MATÉ

Ilex paraguariensis A.St.-Hil.

Maté, sau Yerba maté, este un arbore care aparține familiei Aquifoliaceae, şi are mai multe nume în diferite părți din America de Sud. În limba guarană este Caá, acesta fiind cuvântul indian pentru frunze. Frunzele preparate au fost denumite de spanioli „yerba” (iarbă), iar infuzia „mate” (Cuvântul nu este accentuat, așa cum este scris de cele mai multe ori) de la numele autohton pentru vasul în care este făcut ceaiul; planta ca medicament era deja la sfârşitul secolului al XIX-lea cunoscută în general ca mate în comerțul brazilian, deși spaniolii îl numeau „yerva mate” sau „yerva de palos”.

Planta a fost descrisă pentru prima dată pe scurt de Sf. Hilaire, în 1822, când i-a dat numele Ilex paraguariensis, pe care l-a modificat în 1826, în Ilex Mate, publicând ulterior numele din nou în 1833, iar acesta este acum adoptat în „Flora Brasiliensis.” În 1824 planta a fost descrisă în detaliu de Lambert, sub numele de I. paraguensis și planta ilustrată din exemplare obținute din misiunile iezuite.

Planta mate atinge înălțimea unui măr, devenind și mai mare în situații favorabile, dar atunci când este cultivată și lipsită din când în când de frunzele sale, rămâne mică și formează un simplu tufiş. Frunzele sunt în scurt sternate, simple, în formă de pană, obovate sau alungite-lanceolate, dințate, de culoare verde închis deasupra, mai palide dedesubt, strălucitoare, de consistență pieloasă, cu lungime de 1 până la 3 centimetri și late de aprox. 1,5-3 cm. Florile sunt axilare, situate pe pedunculi furcaţi de unu la trei ori, albe. Caliciul este format din patru sepale aproape orbiculare, cu o corolă în patru părți și patru stamine scurte, ovarul fiind încoronat cu o stigmă cu patru lobi. Fructul este roșu și are mărimea unui porumb-ardei, conținând patru semințe închise într-o pulpă ușor glutinoasă, dar deseori se dezvoltă doar o sămânță.

De cât timp indienii sud-americani au avut obiceiul să folosească această plantă nu se știe, dar când spaniolii au cucerit provinciile de pe râurile Paraguay și Uruguay, au descoperit că acest obicei predomina acolo exact așa cum s-a menționat prima dată în scrierile lui Azara, care a declarat că arborele a crescut sălbatic în diferite părți ale Paraguayului. Folosirea mate nu pare să se fi extins și în raioanele extra-tropicale, ci a fost limitată la triburile mai inteligente cunoscute acum sub numele de indieni guarani.

Folosirea pe scară largă a plantei în America de Sud în prezent este probabil datorată în mare măsură iezuiților, care au încurajat utilizarea acesteia.

Mate a făcut obiectul mai multor analize. În 1836, Trommsdorff a analizat scoarţa și a găsit tanin, două rășini, materia extractivă și o substanță despre care credea că este un alcaloid, dar deținea prea puțin material pentru investigații complete. Încă din 1843, Stenhouse a găsit în mate un alcaloid și a dovedit că este, identic cu cafeina. În 1850, dr. Rochleder a investigat ceaiul de Paraguay și a găsit reacțiile acidului tanic din mate ar fi identice cu ale acidului cafenic-tanic. Potrivit doctorului Byasson, mate conține mai multă cafeină decât cel mai bun ceai chinezesc.

Conținând cofeină, care îi conferă proprietăți care diferă doar ușor de ale ceaiului, mate a fost mult folosit ca substitut pentru acesta de către băștinașii Americii de Sud.

