MUŞEŢEL ROMAN

Chamaemelum nobile (L.) All. (sin. Anthemis nobilis L.)

Muşeţelul roman este o plantă perenă, cu o rădăcină puternică, având fibre lungi. Tulpinile, la speciile spontane, sunt prostrate, dar mai verticale atunci când sunt cultivate în grădini. Acestea sunt lungi, rotunde, goale în interior, striate, păroase şi ramificate. Frunzele au sunt dublu pinate, sesile și de un verde-pal deschis, având foliole mici, în formă de fir. Inflorescenţele sunt terminale și solitare, cu flori marginale ligulate, albe, cu flori radiale tubulare galbene.

Mușețelul roman este indigen din Europa de Sud, unde este demult cultivat în scopuri medicinale și recoltat și uscat rapid la căldura artificială. Există două soiuri, simple și dublu, dintre care primul este cel mai bun, cel de-al doilea fiind în mod obișnuit rezultatul cultivării. Florile albe sunt cele mai bune; au un gust aromatic, agreabil, dar şi amar, un miros puternic și interesant și produc prin distilare 0,45 la sută ulei volatil de culoare albastru-pal, la început, dar care treptat devine maroniu sau gălbui (Oleum Anthemidis).

Florile au fost folosite ocazional la fabricarea berii amare și, alături de pelin, formau într-o anumită măsură un substitut pentru hamei. A fost un element al grădinilor americane dintr-o perioadă timpurie. În Franța este cultivat în grădinile de flori.

Dioscoride și Theophrastus au referiri la muşeţelul roman.

William Cook, în The Physiomedical Dispensatory, 1869, nota despre florile de mușețel că au fost folosite de secole și foarte apreciate pentru proprietățile tonice, agreabile. Ele sunt caracterizate în principal ca fiind relaxante și doar moderat stimulante; manifestă o acțiune promptă asupra circulației, nervilor și uterului, precum și asupra stomacului. În menstruația dureroasă, în care fluxul trebuie grăbit și crescut, acestea au o eficacitate deosebită; și mai ales dacă există simptome nervoase sau isterice. Florile de muşeţel erau recomandate în toate formele de agitație nervoasă, dar și în colici și crampe stomacale. Ca tonic, sunt ușoare, dar de încredere; utile pentru stimularea apetitului și a digestiei; și considerate potrivite acolo unde există o sensibilitate a stomacului. Sunt mai considerate benefice în cazuri de convalescență, în special în nervozitate și isterie.

Proprietățile lui aromatice și stimulante se datorează uleiului esenţial și unei rășini; cele tonice se datorează acidul extractului amar şi acizilor tanici.

King’s American Dispensatory, 1898, descria că infuzia rece s-a dovedit utilă în dispepsie, digestie slabă și în toate cazurile de stomac slab sau iritabil, precum și în iritarea gastro-intestinală; de asemenea, în febră intermitentă. Uleiul este carminativ și antispasmodic. Folosit în flatulență, colici, crampe la stomac, isterie, boli nervoase și dismenoree dureroasă.

Unele cărţi de profil din secolele trecute mai recomandau flprile de muşeţel ca şi calmant al iritaţiei nervoase la copii cărora le cresc dinţii.

În comparaţie cu florile de muşeţel german (cele mai cunoscute la noi), florile de mușețel roman conțin o concentrație mai mică de camazulene și conţin în principal esteri de acid angelic și acid tiglic. Mușețelul roman a fost utilizat mult pentru preparate cosmetice și pentru a efectul calmant și emolient al pielii.

Rapoarte ştiinţifice recente sugerează că mușețelul roman are efecte de relaxare a musclaturii netede și îmbunătățește simptomele tulburărilor gastro-intestinale, lucruri care confirmă utilizările sale tradiţionale.

Mai mult, în urma unui studio publicat în 2019,  Hashikawa-Hobara et al. sugerează că inhalațiile cu mușețel roman pot îmbunătăți efectul antidepresiv al clomipraminei prin creșterea neurogenezei hipocampale și modularea nivelurilor de corticosteron la pacienții cu depresie rezistentă la tratament,  lucru care, din nou, susţine utilizarea tradiţională a muşeţelului roman în probleme nervoase, şi beneficiile acestuia pentru echilibrul emoţional.

 

Mirt

Myrtus communis L.

Planta este un arbust sau arbore veşnic verde, care crește până la 5 metri înălțime. Frunzele au o lungime de 2–5 centimetri şi produc un ulei esențial parfumat. Florile sunt albe sau în nuanțe de roz, cu cinci petale și numeroase stamine care ies din floare. Fructul este o bacă, albastră spre negru când este copată.

Mirtul a ocupat dintotdeauna mult spațiu în cultele și legendele diferitelor popoare. Conform unei tradiții arabe străvechi, se spune că Adam a luat un vlăstar de mirt din Grădina Edenului ca suvenir al fericirii cerești. În cazul perșilor, unde planta era considerată sacră, preoții dădeau foc la jertfe cu tije de mirt, iar când Xerxes a trimis un mesager la Susa cu vestea că Atena a fost cucerită, locuitorii au împodobit cu bucurie străzile cu crengi de mirt. În mitologia greco-romană se întâlnește ca o plantă sacră pentru Afrodita sau Venus. Ramurile și florile erau considerate un simbol al tinereții și frumuseții.

Mirtul a ajuns în Europa Centrală destul de târziu, şi a intrat în uz doar în secolele XVI și XVII, ba chiar la mijlocul secolului XVIII, fiind considerat ceva foarte elegant. Boabele de mirt sunt încă un remediu național popular pentru diaree la copiii mici din Grecia. Mirtul era încă la începutul secolului trecut utilizat pe scară largă ca produs de înfrumusețare, deoarece apa de mirt obținută prin distilarea florilor și frunzelor era un element de toaletă indispensabil pentru femei, în special în țările din sud. Cu toate acestea, potrivit lui G.W. Askinson erau produse doar în sudul Franței sub numele de „Eau de myrthes”, în timp ce parfumurile obișnuite de mirt din comerț se spune că erau compuse din diferite uleiuri, dintre care lipsește uleiul de mirt.

Dar utilizarea medicală a mirtului se întoarce, de asemenea, mult în trecut, deoarece frunzele și fructele sale sunt deja recomandate în scrierile hipocratice, parțial pentru uz intern și parțial pentru uz extern. Dioscorides menționează un vin de mirt și un ulei de mirt. Fructele înmuiate în vin au fost consumate sub formă de tonic gastric. Uneori, era servit ca şi condiment, iar Pliniu știa despre o reţetă de mistreț fript cu sos de mirt. Frunzele și fructele sale au fost, de asemenea, folosite ca diuretic și stomahic, împotriva înțepăturilor de păianjen și scorpion, în erupții cutanate, arsuri, infecții oculare etc.

