratamentul sau profilaxia tulburărilor atribuite daunelor oxidative cauzate de radicalii liberi (Souri și colab., 2004).

Unii compuşi biochimici ai măceşelor reglează răspunsurile imune și inflamatorii (Ercisli 2007, Saaby et al. 2010) și dețin proprietăți antioxidante (Deals-Rakotoarison et al. 2002).

O altă parte benefică pentru sănătate a fructelor de măceş este compoziția lor în acizi grași esențiali pe care omul nu îi poate sintetiza și trebuie să îi obțină prin alimentație. Aceste substanțe chimice reglează numeroase funcții ale corpului, inclusiv tensiunea arterială, vâscozitatea sângelui, răspunsurile imune și inflamatorii. Cei mai abundenți acizi grași găsiţi au fost acizii linoleic, α-linolenic, oleic și palmitic, (Ercisli 2007) care pot avea rol în reacția imună și reglarea globulinei din organism. Rezultatele studiilor au arătat că măceşele, de asemenea, au crescut semnificativ nivelul gamma-globinelor. Experimentele au demonstrat că majoritatea anticorpilor sunt localizați în fracția gamma globulinică a proteinelor serice (Kindt și colab. 2007), prin urmare, crescând această fracție, are efecte pozitive asupra sistemului imunitar.

Măceşele conţin foarte puţin ulei volatil, caroten, pectine, dextroză, acid citric şi acid malic şi taninuri; „seminţele” conţin urme de vanilină. Nu în ultimul rând, măceşele sunt bogate în vitamina C. Unele experimente au arătat că extrasele din pulpă au efect bactericid asupra E. Coli.

 

Menta

Mentha X piperita L. (Lamiaceae)

Menta este o plantă îndrăgită încă din antichitate datorită aromei sale precum şi a gustului şi proprietăţilor medicinale. Ea este folosită în medicină, cosmetică, aromaterapie, dar şi în alimentaţie.

O legendă de origine greacă spune că Mentha era o nimfă extraordinar de frumoasă de care Zeul Întunericului (Infernului) s-a îndrăgostit nebuneşte. Soţia sa, zeiţa Persephona, a devenit foarte geloasă pe frumoasa nimfă, astfel că a îngropat-o pentru a o scoate din viaţa soţului său. Pluton însă a fost profund impresionat de suferinţa nimfei şi a transformat-o într-o plantă frumos aromată, cu multe întrebuinţări.

Mentha este o plantă anuală, erbacee, face parte din familia Lamiaceae şi este considerată de mulţi autori ca fiind perenă. Este înaltă de 50-120 cm, puternic ramificată chiar de la bază, tulpina în 4 muchii evidente, cu frunze opuse, ovale, flori violacee asimetrice, cu 4 petale, grupate într-o inflorescenţă ca un spic. Prezintă un miros caracteristic, puternic aromat. Există diverse specii de mentă, toate fiind cultivate, cele mai uzuale fiind Mentha piperita, Mentha spicata (crispa), Mentha arvensis. Se înmulţeşte în practica agricolă exclusiv pe cale vegetativă, prin stoloni. Soiurile spontane nu prezintă întrebuinţări medicale.

Romanii, grecii, foloseau menta de milenii. Ei ştiau că aroma de mentă, dată de uleiul volatil, este capabilă să îmbunătăţească starea de spirit, de aceea înaintea festivităţii romanii decorau mesele cu frunze de mentă iar pe podele şi pereţi pulverizau infuziile de mentă.

La herbariul botanistului englez John Ray (1628-1705) poate fi găsit unul dintre cele mai vechi exemplare de mentă.

La începutul secolului al XVIII-lea menta se foloseşte în Europa ca plantă medicinală, la noi însă este introdusă în primul deceniu al secolului trecut. În 1721, Mentha piperita a devenit elementul oficial al Materia Medica din Farmacopeea din Londra sub numele de Mentha piperitis sapore (Fluckiger 1879, Herbalgram, American Botanical Council, 1996). Uleiul esenţial de mentă, obţinut încă din secolul XVII, este responsabil de mirosul pregnant al acestei plantei precum şi de efectele terapeutice asupra organismului.

Uleiul esenţial de mentă este bogat în derivaţi de alcool cum ar fi mentolul, izomentolul, piperitolul şi cetone precum mentonă, izomentonă, piperitonă. Mai conţine oxizi şi esteri cum este mentofuranul şi 1,8-cineolul, elemente importante pentru acţiunea farmacologică. Numeroase minerale şi substanţe nutritive, inclusiv fier, mangan, magneziu, calciu, acid folic, potasiu se regăsesc în uleiul de mentă.

Uleiul esenţial este secretat de perii glandulari ai plantelor întregi chiar înainte de înflorire. Are un proaspăt miros mentolat, este limpede, colorat până la galben pal, şi apos în vâscozitate.