De fapt, în cea mai mare măsură, în America de Sud ceaiul de mate a fost consumat ca o băutură reconfortantă. Aici, din frunzele de yerba, se produce o pulbere din care se prepară o băutură nealcoolică numită „chimarrão” în sudul Braziliei, „tereré” în Paraguay și „mate” în Argentina și Uruguay. Această băutură este consumată de populația din aceste țări, având o importanță culturală, economică și socială uriașă. În plus, este utilizat ca sursă de energie, pentru a îmbunătăți energia pentru activitățile zilnice și ca agent terapeutic datorită proprietăților sale farmacologice.

Interesul pentru yerba mate a crescut în principal datorită compoziției sale fitochimice și activităților biologice. Compoziția chimică a I. paraguariensis include mai mulți constituenți care pot fi responsabili pentru numeroasele activități biologice și farmacologice recunoscute. Compușii găsiți în cantități mari sunt alcaloizi purinici (metilxantine, cum ar fi cofeina și teofilina), polifenoli (CGA și derivații săi), saponine și flavonoide.

În analizele biochimice de laborator s-a relevat faptul că Yerba Mate mai conține o varietate de componente bioactive, inclusiv xantine, inozitol, taninuri, acizi dicaffeoylquinic, acid pantotenic,  aminoacizi, minerale (calciu, crom, mangan, fier, seleniu , potasiu, magneziu, fosfor și zinc) și vitamine (A, C, E, B1, B2, Niacină și B5). Yerba Mate conţine compuşi antihipoxici (protecție împotriva efectelor dăunătoare ale privării de oxigen), antioxidanţi, antiinflamatori, antidiabetici (capabili să îmbunătățească toleranța la glucoză și rezistența la insulină) și proprietăți cardioprotectoare. Este capabilă să inhibe glicatia și ateroscleroza, are un impact pozitiv asupra gestionării obezității (a prezentat efecte termogene, îmbunătățește parametrii lipidelor serice, îmbunătățește reducerea nivelului de colesterol LDL, scade peroxidarea lipidelor, crește rezistența plasmatică la Cu + Oxidare cu 2 induse) și are proprietăți chemopreventive, imune și sexuale. Mai mult, Yerba Mate este un stimulent al sistemului nervos central (are proprietăți anti-oboseală și antidepresive), deoarece conține o concentrație ridicate de cofeină.

Alcaloizii, în special metilxantinele, cum ar fi cofeina și teobromina sunt responsabili pentru activitatea yerba-mate de stimulare a creierului și creșterea utilizării grăsimii ca sursă de energie, efect util în curele de slăbire.

Saponinele găsite în yerba mate sunt responsabile de scăderea colesterolului. Compușii fenolici, responsabili de activitatea antioxidantă a yerba mate, sunt constituenții principali și cei mai studiați în această plantă. Acești compuși sunt metaboliți secundari, implicați în mod normal în apărarea plantei împotriva radiațiilor UV sau în agresiunea agenților patogeni. Nivelurile de polifenol din I. paraguariensis sunt mai mari decât cele ale ceaiului verde și paralele cu cele ale vinurilor roșii.

Într-un studiu ştiinţific, un extract apos de frunze de mate a arătat activitate antivirală împotriva HSV-1 in vitro. Derivații acidului cafeilchinic și saponinele triterpenoide sunt distribuite pe scară largă între plante, inclusiv yerba mate, care arată un efect antiviral care poate fi legat de prezența acestor compuși. Au fost definite concentrațiile eficiente de derivați ai acidului cafeoylquinic și a saponinelor triterpenoide derivate din I. Paraguariensis, arătându-se că acești compuși pot juca roluri importante în procesul viitor de descoperire a medicamentelor pe bază de plante.

MUR DULCE

Rubus suavissimus S. Lee (Rosaceae) este un arbust cultivat pe scară largă în sud-vestul Chinei, ale cărui frunze sunt de obicei folosite sub formă de ceai, un ceai de frunze diferit de cel cunoscut ca ceai verde (Camellia sinensis). Este menționat în special sub denumirea de Tian-cha sau ceai dulce din China, datorită dulceței sale naturale.