Hipocrate a folosit adesea mirtul ca agent de curățare a uterului. Paracelsus a prescris uleiul pentru condiloame și dureri rectale. Potrivit lui Lonicerus (Kreuterbuch, 1564), următoarele sunt considerate indicații pentru utilizarea externă a mirtului: membre obosite, rupte, picioare rupte, ulcerații ale urechilor, ulcere umede, panaritii, tumori genitale; pentru uleiul de mirt: slăbiciune cardiacă și stomacală. Aceleași indicații sunt date și de Matthiolus (New-Kreuterbuch, 1626), care folosea, de asemenea, frunzele zdrobite împotriva mirosului de axilă și a secreției excesive de transpirație, le folosea ca pansamente pentru arsuri și ca agent hemostatic. Haller (Medicin. Lexicon, 1755) menționează aceeași aplicare externă a frunzelor ca şi Matthiolus, în plus, fructele și frunzele au fost, de asemenea, lăudate ca un diuretic și antidiareic, împotriva dizenteriei, hemoptizei și ulcerelor renale. Osiander descria un oțet, în care ramurile de mirt erau preparate ca gargară pentru infecțiile gingivale; el avea ramuri de mirt instalate în camera de spital pentru a îmbunătăți aerul. La începutul secolului trecut frunzele de mirt erau folosite ca diuretic dezinfectant pentru boli ale tractului urinar. Uleiul esențial servea ca expectorant pentru bolile sistemului respirator (Madaus, 1038).

Ewald, în Ordonanța produselor medicinale, a 13-a ediție, 1898 afirma că mirtolul, o fracţiune a uleiului esenţial care distilăla 160-180 °, se administrează la fiecare două ore ca un mjloc sigur, cu acțiune rapidă, de combatere a proceselor infecţioase ale căilor respiratorii. Cercetătorii vremii au făcut recomandări similare în care mirtolul și-a dovedit valoarea (Madaus, 1938).

În homeopatie se spune că remediul are un efect pronunțat asupra organelor respiratorii, în special asupra plămânului stâng.

King’s American Dispensatory, 1898 recomanda mirtul ca un remediu pentru relaxarea mucoaselor.

În general, în medicina ştiinţifică de la începutul secolului trecut mirtul era folosit în infecţiile respiratorii, şi mai rar ca diuretic pentru afecţiuni ale aparatului urinar (Madaus, 1938). În A Compend of Materia Medica, Therapeutics, and Prescription Writing, 1902, S. O. Potter descria mirtolul ca pe un antiseptic și paraziticid foarte activ, acționând ca expectorant și ca antiseptic și stimulent pentru membranele mucoase.

Pe lângă taninuri și substanțe amare, planta mai conține uleiul esențial cu terpene, cineol, mirtenol și geraniol. Investigațiile fitochimice mai recente au relevat prezența antocianinelor, acizilor grași, cumarinelor, flavonoidelor, taninilor și compuşilor fenolici şi au găsit ca şi principali compuși ai uleiului esenţial derivații de monoterpene: α-pinen (50,8 și 33,6%), 1,8-cineol (21,9 și 13,3%), linalool (2,7 și 14,8%) și acetat de linalil (0,5 și 9,5%).

În lucrări ştiinţifice recente frunzele de mirt sunt prezentate a fi astringente, antiseptice, hipoglicemice, laxative, analgezice, hemostatice și stimulente (Mimica-Dukic N, Bugarin D, Grbovic S, et al. 2010). Frunzele sunt recomandate a fi utile în tratamentul bolilor cerebrale, în special al epilepsiei, și în bolile stomacului (Babaee N. et al., 2010).

Uleiul esențial al frunzelor este preciat în Franța ca dezinfectant și utilizat ca antiseptic și a fost, de asemenea, utilizat în anumite probleme ale căilor respiratorii și în boli ale vezicii urinare, și recomandate ca aplicație locală în afecţiuni reumatice. Decoctul din frunze este încă folosit pentru spălături vaginale, clisme și împotriva bolilor respiratorii.

Extractul vegetal a demonstrat în studii ştiinţifice un potențial spasmolitic prin suprimarea contracțiilor spontane ale musculaturii netede. Aceste efecte au fost similare cu ale verapamilului, un blocant standard al canalelor de calciu. Aceste descoperiri ar putea sta la baza explicării activităților spasmolitice, bronhodilatatoare și vasodilatatoare ale extractului, printr-o posibilă activitate de blocare a canalelor de calciu. Blocanții canalelor de calciu sunt substanţe care oferă alinare în congestii respiratorii (ca şi nasul înfundat, iritaţii în gât, de exemplu) iar manifestarea unei astfel de activități a mirtului poate oferi o bază științifică pentru utilizarea tradițională a plantei în stresul respirator (JANBAZ et al., 2013).

Maitake

Grifola frondosa

 Ciupercile joacă un rol central în descompunerea materiilor vegetale moarte, menţinând un schimb nutritiv simbiotic cu multe plante, fiind astfel esenţiale în menţinerea sănătăţii unor ecosisteme variate. Există mii de specii de ciuperci, din care aproximativ 50 sunt considerate medicinale, multe din acestea provenind din familia Polyporaceae, unele din cele mai cunoscute fiind Ganoderma lucidum, Inonotus obliquus (ciuperca de mesteacăn) şi Trametes versicolor (coada curcanului). Grifola frondosa este una dintre ciupercile din familia Polyporaceae.

Unii autori, captivaţi de virtuţile sale medicinale, denumesc Grifola frondosa „regina ciupercilor”. Denumirea cea mai comună însă, maitake, provine din Japonia, şi înseamnă „ciuperca dansatoare”, referindu-se probabil la natura delicată, la aspectul fin vălurit al acestei ciuperci. Maitake creşte pe pământ la baza stejarilor sau a altor arbori cu frunză căzătoare şi prezintă un corp fructifer mare, în formă de lingură. Spre deosebire de alte polypore, aceasta este o specie comestibilă.

De mult utilizată în sistemele de medicină tradiţională din China şi Japonia, precum şi în tradiţia populară din Europa de Est, maitake şi-a câştigat aprecierea ca prima substanţă tonică imunomodulatoare, fiind în prezent extensiv întrebuinţată în multe ţări în variate forme în suplimente sau preparată tradiţional sub formă de decoct.

În anii 1980, în timp ce realiza un studiu asupra ciupercii shiitake, micologistul japonez  Dr. Hiroaki Nanba de la Kobe Pharmaceutical University, a descoperit faptul că polizaharidele din maitake manifestă o activitate antitumorală mai accentuată decât oricare altă ciupercă studiată de el. Important a fost de asemenea faptul că administrarea orală de maitake a demonstrat o activitate egală sau mai ridicată decât extractele din ciuperci injectate.

Examinând utilizarea tradiţională şi cercetările din ultimii 20 de ani, este clar faptul că beneficiile potenţiale ale ciupercii maitake sunt cuprinzătoare. Maitake (sau fracţiunea beta-glucanică) a demonstrat un impresionant potenţial de a îmbunătăţi imunitatea generală prin întărirea apărării organismului gazdă, precum şi starea de sănătate în afecţiuni cronice variate, precum bolile de ficat, astmul, diabetul, HIV/SIDA şi chiar cancerul. Poate, de asemenea, să atenueze factorii de risc cardio-vascular, precum hipertensiunea, obezitatea şi colesterolul şi trigliceridele ridicate, pe lângă acestea fiind utilă ca şi terapie complementară în infecţiile sistemice cu Candida albicans sau Listeria monocytogenes.