Beneficiile pentru sănătate ale uleiului de mentă includ capacitatea sa de a trata spasmele provocate de indigestie, problemele respiratorii, durerile de cap, greaţa, febra, neplăceri ale stomacului şi intestinelor. Este un bun calmant şi decongestionant, relaxând musculatura în cazul sindromului de colon iritabil, calmând mucoasele iritate (bronşică, gastrică) dar şi în condiţiile de stres.

Uleiul esenţial de mentă ajută digestia, fiind un tonic în cazul unui apetit alimentar scăzut şi stimulează digestia şi reduce flatulenţa prin acţiune stomahică, colagogă şi carminativă. Acţiunea expectorantă şi mucolitică se revendică mentei tot datorită uleiului esenţial, în special mentonei şi cineolului din compoziţia acestuia, la fel şi efectul antipruriginos. Mentolul este responsabil de acţiunea antiemetică şi analgezică şi de îndepărtare a anxietăţii, depresiei sau a stării de oboseală în cazul suprasolicitării organismului.

Fie administrat prin inhalaţie, prin piele sau oral, uleiul esenţial interacţionează cu receptorii sistemului nervos central prin proprietăţile fizico-chimice specifice şi astfel, spun cercetătorii, menta are o multitudine de întrebuinţări.

Menta este folosită şi pentru acţiunea antidiareică şi antiseptică datorită taninurilor din compoziţie, care au un efect astringent asupra proteinelor bacteriene.

Această plantă este recunoscută şi utilizată la nivel internaţional, fiind menţionată în Farmacopeea Europeană (European Pharmacopoeia), în Farmacopeea Americană (U.S. Pharmacopeial Covention) precum şi în diverse cărţi de specialitate şi tratate. În Farmacopeea Română (FR X) menta are 2 monografii trecute separat, Menthae folium şi Menthae aetheroleum.

Oamenii de ştiinţă contemporani nu se opresc la rezultatele obţinute sau la medicina tradiţională ci încearcă să descopere cât mai multe lucruri despre această plantă. De exemplu, au ajuns la concluzia că sportivii sunt capabili să efetueze mai multe exerciţii şi chiar să alerge mai repede atunci când simt mirosul de mentă. Explicaţia constă în faptul că aroma pronunţată a plantei afectează o anumită parte a creierului care este responsabilă pentru trezirea de dimineaţă. Prin urmare, pasta de dinţi cu aromă de mentă reprezintă o modalitate mai facilă de trezire dimineaţa. Fabricarea produselor de igienă orală ce au în compoziţie mentă a fost menită în primul rând datorită contribuţiei acesteia la dispariţia mirosurilor neplăcute precum şi pentru efectul antiinflamator şi antiseptic. Acestea şi alte proprietăţi s-au manifestat şi în cosmetică unde găsim în ziua de azi o varietate largă de creme, geluri, balsamuri, şampoane pe bază de mentă.

Monografia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, culegând date din tradiţii de pe tot globul, a găsit că menta în sistemele de medicină populară se folosește ca emmenagog, vermifug, intensificator de lactație și sedativ. Este folosită, de asemenea, pentru tratarea bronșitei, dizenteriei bacilare, diabetului zaharat, diareei, dismenoreei, febrei, hipertensiunii arteriale, icterului, greței, durerii și infecțiilor tractului respirator și urinar.

Datele cercetate prin studii sunt capabile să demonstreze baza tradițională a plantei și a produselor sale, deoarece se utilizează eficient în mai multe situații clinice.

S-a demonstrat de mulţi ani deja cum uleiul esenţial de mentă și mentolul împiedică creșterea bacteriilor Gram-pozitive și Gram-negative (Quevedo Sarmiento și Ramos Cormenzana 1988). Menta are, de asemenea, activități antivirale și fungicide care au fost dezvăluite şi mai demult (Chaumont și Senet 1978).

O activitate antivirală semnificativă a fost raportată în extracte apoase de frunze de mentă asupra virusului gripal A, virusului bolii Newcastle, virusului Herpes simplex și virusului Vaccinia, în sistemele de cultură de celule (Herrmann, Kucera, 1967).

Se consideră că inhalarea uleiului pentru tratarea congestiei cauzate de răcelile obișnuite ar ușura congestia, ajutând respirația, prin stimularea receptorilor de rece la nivelul tractului respirator. Ştim fiecare dintre noi aroma plăcută mentolată care ne desfundă nasul şi ne calmează durerile în gât.

Terapeutic, menta se găseşte sub formă de capsule, comprimate, plantă mărunţită şi uscată pentru infuzii, tincturi. Extern se folosesc de asemenea creme, geluri, unguente.

Deşi se întâlnesc rar, pot apărea reacţii alergice la persoanele sensibile sau intolerante la un compus din mentă. Nu este indicată administrarea în sarcină şi copiilor sub 7 ani şi nu se poate administra concomitent cu antiacidele.

Pentru copii, se poate încorpora menta într-o îngheţată preparată în casă, pentru a-i da o savoare mentolată, răcoritoare, perfectă pentru zilele toride de vară.