Pe lângă faptul că a fost consumat ca un ceai din plante, a fost transformat și în băutură sănătoasă datorită studiilor farmacologice recente care au relevat bioactivități semnificative, cum ar fi activitățile anti-angiogene și anti-alergice. Mai mult decât atât, investigațiile asupra componentelor chimice ale murului dulce au furnizat noi noi informaţii potrivit cărora clasele majore de constituenți sunt reprezentate de gallotannine, elagitannine, flavonoide și diterpene. Aceste clase de compuși reprezentate de acid galic, acid elagic, rutină, rubusozidă și steviol monozidă s-au dovedit a fi responsabile pentru activitățile biologice ale frunzei de mur dulce.

În mod tradițional, calitatea ceaiului dulce este măsurată prin dulceața sa. Dulceața frunzelor de mur dulce este asigurată de glucozidele diterpene precum rubusozida și steviol monozida.

Datorită revelațiilor științifice recente privind bioactivitățile plantei, calitatea frunzelor este acum măsurată acum şi de alți compuși bioactivi, pe lângă glicozidele diterpenice caracteristice. De exemplu, acidul galic este unul dintre compușii activi care au o activitate anti-angiogenă puternică. Acidul elagic este un alt compus bioactiv raportat ca antioxidant, anticancer și antiinflamator. Rutina este al treilea compus bioactiv ca antioxidant și antiinflamator. În analizele biochimice realizate asupra frunzelor, acești compuși bioactivi au fost toți prezenți.

Rezultatele unui studiu experimental au arătat că suplimentarea cu extract de frunze de R. suavissimus ar putea ajuta la păstrarea integrității barierei intestinale şi contribuie la restabilirea homeostazei metabolice a glucozei prin menținerea sensibilității la insulină. Astfel, descoperirile recente sugerează că suplimentarea cu extracte din frunze de mur dulce contribuie la restabilirea homeostazei imune și metabolice pentru a spori sănătatea generală, prevenind astfel debutul precoce al tulburărilor metabolice, cum ar fi obezitatea și diabetul de tip 2.

Un studiu experimental recent a notat practic o inhibare a creșterii masei de grăsime ceea ce sugerează un potenţial anti-obezitate pentru frunza de mur dulce.

MENTOL, MENTONĂ

Mentolul, un alcool terpenic numit și camfor de mentă, este componenta care conferă mirosului și aroma răcoritoare a speciilor din genul Mentha. Este obținut în mod natural din uleiul esenţial de mentă sau este produs sintetic prin hidrogenarea timolului.

Există dovezi că mentolul este cunoscut în Japonia de mai bine de 2000 de ani, dar în vest nu a fost izolat până în 1771, de Gambius. (-) – Mentolul (numit și l-mentol apare în mod natural în uleiul de mentă (împreună cu un mic procent de mentonă, acetatul de mentil ester și alți compuși).

Deja fiind bine studiat încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, se cunoştea faptul că uleiul de mentă posedă proprietățile fiziologice și virtuțile terapeutice ale mentolului. În general era preferat pentru uz intern datorită gustului său mai plăcut. Era deja considerat un stimulent carminativ și gastric excelent și utilizat pe scară largă în flatulență, greață și gastralgie. Se considera că adaugă un efect stimulent asupra canalului alimentar, coleretic-colagog, o influență anestezică locală și antiseptică. Ca aplicație locală era folosit pentru guturai. Încorporat în pastile era folosit pentru efectul antiseptic plăcut și eficient, și anestezic în faringită. Întern era administrat fie frecat cu zahăr și apoi dizolvat în apă, sau mai frecvent sub formă de băutură. Era deja extrem de popular ca agent aromatizant.