În timp ce multe cercetări s-au concentrat pe utilizarea fracţiunii de beta-glucani purificată din maitake, utilizarea ciupercii sub formă de pulbere, pe lângă fracţiuni sau individual, a demonstrat de asemenea o varietate de beneficii. Utilizările specifice ale ciupercii întregi apar în hipertensiune, afecţiuni hepatice, obezitate şi nivel ridicat de colesterol şi trigliceride. Se consideră de asemenea că beneficiile adaptogene ale ciupercii se regăsesc doar în ciuperca întreagă. Dacă privim la întrebuinţarea tradiţională a ciupercii şi la eficienţa decoctului din ciuperca întreagă, putem presupune că această compoziţie complexă a ei, care include o varietate de polizaharide şi aminoacizi, realizează o chimie sinergică încă nu pe deplin înţeleasă, şi care este foarte probabil esenţială pentru activitatea generală şi siguranţa utilizării acestui fung.

În ce priveşte utilizarea alimentară, este indicată ciuperca întreagă, pentru menţinerea sănătăţii generale. În cazul afecţiunilor cronice, fracţiunile par a fi foarte valoroase şi devin chiar mai eficiente atunci când sunt asociate cu ciuperca întreagă. Mai mult, în ceea ce poate deveni un model în menţinerea sănătăţii în viitor, o combinaţie cu întreaga ciupercă maitake, constituenţi izolaţi şi terapia convenţională cu medicamente, pare a fi abordarea optimă pentru unele din problemele de sănătate cele mai acute ale timpurilor noastre.

 

Mastic

Pistacia lentiscus L.

Masticul, o rezină aromată obţinută sub formă de exudat proaspăt din arborele de mastic, un arbore veşnic verde din familia Anacardiaceae, indigen în regiunea de coastă Mediteraneană din Siria până în Spania, în special în Arhipelagul Grecesc, dar creşte şi în Portugalia, Maroc şi Insulele Canare. Arboraşul prezintă frunze paripenat compuse, cu 6-18 foliole, de culoare verde-închis, pieloase; florile cresc în panicule sau spice dense, cele mascule au cinci antere roşu-închis, cele femele un stil trifid. Înflorirea are loc din mai până în iulie.

Din jurul anului 50 D.Ch. producerea de rezină era limitată aproape exclusiv la insula grecească Kios din Marea Egee.

Fosile ale frunzelor de mastic găsite pe insula Herodotos au revelat existenţa sa şase milenii în urmă sugerând faptul că originea sa o constituie această insulă. Există menţiuni din secolul V Î.Ch. care susţin că se obţinea de pe atunci rezina din floemul arborelui, în acea perioadă aceasta fiind mestecată. Rezina de mastic a fost folosită ca gumă de mestecat şi ca remediu pentru problemele gastrointestinale de mii de ani. Hippocrates propunea răşina de mastic ca tratament, iar Diomides menţiona şi el utilizarea sa terapeutică. Medicul şi botanistul grec Dioscorides scria despre proprietăţile medicinale ale masticului în tratatul său De Materia Medica. Masticul era popular la romani fiind adesea mestecat de copii.

În perioada Medievală era folosit în haremurile sultanilor pentru împrospătarea respiraţiei şi în cosmetice, în special după ce insula Kios a devenit parte a Imperiului Otoman.

Colectarea răşinii constituie o muncă laborioasă, începând din luna iunie şi continuând până în septembrie sau octombrie. Pentru a colecta rezina se fac numeroase incizii verticale în tulpina şi ramurile principale ale arborelui, în timpul lunilor iunie, iulie, august. Răşina este eliminată rapid, întărindu-se sub formă de lacrimi, şi este colectată la fiecare 15 zile. Colectarea se repetă de mai multe ori între iunie şi septembrie.

Analizele chimice ale răşinii de mastic au evidenţiat în compoziţia sa un ulei esenţial (1-3%), acizi masticinici a şi b, acidul masticolic, acidul masticonic, rezina mastic-a, şi -b. Cel mai important este uleiul de mastic, utilizat pe larg în medicină, industria farmaceutică şi stomatologie. Acesta conţine perilil-alcoolul, care s-a dovedit a fi adjuvant util în prevenirea şi tratamentul diverselor forme de cancer. Răşina de mastic este utilă de asemenea în tratamentul ulcerului peptic, datorită acţiunii sale bactericide asupra Helicobacter pylori, germen care cauzează ulcer peptic, gastrite şi duodenite. Guma naturală de mastic dovedit în studii pe animale un efect de reducere a colesterolului, diminuând astfel şansele manisfestării hipertensiunii arteriale şi a atacului de cord, ajutând şi la reducerea nivelelor trigliceridelor şi a lipidelor totale din organism, efecte utile şi în cazul steatozei hepatice. Dintr-o analiză a scrierilor lui Avicenna, s-a dedus că masticul era una din cele mai utilizate plante pentru protecţia ficatului.

Pistacia lentiscus intră şi în compoziţia produsului FARES capsule HELICOSTOP.

Mac californian

Eschscholzia californica 

Plantă erbacee anuală sau perenă din familia Papaveraceae, considerată arhaică având o descendenţă puţin cunoscută, macul californian creşte în sudul Californiei, fiind comună şi în zonele deşertice în special în deşertul Mojave, dar poate fi găsită crescând de-a lungul coastelor estice ale Americii de Nord până în Oregon şi chiar până în sudul statului Washington. Planta are o culoare verde-albăstrie, creşte 20 până la 60 cm înălţime; florile, asemănătoare la formă cu ale macului roşu dar portocalii sau galbene, prezintă patru petale şi pot atinge până la 5 cm diametru.

Indienii americani foloseau macul californian ca hrană dar şi în scopuri medicinale. Denumirea generică a fost dată după Dr. J. F. Eschscholz (1793-1831) care a fost chirurg şi naturalist în expediţiile ruseşti din Pacific spre coastele Americii de Nord în 1816 şi 1824. Când navele ruseşti au ajuns să navigheze de-a lungul coastelor californiene la începutul anilor 1800 au fost minunaţi să vadă dealurile aurii acoperite fiind de macii înfloriţi. Macul californian este floarea oficială a statului California, şi în prezent este ocrotită prin lege; se foloseşte macul din culturi.

După 1844 în America macul californian era deja reputat pentru efectele sale analgezic şi sedativ fără a avea efectele secundare caracteristice opiatelor. În American Journal of Pharmacy, Vol. 59 din 1887 se menţionează o recomandare la adresa chimiştilor de a realiza investigaţii chimice atente asupra E. californica în vederea izolării principiilor active necunoscute încă şi cărora li se datorează efectele calmante. În anii care au urmat în compoziţia plantei s-au evidenţiat şapte alcaloizi, pe lângă sanguinarină, protopină, β- şi γ-homochelidonine, „alcaloidul a,” „alcaloidul b,”  cheleritrină şi acid succinic. Caracterul efectului sedativ imprimat la utilizarea plantei se spunea că este superior altor plante din familia Papaveraceae (Sanguinaria canadensis, Papaver album, etc.) şi, luând în considerare şi experimentele clinice realizate până atunci, era preferat codeinei. Extractul alcoolic utilizat la sfârşitul secolului XIX era apreciat pentru acţiunea sa de a linişti durerea şi de a produce un somn calm, fără efecte secundare. Planta a fost extensiv cultivată având chiar şi vâteva varietăţi de grădină.

Atât medicina populară cât şi lumea ştiinţifică a continentului american a apreciat macul californian ca plantă amară sedativă şi, de asemenea, pentru efectul său diuretic, analgezic, de relaxare a spasmelor şi de stimulare a transpiraţiei.

În scopuri fitoterapeutice se recoltează planta întreagă în floare şi se utilizează sub formă de infuzie sau tinctură. Intern este recomandată în tratamentul stărilor tensionale nervoase, anxietăţii, insomniei şi a durerilor de dinţi. S-a raportat faptul că efectul său asupra sistemului nervos central nu este unul narcotic, ci unul care tinde să normalizeze funcţiile psihologice. Efectele sale uşor antispasmodic, sedativ şi analgezic îl fac util în tratamentul problemelor fizice şi psihologice la copii. Un extract din rădăcină este folosit sub formă de comprese pe sâni pentru a inhiba secreţia laptelui la mamele care au alăptat.

Studiile ştiinţifice au încercat să aducă lumină în ceea ce priveşte mecanismele de acţiune ale macului californian, şi având în vedere rezultatele acestora s-a emis ipoteza că efectele sale biologice (sedativ, anxiolitic şi analgezic) se datorează acţiunii alcaloizilor din compoziţia sa asupra receptorilor GABA care sunt prezenţi la nivelul creierului în special în neuronii intermediari inhibitori.

Muștar negru

Brassica nigra

Muştarul negru este o plantă erbacee anuală din familia Brassicaceae, originară în Orientul Mijlociu şi intensiv cultivată în prezent, constituind o sursă de condiment în alimentaţie. Planta creşte până la 2 m înălţime fiind bogat ramificată; frunzele bazale sunt pinatifide sau lirate, dinţate pe margini, adesea păroase cel puţin pe una din feţe iar frunzele superioare sunt înguste şi oblongi; florile galbene, cu patru petale dispuse în cruce, sunt grupate în raceme; fructul este o siliculă dehiscentă (care se desface la maturitatea) lungă de până la 2,5 cm, conţinând o multitudine de seminţe, care trebuie recoltate înainte de coacerea totală deoarece la coacere silicula se desface şi seminţele vor fi împrăştiate.

Arborele de muştar din Biblie se presupune a fi, de către unele autorităţi în domeniu, o specie de Sinapis foarte similară muştarului negru, dar cum acesta nu a atins niciodată dimensiunile unui arbore, se presupune că planta în chestiune este aşa-numitul Khardal al arabilor, un arbore vegetând pe lângă Marea Galileei, foarte ramificat, şi care prezintă nişte seminţe foarte mici având aroma şi proprietăţile muştarului.

Dioscorides folosea seminţele de muştar alb pentru epilepsie, splină și tulburări hepatice, căderea părului și vedere slabă; Galen recomanda muștarul în paralizie, pleurezie și dureri. Noul Testament a menționat în mod repetat, semințele de muștar, precum cea mai mică dintre toate semințele.

Grecii antici preţuiau foarte mult această plantă pentru valoarea sa medicinală. Atribuind descoperirea acestora lui Esculap.

Nu se ştie când a fost utilizată pentru prima dată ca şi condiment, dar se ştie că romanii erau mari consumatori de muştar şi au răspândit planta pe tot continentul european. Romanii îl consumau ca şi verdeaţă, frunzele fiind consumate în salate. La început era consumat întreg sau sfărâmat; cultivarea sa în grădini şi utilizarea domestică sunt menţionate încă din secolul XVI; o scriere din 1623 prezintă utilizarea seminţelor de muştar preparate cu oţet sub forma unui sos alături de preparate din carne, lăudând totodată proprietăţile digestive ale acestora. În 1657, un botanist scria că în Anglia seminţele de muştar erau măcinate şi modelate în bile cu oţet sau miere şi puţină scorţişoară care erau duse şi vândute la Londra şi alte părţi din regat. Pe continent, cel mai bun muştar se făcea la Dijon, unde se prepara cu diferite alte mirodenii şi condimente ca de exemplu anșoa, capere, tarhon si sos de nuci sau ciuperci.

Matthiolus (1626), pe lângă proprietăţile tonice, stomahice, carminative, afrodisiace și antifebrile ale muştarului, formulate până la el, aduce încă o lista lungă a proprietăților sale utile: diuretic, emenagog, expectorant și anticalculozice folosindu-l în dispnee, extern pentru epilepsie, atacuri isterice, accident vascular cerebral, tinitus, abcese şi multe alte probleme.

Uleiul de muștar, ca ingredient activ al seminţelor de muștar negru, a fost descoperit de Boerhaave, în Leiden, în anul 1732. În Italia, muștarul este considerat un simbol al fertilității.

La începutul anilor 1900 sămânţa de muştar era deja un remediu consacrat folosit în aplicaţii locale, sub formă de băi sau plasturi în inflamația acută de toate tipurile, în special a căilor respiratorii (pneumonie, pleurezie, bronșită), boli reumatice, lumbago, nevrite, scarlatină şi rujeolă cu o afecare mai puternică a plămânilor și erupții cutanate slab dezvoltate, congestii la cap și amețeli (aici, ca băi pentru picioare). Inhalații pentru dureri de dinți erau făcute cu ulei. În angină, atacurile erau momentan calmate prin frecţionarea la nivelul sternului a unui preparat cu ulei de muștar. Mai era foarte folosit, de asemenea, pentru a stimula creşterea părului.

Seminţele au proprietăţi iritante, stimulente, diuretice şi în doze mari emetice. Muştarul este folosit sub formă de cataplasme aplicate extern în inflamaţii, în pneumonie, bronşite şi alte afecţiuni ale organelor respiratorii. Ameliorează congestia unor organe interne prin concentrarea sângelui la suprafaţă, fiind util în nevralgii şi alte afecţiuni însoţote de dureri şi spasme. Decoctul din seminţe este folosit în practica populară pentru întărirea ficatului şi a splinei; făina de muştar este considerată antiseptică.

Uleiul de muştar este un puternic iritant şi, aplicat pe piele în stare pură produce aproape instant la apariţia de vezicule, dar dizolvat în alcool rectificat sau camfor, sau preparat sub formă de unguent compus (există o reţetă în British Pharmacopoeia) este foarte util în degerături, reumatism cronic, colici etc. Apa caldă turnată peste seminţele de muştar zdrobite constituie o baie pentru picioare revigorantă foarte benefică în dureri de cap sau răceli.