Se mai ştia că are proprietăți tonice, germicide active și pronunțate. Se remarca faptul că exercită o putere anestezică considerabilă asupra zonelor pe care este aplicat și era adesea adăugat la eter, cloroform etc., atunci când acestea trebuie utilizate în spray pentru calmarea durerilor locale. Era extern folosit în mare parte pentru mâncărimi ale pielii, inflamații și dureri locale – cum ar fi în arsuri, mușcături și înțepături de insecte, eczeme, vierme, urticarie, dureri de dinți, dureri acute, nevralgii, sciatică etc. Inflamaţia cu dureri în gât și inflamația cronică a faringelui erau tratate cu soluție, în timp ce a fost utilizat prin atomizare cu succes în pertussis, astm și bronșită de tip cronic. Vaporii lui ameliorează tusea bronșică iritabilă. Dozele mici erau folosite uneori pentru a reduce vărsăturile, ca de sarcină, etc.

Acum mentolul este adesea inclus în formulările eutectice ale agenților anestezici locali. Mentol conferă efectul analgezic prin acțiunile sale de blocare a canalului Ca2 +.

În prezent mentolul este inclus datorită calităţilor sale, în multe produse:

-În produsele fără prescripție medicală pentru ameliorarea pe termen scurt a durerii minore a gâtului și a iritării minore a gurii sau a gâtului;

-ca antipruriginos pentru a reduce mâncărimea;

-ca analgezic pentru ameliorarea durerilor localizate și durerilor minore, cum ar fi crampe musculare, entorse, dureri de cap și afecțiuni similare, singur sau combinat cu produse precum Camphor sau Capsicum;

-în decongestionante pentru piept și sinusuri (cremă, plasture sau inhalator nas);

-în anumite medicamente utilizate pentru tratarea arsurilor solare, deoarece oferă o senzație de răcire (adesea asociat cu Aloe);

-ca aditiv în anumite mărci de țigări, pentru aromă, pentru a reduce iritația gâtului și a sinusurilor cauzate de fumat și, probabil, pentru a reduce experiența fumătorilor cu respirație rea și, eventual, pentru a îmbunătăți mirosul fumului expirat;

-folosit în mod obișnuit în produsele de igienă orală și remedii pentru respirație urâtă, cum ar fi apa de gură, pasta de dinți, spray-uri pentru gură și limbă, și mai general ca agent aromatizant alimentar, de ex. în gumă de mestecat, bomboane;

-siropul este / a fost folosit și pentru a atenua greața;

-în parfumerie, mentolul este folosit pentru prepararea esterilor de mentil pentru a sublinia notele florale (în special trandafirul);

-în produsele de prim ajutor, cum ar fi „gheața minerală”, pentru a produce un efect de răcire ca înlocuitor al gheții reale, în absența apei sau a energiei electrice (Husă, plasture pentru corp / mânecă sau cremă);

-în diferiţi plasturi, de la patch-uri pentru reducerea febrei, aplicate pe fruntea copiilor, până la „plasturi de picior” pentru a alina numeroase afecțiuni;

-în unele produse de înfrumusețare, cum ar fi balsamurile de păr, pe bază de ingrediente naturale.

Mentona este o monoterpenă cu structură înrudită cu a mentolului şi având, de asemenea, aromă mentolată, şi care se găseşte în uleiul esenţial al mai multor specii de mentă, dar nu numai. A fost descrisă prima dată în 1881, şi apoi sintetizată. Alături de celelalte componente ale uleiului esenţial de mentă, îi conferă acestuia proprietăţile de stimulent aromatic și carminativ pentru tractul gastro-intestinal. Este mai mult folosită în parfumerie.

 

MENTA CREAŢĂ

Mentha spicata L. (sin. Mentha crispa L., Mentha viridis L.)

Menta creaţă, uneori numită şi ea simplu mentă, diferă de M. piperita, în principal, prin faptul că are frunze sesile, sau aproape sesile, alungite sau ovate-lanceolate, inegale; vârfuri alungite, întrerupte și stamine mai lungi decât tubul corolei.

Este originară din Europa și Asia și este naturalizată acum aproape pe to Globul. De asemenea, este cultivată pentru uz casnic și de dragul uleiului său esenţial. Sezonul său de înflorire este august.