Administrat intern, muştarul este util ca un laxativ uşor; o lingură de pulbere de muştar adăugată la un pahar cu apă călduţă funcţionează ca un bun emetic.

Cel mai important constituent activ al muştarului este glucozida sinigrina, sau mironatul de potasiu care la hidroliză dă alil izotiocianat, un lichid volatil cunoscut sub denumirea de ulei de muştar.

Plantele de muştar tinere şi frunzele pot fi consumate sub formă de salate sau verdeţuri preparate, dar planta este folosită în principal pentru seminţele sale, mult cunoscute pentru prepararea muştarului şi a altor utilizări culinare, fiind un ingredient comun în sosuri şi dressinguri, în prepararea mezelurilor.

Florile plantei sunt utile producătorilor de miere.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mărarul

Anethum graveolens L.

Plantă erbacee aromatică bine cunoscută din familia Umbelliferae, anuală, la noi cultivată în scopuri alimentare (condimentară), şi pentru obţinerea uleiului volatil. Creşte până la 50-80 cm înălţime, cu tulpina cilindrică cu striuri fine, ramificată în partea superioară, cu frunze bi- sau tri-penat sectate cu segmente filiforme; florile galbene sunt grupate în inflorescenţe în formă de umbrelă (umbeliforme); fructele ovale şi plate, colorate în brun. Pentru tratamentele naturiste se folosesc în special fructele – Anethi fructus – recoltate în luna august; se mai foloseşte şi iarba, recoltată înainte de înflorire.

Mărarul are în multe ţări o istorie îndelungată ca plantă alimentară şi medicinală. Prima consemnare cunoscută a mărarului ca plantă medicinală datează de acum 5000 de ani din Egiptul antic, fiind menţionat ca „medicament calmant”, iar mai târziu fiind descris în papirusul Ebers ca ingredient într-un amestec antialgic.

Grecii antici credeau că dacă îşi acoperă ochii cu frunzele plantei, vor adormi mai uşor. Gladiatorii primeau hrana acoperită cu mărar, pentru că se considera că acest lucru le va aduce valoare şi curaj. Mai târziu, în Evul Mediu se credea că seminţele de mărar protejează împotriva vrăjilor. În Germania şi Belgia miresele prindeau o crenguţă de mărar de rochii sau în buchetele lor în speranţa că le va binecuvânta căsnicia cu fericire.

Fructele de mărar sunt cunoscute şi folosite de secole ca şi carminative pentru copii mici.

Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX a constatat că uleiul esenţial de mărar are o acţiune diuretică, combate crampele şi flatulenţa. Sub formă de decoct, alături de anason, chimen şi seminţe de ţelină a dat bune rezultate în combaterea dispepsiilor flatulente. Pe lângă aceste proprietăţi, se cunoştea că ceaiul de fructe de mărar are proprietatea de a linişti sistemul nervos, cu rezultate bune în insomnii.

Medicina populară utilizează seminţele de mărar ca remediu pentru combaterea durerilor abdominale, pentru obţinerea somnului, şi pentru favorizarea menstruaţiei. Extern se foloseşte în aplicaţii locale pentru domolirea crampelor şi durerilor.

Fructele de mărar conţin ulei esenţial cu carvonă şi limonen, ce conferă produsului vegetal proprietzăţi stomahice, carminative, antispastice, antimicotice. Serveşte şi pentru obţinerea unor compuşi de semisinteză cu importanţă în parfumerie.

În prezent întâlnim fructele de mărar în produsele naturiste recomandate pentru afecţiuni respiratorii, digestive şi circulatorii (edeme).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Maitake

Grifola frondosa (Dicks.) Gray (1821)

Ciupercile joacă un rol central în descompunerea materiilor vegetale moarte, menţinând un schimb nutritiv simbiotic cu multe plante, fiind astfel esenţiale în menţinerea sănătăţii unor ecosisteme variate. Există mii de specii de ciuperci, din care aproximativ 50 sunt considerate medicinale, multe din acestea provenind din familia Polyporaceae, unele din cele mai cunoscute fiind Ganoderma lucidum, Inonotus obliquus (ciuperca de mesteacăn) şi Trametes versicolor (coada curcanului). Grifola frondosa este una dintre ciupercile din familia Polyporaceae.

Unii autori, captivaţi de virtuţile sale medicinale, denumesc Grifola frondosa „regina ciupercilor”. Denumirea cea mai comună însă, maitake, provine din Japonia, şi înseamnă „ciuperca dansatoare”, referindu-se probabil la natura delicată, la aspectul fin vălurit al acestei ciuperci. Maitake creşte pe pământ la baza stejarilor sau a altor arbori cu frunză căzătoare, şi prezintă un corp fructifer mare, în formă de lingură. Spre deosebire de alte polypore, aceasta este o specie comestibilă.

Demult utilizată în sistemele de medicină tradiţională din China şi Japonia, precum şi în tradiţia populară din Europa de Est, maitake şi-a câştigat aprecierea ca prima substanţă tonică imunomodulatoare, fiind în prezent extensiv întrebuinţată în multe ţări în variate forme în suplimente sau preparată tradiţional sub formă de decoct.

În anii 1980, în timp ce realiza un studiu asupra ciupercii shiitake, micologistul japonez  Dr. Hiroaki Nanba de la Kobe Pharmaceutical University, a descoperit faptul că polizaharidele din maitake manifestă o activitate antitumorală mai accentuată decât oricare altă ciupercă studiată de el. Important a fost de asemenea faptul că administrarea orală de maitake a demonstrat o activitate egală sau mai ridicată decât extractele din ciuperci injectate.

Examinând utilizarea tradiţională şi cercetările din ultimii 20 de ani, este clar faptul că beneficiile potenţiale ale ciupercii maitake sunt cuprinzătoare. Maitake (sau fracţiunea beta-glucanică) a demonstrat un impresionant potenţial de a îmbunătăţi imunitatea generală prin întărirea apărării organismului gazdă, precum şi starea de sănătate în afecţiuni cronice variate, precum bolile de ficat, astmul, diabetul, HIV/SIDA şi chiar cancerul. Poate, de asemenea, să atenueze factorii de risc cardio-vascular, precum hipertensiunea, obezitatea şi colesterolul şi trigliceridele ridicate, pe lângă acestea fiind utilă ca şi terapie complementară în infecţiile sistemice cu Candida albicans sau Listeria monocytogenes.