Printre diferitele specii de Mentha, M. spicata a fost introdusă înainte de Mentha piperita și este cea mai veche dintre speciile Mentha. M. spicata este cunoscută sub denumirea de spearmint sau mentă comună în unele zone. M. spicata este folosită de oameni din cele mai vechi timpuri. M. piperita a fost introdusă și folosită de John Ray pentru prima dată ca agent anti-diareic în 1696, în timp ce M. spicata și soiul său M. spicata var. longifolia au fost folosite ca aperitive și plante medicinale în civilizațiile greco-romane. Randamentul de ulei esențial de M. spicata este mai mic decât M. piperita.

Hipocrate și Dioscoride au folosit M. spicata pentru tratamentul diferitelor afecțiuni, dar mulţi medici au prescris-o pentru tratamentul bolilor stomacului. Se credea de multă vreme că are efecte carminative și analgezice. Soldații romani au distribuit M. spicata în toată Europa și, treptat, ea a fost cultivată în fermele bisericilor în secolul al nouălea. Pe vremea aceea menta creaţă era utilizată pentru tratamentul ulcerelor orale, rabiei și pentru reducerea durerii înțepăturilor de albine; în perioada Evului Mediu şi mai apoi a fost folosită pentru tratamentul balonării, diareei, durerilor abdominale, indigestiei, slăbiciunii intestinale, răcelii, sinuzitei și gripei, problemelor psihologice la copii, în sângerarea la nas, dureri de cap.

Combinația de extract de M. spicata și miere este şi acum, în unele zone, un leac pentru durerile de urechi. Se consideră că mestecarea frunzelor poate reduce durerile de dinți, şi popular se mai recomandă utilizarea în slăbiciune a stomacului și tulburări neurologice. Un ceai preparat din frunze a fost utilizat în mod tradițional în tratamentul febrelor, durerilor de cap, tulburărilor digestive și a diverselor afecţiuni minore, pentru tratarea răcelilor și gripei, febrei, probleme ale tractului respirator, gastralgii, hemoroizi. Tulpinile sunt macerate și folosite sub formă de cataplasmă la vânătăi. Atât uleiul esențial, cât și tulpinile sunt utilizate în remedii populare pentru cancer. Se spune că o cataplasmă preparată din frunze remediază tumorile.

Menta creaţă are un miros puternic, dar deosebit, și un gust aromat, amar, urmat de un sentiment de răcoare, atât de cunoscut la guma de mestecat mentolată.

Având o aromă puternică şi plăcută, frunzele de mentă creaţă sunt folosite ca aromă în salate sau alimente gătite, adesea în „sosul de mentă”. Ceaiul preparat din frunzele proaspete sau uscate are un gust foarte plăcut și răcoritor, lăsând gura și sistemul digestiv să se simtă curate. Uleiul esențial din frunze și flori este folosit ca aromă în dulciuri, înghețată, băuturi, gumă de mestecat etc..

În medicina ştiinţifică, la început a fost mai mult utilizată în principal ca ingredient aromatizant și pentru alinarea sau prevenirea durerilor de colici.

În prezent, uleiul esențial și frunzele de M. spicata au aplicații terapeutice, iar proprietatea sa generală este carminativă, tonică, tonică stomacală, anti-tusivă, antiemetică, antispasmodică, astringentă, diuretică, analgezică și sedativă. Cercetări recente raportează pentru menta creaţă activitate antioxidantă datorită prezenței acizilor fenolici, a flavonoidelor, a carvonei și a acidului ascorbic în frunze. Potrivit lui Scherer și colab., ea poate deveni o formă alternativă pentru antioxidanții sintetici din alimente care aduc efecte nocive. Activitățile biologice mai includ, de asemenea, acţiune antiinflamatoare, antimicrobiană. Uleiul esențial din frunze este antiseptic.

Carvona, un compus fenolic, este principalul element constitutiv găsit în uleiul esenţial de mentă creaţă, urmat de limonen. Buna activitate antimicrobiană a uleiului esenţial de mentă creaţă este atribuită concentrației mari de carvonă care este raportată a avea potențial în inhibarea creșterii bacteriene, precum și o acțiune ca fungicid și respingător de insecte.

Uleiul esențial de M. spicata având componenta principală carvona are potențial pentru tratamentul flatulenței legate de indigestie, dar și a dismenoreei. De asemenea, poate reduce severitatea durerii în timpul colonoscopiei sau afecțiunilor dismenoreice. Uleiul esențial de M. spicata poate fi aplicat pentru alte afecțiuni intestinale cu durere și flatulență, cum ar fi sindromul de intestin iritabil.

Uleiul esenţial de mentă creaţă, fiind cunoscut pentru activitatea sa analgezică, a fost evaluat într-un studiu ştiinţific care a revizuit articolele existente despre acest efect. Astfel, informaţiile culese din diferite studii pe animale au raportat efectele analgezice ale uleiului esențial de M. spicata și principalii compuși ai acestuia, cum ar fi carvona, limonenul și mentolul. De asemenea, eficacitatea și siguranța uleiului de mentă creaţă în reducerea severității durerii au fost confirmate la pacienții cu osteoartrită.

Mango

Mango (Mangifera indica) este un arbore fructifer aparținând genului Mangifera, care constă din numeroase specii aparținând familiei Anacardiaceae. Arborele se pare că provine din Asia de Est, Myanmar, Assuma. Este un arbore mare stufos, veșnic verde. Mango este fruct național în India, Pakistan și Filipine și este considerat un fruct sacru. Fructul de mango este foarte dulce și aromat, când este copt coaja are o culoare portocalie – roșiatică. Principiile active ale fructului mango: bogat în fibre, antioxidanți, vitaminele A, C, E, B6, K, în Cu, are 17 aminoacizi, Omega 3 și 6, zinc, pectine, amidon.

Se presupune că numele de „mango” provine de la Malayalam manga, terminologie împrumutată în portugheză în secolul al XVI-lea; din portugheză a trecut în limba engleză.

Mango se folosește crud în salate, adăugat în deserturi, sosuri, mâncăruri cu carne; nectar, uscat – în bucătăria asiatică se foloseşte ca un condiment. Din pulpa de mango se prepară: jeleuri, înghețate, gemuri.

Fructele necoapte se păstrează în pungi de hârtie la temperatura camerei, iar cele coapte la frigider, miezul de mango se păstrează bine în pungi la congelator, feliile uscate se mănâncă precum chipsurile.

Mango are un mare potenţial când vine vorba de controlul greutăţii. Cercetările recente sugerează că mango şi fitocomponentele sale pot, de fapt, să suprime celulele grase si genele corelate cu grăsimea din corp.

Un alt studiu a arătat că mango, mai exact coaja acestuia, inhibă formarea ţesuturilor grase într-un mod similar cu antioxidantul resveratrol.

Consumul de mango a arătat rezultate impresionante în cazul persoanelor care sufereau de constipaţie cronică.  Într-o cercetare publicată în The Official Journal of the Federation of American Societies for Experimental Biology (jurnalul oficial al federaţiei societăţilor americane de biologie experimentală), un grup de oameni care au mâncat mango în fiecare zi a inregistrat o îmbunăţaţire mai mare în cazul simptomelor constipaţiei lor, în comparaţie cu participanţii care au mâncat o cantitate echivalentă de fibre.

Grupul de participanţi care a consumat mango a aderat la planul de tratament cu mai multă usurinţă şi a prezentat niveluri crescute în ceea ce priveşte acizii graşi buni şi alte măsuri ale bunăstarii sistemului digestiv, cum ar fi secreţiile de sucuri gastrice care ajută în digerarea alimentelor.

Aceste efecte benefice s-ar putea datora conţinutului mare de apă şi de fibre ale fructelor de mango, pe lângă acei antioxidanţi sănătoşi pe care îi are în compoziţie.