În timp ce multe cercetări s-au concentrat pe utilizarea fracţiunii de beta-glucani purificată din maitake, utilizarea ciupercii sub formă de pulbere, pe lângă fracţiuni sau individual, a demonstrat de asemenea o varietate de beneficii. Utilizările specifice ale ciupercii întregi apar în hipertensiune, afecţiuni hepatice, obezitate şi nivel ridicat de colesterol şi trigliceride. Se consideră de asemenea că beneficiile adaptogene ale ciupercii se regăsesc doar în ciuperca întreagă. Dacă privim la întrebuinţarea tradiţională a ciupercii şi la eficienţa decoctului din ciuperca întreagă, putem presupune că această compoziţie complexă a ei, care include o varietate de polizaharide şi aminoacizi, realizează o chimie sinergică încă nu pe deplin înţeleasă, şi care este foarte probabil esenţială pentru activitatea generală şi siguranţa utilizării acestui fung.

În ce priveşte utilizarea alimentară, este indicată ciuperca întreagă, pentru menţinerea sănătăţii generale. În cazul afecţiunilor cronice, fracţiunile par a fi foarte valoroase şi devin chiar mai eficiente atunci când sunt asociate cu ciuperca întreagă. Mai mult, în ceea ce poate deveni un model în menţinerea sănătăţii în viitor, o combinaţie cu întreaga ciupercă maitake, constituenţi izolaţi şi terapia convenţională cu medicamente, pare a fi abordarea optimă pentru unele din problemele de sănătate cele mai acute ale timpurilor noastre.

Ciuperca Maitake se regăseşte şi în capsulele Fares Imunitate cu 7 ciuperci.

Măr

Malus domestica Borkh.

Arbore fructifer din familia Rosaceae, domesticit şi pe larg cultivat, cu frunze peţiolate, alterne, simple, ovale cu vârful acut şi margini serate; florile, de obicei albe, adesea cu tentă rozacee, cu diametrul de cca. 2,5-3,5 cm, cu cinci petale, şi cu stamine de obicei roşii cu polen abundent; florile nu se autopolenizează, polenizarea de către insecte fiind esenţială pentru apariţia fructelor, iar albinele sunt considerate cele mai eficiente polenizatoare pentru măr.

Mărul este cel mai comun şi important fruct cultivat din zonele temperate. Elucidarea originii şi domesticirii acestuia trzeşte încă un mare interes printre oamenii de ştiinţă. Iniţial, pe baza dovezilor morfologice, moleculare şi istorice, specia Malus sieversii, vegetând spontan în centrul Asiei, a fost identificată ca având contribuţia principală la genomul mărului domesticit, cultivat – Malus domestica. O problemă de dezbătut a rămas însă, de asemenea, şi posibila contribuţie a altei specii sălbatice, vegetând de-a lungul Drumului Mătăsii, începând din Asia şi până în vestul Europei, în special pentru contribuţia sa la evoluţia mărului sălbatic european.

Mărul nu dă rădăcini din butaşi aşa cum se întâmplă cu viţa-de-vie sau cu măslinul, aşa că putem considera că domesticirea sa completă nu s-a putut realiza decât după inventarea altoirii, undeva în primul mileiu Î.Hr. Odată acest lucru realizat, grecii şi romanii au selectat tipuri superioare şi le-au înmulţit, răspândindu-le apoi în întreaga Europă. Se spune că Alexandru cel Mare a găsit meri pitici în Asia Mică în anul 300 Î.Hr., iar aceştia, aduşi în Grecia ar putea să constituie progenitori pentru portaltoi. Calităţile merelor de a fi conservate au fost descoperite cel târziu în secolul I, având în vedere faptul că Varro, cărturar roman antic, a furnizat date scrise despre „case ale fructelor” folosite pentru păstrarea merelor pe timpul iernii.  De-a lungul Epocii Medievale, mai mulţi autori au descris fertilitatea, utilizarea apei, preferinţele pentru sol şi zonă, precum şi tăierea pomilor de măr. Merii au fost duşi în America de Nord prin colonişti în anii 1600, şi se spune că prima livadă de meri pe acest continent a fost localizată lângă Boston în 1625. În anii 1900 au început proiectele pentru irigaţii în statul Washington, ceea ce a permis dezvoltarea unei industrii multibilionare a fructelor, în care mărul constituia o specie lider.

În prezent sunt peste 7500 cultivarii diferite de măr (varietăţi ale mărului care sunt cultivate), aceste cultivarii fiind disponibile în zonele temperate sau subtropicale. În zonele tropicale mărul nu înfloreşte, din cauză că are cerinţe speciale de perioadă rece.

Utilizările cunoscute ale merelor sunt multiple. Fructele pot fi consumate proaspete, gătite, păstrate, sau chiar uscate pentru consum ulterior. Aromele, dulceaţa, suculenţa lor diferă în funcţie de varietate. Fructele unora dintre cultivarii sunt bogate în pectine şi pot fi folosite alături de alte fructe în prepararea gemurilor. Se spune despre pectină că protejează organismul împotriva radiaţiilor. Merele mai conţin carotenoide precum beta-carotenul, acid malic şi alţi acizi organici precum acizii elagic, clorogenic şi cafeic, numeroase minerale precum potasiu, calciu, fosfor, magneziu şi fier.

Fructul de măr este astringent şi laxativ. Scoarţa arborelui, şi în special scoarţa rădăcinii, este antihelmintică şi soporifică. Infuzia este folosită în tratamentul febrei intermitente, remitente sau biliare. Frunzele conţin în proporţie de până la 2,4% o substanţă antibacteriană numită floretină; aceasta inhibă creşterea unor bacterii gram-pozitive şi gram-negative chiar într-o concentraţie mică. Mărul copt, proaspăt, este unul dintre cele mai uşoare fructe pentru stomac, întregul proces de digestie al acestuia durând aprox. 85 de minute. Sucul de mere reduce aciditatea stomacului, este convertibil în carbonaţi alcalini, şi astfel, corectează fermentaţia acidă.

Datorită substanţelor pe care le conţin, merele sunt fără doar şi poate un aliment sănătos. Chiar dacă ele nu vindecă nicio boală, consumul lor zilnic poate preveni multe probleme şi afecţiuni; conform unui proverb englezesc „Un măr pe zi, ţine doctorul departe”. Merele, de fapt, sunt mici comori de ingrediente cu impact pozitiv asupra organismului. Pe lângă cele enumerate mai sus, acestea conţin apă, carbohidraţi, fibre dietare, vitamine precum vitamina C, A, E, B1, B2, B6, şi aminoacizi. Datorită conţinutului important de carbohidraţi, în special fructoză şi glucoză, merele furnizează organismului energie prevenind astfel oboseala şi lipsa de concentrare. Mărul este, de asemenea, excelent pentru curăţarea dinţilor, acţiunea mecanică din timpul consumării unui fruct de măr servind atât la curăţarea dinţilor cât şi a gingiilor.

În mod cert, cu o producţie de 63 milioane tone/an, per global mărul este cel mai important fruct din zonele temperate.

Maca

Lepidium meyenii Walp.

Maca este o plantă erbacee bianuală din familia Brassicaceae, ce creşte spontan în Anzii Peruvieni şi Bolivia, la altitudini de 2500 până la peste 4000 m. Prezintă frunze subţiri, fin penat-sectate, crescând în rozetă bazală şi flori mici alburii ce dau naştere unor fructe mici. De la această plantă folosim în special rădăcinile tuberiforme, care variază ca mărime şi formă, putând fi triunghiulare, aplatizate circular, rectangulare sau de pară inversată.