 

 

MUŞEŢEL ROMAN

Chamaemelum nobile (L.) All. (sin. Anthemis nobilis L.)

Muşeţelul roman este o plantă perenă, cu o rădăcină puternică, având fibre lungi. Tulpinile, la speciile spontane, sunt prostrate, dar mai verticale atunci când sunt cultivate în grădini. Acestea sunt lungi, rotunde, goale în interior, striate, păroase şi ramificate. Frunzele au sunt dublu pinate, sesile și de un verde-pal deschis, având foliole mici, în formă de fir. Inflorescenţele sunt terminale și solitare, cu flori marginale ligulate, albe, cu flori radiale tubulare galbene.

Mușețelul roman este indigen din Europa de Sud, unde este demult cultivat în scopuri medicinale și recoltat și uscat rapid la căldura artificială. Există două soiuri, simple și dublu, dintre care primul este cel mai bun, cel de-al doilea fiind în mod obișnuit rezultatul cultivării. Florile albe sunt cele mai bune; au un gust aromatic, agreabil, dar şi amar, un miros puternic și interesant și produc prin distilare 0,45 la sută ulei volatil de culoare albastru-pal, la început, dar care treptat devine maroniu sau gălbui (Oleum Anthemidis).

Florile au fost folosite ocazional la fabricarea berii amare și, alături de pelin, formau într-o anumită măsură un substitut pentru hamei. A fost un element al grădinilor americane dintr-o perioadă timpurie. În Franța este cultivat în grădinile de flori.

Dioscoride și Theophrastus au referiri la muşeţelul roman.

William Cook, în The Physiomedical Dispensatory, 1869, nota despre florile de mușețel că au fost folosite de secole și foarte apreciate pentru proprietățile tonice, agreabile. Ele sunt caracterizate în principal ca fiind relaxante și doar moderat stimulante; manifestă o acțiune promptă asupra circulației, nervilor și uterului, precum și asupra stomacului. În menstruația dureroasă, în care fluxul trebuie grăbit și crescut, acestea au o eficacitate deosebită; și mai ales dacă există simptome nervoase sau isterice. Florile de muşeţel erau recomandate în toate formele de agitație nervoasă, dar și în colici și crampe stomacale. Ca tonic, sunt ușoare, dar de încredere; utile pentru stimularea apetitului și a digestiei; și considerate potrivite acolo unde există o sensibilitate a stomacului. Sunt mai considerate benefice în cazuri de convalescență, în special în nervozitate și isterie.

Proprietățile lui aromatice și stimulante se datorează uleiului esenţial și unei rășini; cele tonice se datorează acidul extractului amar şi acizilor tanici.

King’s American Dispensatory, 1898, descria că infuzia rece s-a dovedit utilă în dispepsie, digestie slabă și în toate cazurile de stomac slab sau iritabil, precum și în iritarea gastro-intestinală; de asemenea, în febră intermitentă. Uleiul este carminativ și antispasmodic. Folosit în flatulență, colici, crampe la stomac, isterie, boli nervoase și dismenoree dureroasă.

Unele cărţi de profil din secolele trecute mai recomandau flprile de muşeţel ca şi calmant al iritaţiei nervoase la copii cărora le cresc dinţii.

În comparaţie cu florile de muşeţel german (cele mai cunoscute la noi), florile de mușețel roman conțin o concentrație mai mică de camazulene și conţin în principal esteri de acid angelic și acid tiglic. Mușețelul roman a fost utilizat mult pentru preparate cosmetice și pentru a efectul calmant și emolient al pielii.

Rapoarte ştiinţifice recente sugerează că mușețelul roman are efecte de relaxare a musclaturii netede și îmbunătățește simptomele tulburărilor gastro-intestinale, lucruri care confirmă utilizările sale tradiţionale.