Denumită şi ginseng peruvian, a fost cultivată în Munţii Anzi la altitudinea de 3500-4450 m în ecosistemele puna şi suni. Aceasta este probabil planta cultivată la cele mai mari altitudini. Maca este o importantă materie primă pentru indienii din Anzi şi populaţiile indigene, şi a fost domesticită în perioada pre-Inca Arcaica undeva în jurul anilor 3800 Î.Hr. După unii autori, prima descriere scrisă despre maca a fost publicată în 1553 (rădăcina, fără identificarea denumirii populare sau botanice), descriere în care Cieza de Leon, un cronicar al spaniolilor ce au cucerit zona Peru, nota că în zonele muntoase peruviene nativii folosesc anumite rădăcini pentru menţinerea tonusului. Primul care a descris numele şi proprietăţile plantei a fost părintele Cobo în 1653. Acesta afirma că planta creşte în cele mai dure şi reci areale în Chinchaycocha unde nicio altă plantă nu poate fi cultivată de om. Cobo făcea referire de asemenea la întrebuinţarea plantei pentru fertilitate. În secolul XVIII, Ruiz menţiona proprietăţile plantei de îmbunătăţire a fertilităţii şi de asemenea efectul său stimulent.

Tradiţional, rădăcina de maca, după recoltare se usca natural şi astfel putea fi depozitată şi păstrată timp de mai mulţi ani (s-a constatat că rădăcinile vechi de 7 ani încă mai au un conţinut de 9-10% proteine). Hipocotilele uscate sunt tari ca piatra, ca atare, înainte de a fi mâncate se fierbeau în apă pentru a putea obţine din ele un produs moale care poate fi consumat sub formă de suc, aceasta fiind cea mai frecventă formă de utilizare. Rădăcina are un gust dulce şi plăcut. Pentru indienii americani era singura specie amidonoasă cultivată; ea este bogată în zaharuri, proteine, amidon şi minerale esenţiale, în special iod şi fier.

Astăzi se cunoaşte valoarea sa nutriţională ridicată, care depăşeşte cerealele precum porumbul, orezul şi grâul. Aceasta conţine 59% carbohidraţi, 10,2% proteine, 8,5% fibre şi 2,2% lipide. Conţine, de asemenea, o mare cantitate de aminoacizi esenţiali şi nivele mai ridicate de fier şi calciu decât cartoful. Maca are cantităţi importante de acizi graşi incluzând acizii linoleic, palmitic şi oleic. Este bogată în steroli şi are şi un conţinut ridicat de minerale. De asemenea, conţine mici cantităţi de alcaloizi, taninuri şi saponine.  Rădăcina proaspătă are un conţinut neobişnuit de ridicat de iod şi de fier.

În medicina tradiţională peruviană maca este folosită ca imunostimulent şi în tratamentul anemiei, tuberculozei, disfuncţiilor menstruale, simptomelor de menopauză, cancerului stomacal, sterilităţii şi a altor afecţiuni ale funcţiilor sexuale sau de reproducere precum şi pentru îmbunătăţirea memoriei. Popularitatea rădăcinii de maca este în creştere datorită proprietăţilor sale energizante, de îmbunătăţire a fertilităţii şi afrodisiace, dar e mai puţin cunoscută la noi ca remediu. Utilizările sale tradiţionale cuprind efectul energizant, de îmbunătăţire a tonusului şi induranţei la atleţi, de susţinere a clarităţii mentale, de tratare a impotenţei masculine, şi ca ajutor în cazul menstruaţiilor şi echilibrelor hormonale dereglate la femei incluzând sindroamele de menopauză şi oboseala cronică. Rădăcinile de maca sunt afrodisiace, nutritive, imunostimulente, steroidice şi tonice. Maca, la fel ca alte Brasicaceae, conţine glucozinolaţi şi izotiocianaţi, substanţe pentru care s-a constatat un efect anticarcinogenic prin blocarea formării carcinogenilor endogeni sau exogeni prevenind astfel iniţierea carcinogenezei. Izotiociananţii naturali sau sintetici sunt printre agenţii cemopreventivi cei mai eficienţi cunoscuţi.

Morcovul

Daucus carota L.

Morcovul, zarzavat cunoscut în lumea largă, este o plantă ierboasă din familia Umbeliferae, cu rădăcină cărnoasă şi pivotantă, frunzele lobat-lanceolate şi florile mici, albe, grupate în umbele.

Srămoşul morcovului cultivat este considerat morcovul sălbatic; aceştia, aparţinând aceleiaşi specii (Daucus carota) pot hibridiza foarte uşor în câmp fără bariere aparente. Unii oameni de ştiinţă susţin contrariul, şi anume că morcovul sălbatic şi cel domestic aparţin la două specii diferite. Morcovul sălbatic (Daucus carota ssp, carota) este nativ în regiunile temperate ale Europei şi Asiei de Vest, şi a fost introdus şi în America, Noua Zeelandă, Australia şi Japonia. În Japonia şi America de Nord a ajuns să constituie o buruiană ce pune probleme serioase, având în vedere că se poate extinde foarte rapid în arealele însorite şi în grohotişurile perturbate de activitatea umană.

Morcovul era bine cunoscut anticilor, fiind menţionat de scriitorii latini şi greci sub numeroase denumiri, uneori fiind greu de distins de păstârnac şi de cosiţel (Sium sisarium). Grecii foloseau trei denumiri: Sisaron, apărând în scrierile lui Epicharmus, un poet comic (500 Î.Hr.); Staphylinos, folosită de Hippocrates (430 Î.Hr.) şi Elaphoboscum, folosită de Dioscorides (în secolul I), şi a cărui descriere a plantei se potriveşte perfect morcovului din zilele noastre. Vorbind despre virtuţile medicinale ale morcovului, Pliniu spunea „cel cultivat are aceleaşi calităţi ca şi cel sălbatic, chiar dacă ultimul este mai puternic, în special atunci când creşte în zone stâncoase”.

Denumirea de carota este găsită prima dată în scrierile lui Athenaeus (200 D.Hr.) şi în cartea de bucate a lui Apicius Ceclius (230 D.Hr.). Galen a fost cel care, în secolul al doilea, a adăugat denumirea de daucus pentru a distinge morcovul de păstârnac, dându-i acestuia din urmă denumirea de Daucus pastinaca, iar Daucus a devenit denumirea oficială în secolul al XVI-lea, fiind adoptată şi de Linnaeus în secolul XVIII.

De pe vremea lui Dioscorides şi a lui Pliniu şi până în prezent, morcovul a fost folosit constant de toate naţiunile. În China, aşa cum citează diverşi autori din secolele XVI, XVII şi XVIII, apare notat ca datând din timpul dinastiei Yuan, adus fiind din Asia de Vest prin 1280-1368 şi clasificat ca o vegetală de bucătărie. În India, se spune că morcovul a fost adus din Persia, acum fiind cultivat din abundenţă. În Arabia s-a consemnat prezenţa varietăţilor cu rădăcini galbene şi portocalii în secolul XVI. În Europa, cultura sa a a fost menţionată de aproape toţi botaniştii şi scriitorii din domeniul grădinăritului, Ruellius în 1536 pomenind atât varietăţi roşii cât şi portocalii de morcovi. În Lumea Nouă morcovii sunt menţionaţi în Insulele Margarita de către Hawkins în 1565, în Brazilia în 1647, în Virginia 1609 şi 1684, în Massachusetts în 1629. În 1779 morcovii erau  printre alimentele indiene descoperite de generalul Sullivan în apropierea New York-ului.

Utilizările medicinale ale morcovului sunt de asemenea consemnate în vechile cărţi, ca de exemplu The Physiomedical Dispensatory, scris în 1869, de William Cook, unde găsim că fructele de morcov au fost folosite ca remedii încă din Evul Mediu, ele fiind considerate un stimulent plăcut slab aromatic, oarecum relaxant, carminativ, acţionând în special asupra rinichilor. Se nota că rădăcinile fierte acţionează de asemenea asupra rinichilor, şi din ele se poate realiza o excelentă cataplasmă emolientă şi uşor stimulentă în ulcerele iritabile de toate gradele. Rădăcinile proaspete, rase fin, constituie o compresă stimulentă de mare valoare, utilă în toate formele de răni, abcese şi inflamaţii, şi de asemenea ulcere. În cartea lui Lucius E. Sayre, A Manual of Organic Materia Medica and Pharmacognosy, din 1917 morcovul este prezentat ca aromatic stimulent, diuretic.

Rădăcina de morcov conţine zaharoză, fructoză, xiloză, glucoză, acid pectic, acid malic, săruri, ulei volatil, caroteni (alfa-, beta-, gama-, zeta-caroten, licopen) – provitamine A, grupele de vitamie B1 şi B2 şi vitamina C, urme de acid nicotinic şi o însemnată proporţie de vitamina K.

Medicina românească de la mijlocul secolului trecut considera că medicinal, morcovii, în afară de bolile avitaminozice în care se fac indicaţi datorită compoziţiei lor, ei mai contează şi ca bază alimentară, sunt emolienţi şi rezolutivi, extern aplicându-se în cataplasme din pulpă rasă; influenţează în bine unele boli de piele şi dermatoze, au încă acţiune diuretică şi sunt leac popular contra gălbenarei. Pe lângă acestea se cunoaşte beneficiul adus de conţinutul în caroteni al rădăcinii de morcov asupra vederii.

Rădăcina de morcov se regăseşte şi în produsul FARES capsule Vitamina A Naturală.

Măslin

Olea europaea (Oleaceae)

Măslinul este un arbore originar din Siria și zonele de litoral din Turcia, foarte răspândit și în Grecia continentală și în arhipelagul elen.

Este considerat „arborele veșnic roditor”, fiind un arbore cu o longevitate extraordină, având o uimitoare putere de regenerare, dând mereu rădăcini și lăstari noi. Are o tulpină înaltă de 10-20m, florile sunt albe iar fructul este o drupă verde la început, apoi roșie și neagră la maturitate. Înflorește în luna mai.

O frumoasă legendă care se referă la apariţia măslinului pe pământ este legată de întemeierea oraşului Atena, viitoarea capitală a Greciei. Se păstrează versiunea că Zeus, stăpânul zeilor din Olimp, a hotărât că va dărui noul oraş acelui zeu care va oferi locuitorilor cel mai folositor dar. Disputa pentru posesia oraşului s-a declanşat între Poseidon, zeul mărilor, şi Atena, zeiţa înţelepciunii. Când Poseidon a lovit cu tridentul său în piatră a început să curgă apă sărată, în timp ce Atena a lovit cu suliţa în pământ, unde a răsărit un măslin. Întrucât locuitorii oraşului au preferat fructele de măslin în locul apei sărate, Zeus a decis acordarea drepturilor asupra noului oraş zeiţei Atena, oraşul urmând să poarte numele de Atena. Se spune că în locul unde s-a născut această legendă s-a păstrat un măslin din care s-au răspândit toţi măslinii existenţi pe coastele stâncoase ale Greciei.

Ca plantă medicinală, măslinul a fost intens studiat pentru diversele proprietăți terapeutice.

Atât frunzele cât și fructele (măsline) au o compoziție bogată și sunt utilizate în diverse patologii. Măslinele sunt foarte bogate in fier, dar și o sursă prețioasă de vitamina E, fibre și cupru. Măslinele au în compoziția lor grăsimi monosaturate, care fac din acestea un aliment prețios în combaterea afecțiunilor cardiace. Vitamina E este un antioxidant puternic astfel încât consumul de măsline sau de ulei de măsline echivalează cu un medicament care combate afecțiunile cardiovasculare și procesele de îmbătrânire celulară ca urmare a acțiunii radicalilor liberi.

Datorită fibrelor pe care le conțin, măslinele sunt deosebit de prețioase pentru un sistem digestiv sănătos.

Despre măsline se mai poate spune ca au un puternic efect antiinflamator, ceea ce le face eficiente în combaterea și ameliorarea simptomelor în astm, afecțiuni reumatismale și artrită.

Prin procesare, din măsline se extrage unul din cele mai sănătoase uleiuri vegetale, folosit atât în bucătărie cât și de leac împotriva multor afecțiuni, interne sau externe. Despre uleiul de măsline Homer spunea că este „aurul lichid” al vremii, dovadă că din vechime era cunoscut și apreciat pentru calitățile sale.

Frunzele de măslin au acțiune antihipertensivă (ajută la scăderea presiunii sângelui și îmbunătățesc funcția aparatului circulator), diuretică, emolientă, nutritivă, laxativă, hipocolesterolemiantă (îmbunătățesc echilibrul găsimilor din sânge), antioxidantă (inhibarea activității oxidazelor), antibacteriană, antivirală, antifungică.

Frunzele sunt bogate în iridoide monoterpene (6-9% oleoropină, ligustrozida, oleozida și esterul său) și fitosteroli (oleostranol, steroleozid).

Oleuropeina este în general cel mai proeminent compus fenolic din măsline și aparține grupului secoiridoidelor. Oleuropeina are mai multe proprietăți farmacologice, având efect antioxidant, antiinflamator, anti-aterogenic, anti-cancer, antimicrobian și antiviral, și din aceste motive, fiind disponibil comercial ca supliment alimentar.

Într-un brevet american, s-a arătat că oleuropeina are activități antivirale puternice împotriva herpes mononucleozei, virusului hepatitei, rotavirusului, rinovirusului bovin, parvovirusului canin și virusului leucemiei feline. Studiile au arătat, de asemenea, că oleuropeina prezintă o activitate antivirală semnificativă împotriva virusului respirator sinciţial și a virusului para-gripă tip 3.