Mai mult, în urma unui studio publicat în 2019,  Hashikawa-Hobara et al. sugerează că inhalațiile cu mușețel roman pot îmbunătăți efectul antidepresiv al clomipraminei prin creșterea neurogenezei hipocampale și modularea nivelurilor de corticosteron la pacienții cu depresie rezistentă la tratament,  lucru care, din nou, susţine utilizarea tradiţională a muşeţelului roman în probleme nervoase, şi beneficiile acestuia pentru echilibrul emoţional.

 

Mirt

Myrtus communis L.

Planta este un arbust sau arbore veşnic verde, care crește până la 5 metri înălțime. Frunzele au o lungime de 2–5 centimetri şi produc un ulei esențial parfumat. Florile sunt albe sau în nuanțe de roz, cu cinci petale și numeroase stamine care ies din floare. Fructul este o bacă, albastră spre negru când este copată.

Mirtul a ocupat dintotdeauna mult spațiu în cultele și legendele diferitelor popoare. Conform unei tradiții arabe străvechi, se spune că Adam a luat un vlăstar de mirt din Grădina Edenului ca suvenir al fericirii cerești. În cazul perșilor, unde planta era considerată sacră, preoții dădeau foc la jertfe cu tije de mirt, iar când Xerxes a trimis un mesager la Susa cu vestea că Atena a fost cucerită, locuitorii au împodobit cu bucurie străzile cu crengi de mirt. În mitologia greco-romană se întâlnește ca o plantă sacră pentru Afrodita sau Venus. Ramurile și florile erau considerate un simbol al tinereții și frumuseții.

Mirtul a ajuns în Europa Centrală destul de târziu, şi a intrat în uz doar în secolele XVI și XVII, ba chiar la mijlocul secolului XVIII, fiind considerat ceva foarte elegant. Boabele de mirt sunt încă un remediu național popular pentru diaree la copiii mici din Grecia. Mirtul era încă la începutul secolului trecut utilizat pe scară largă ca produs de înfrumusețare, deoarece apa de mirt obținută prin distilarea florilor și frunzelor era un element de toaletă indispensabil pentru femei, în special în țările din sud. Cu toate acestea, potrivit lui G.W. Askinson erau produse doar în sudul Franței sub numele de „Eau de myrthes”, în timp ce parfumurile obișnuite de mirt din comerț se spune că erau compuse din diferite uleiuri, dintre care lipsește uleiul de mirt.

Dar utilizarea medicală a mirtului se întoarce, de asemenea, mult în trecut, deoarece frunzele și fructele sale sunt deja recomandate în scrierile hipocratice, parțial pentru uz intern și parțial pentru uz extern. Dioscorides menționează un vin de mirt și un ulei de mirt. Fructele înmuiate în vin au fost consumate sub formă de tonic gastric. Uneori, era servit ca şi condiment, iar Pliniu știa despre o reţetă de mistreț fript cu sos de mirt. Frunzele și fructele sale au fost, de asemenea, folosite ca diuretic și stomahic, împotriva înțepăturilor de păianjen și scorpion, în erupții cutanate, arsuri, infecții oculare etc.

Hipocrate a folosit adesea mirtul ca agent de curățare a uterului. Paracelsus a prescris uleiul pentru condiloame și dureri rectale. Potrivit lui Lonicerus (Kreuterbuch, 1564), următoarele sunt considerate indicații pentru utilizarea externă a mirtului: membre obosite, rupte, picioare rupte, ulcerații ale urechilor, ulcere umede, panaritii, tumori genitale; pentru uleiul de mirt: slăbiciune cardiacă și stomacală. Aceleași indicații sunt date și de Matthiolus (New-Kreuterbuch, 1626), care folosea, de asemenea, frunzele zdrobite împotriva mirosului de axilă și a secreției excesive de transpirație, le folosea ca pansamente pentru arsuri și ca agent hemostatic. Haller (Medicin. Lexicon, 1755) menționează aceeași aplicare externă a frunzelor ca şi Matthiolus, în plus, fructele și frunzele au fost, de asemenea, lăudate ca un diuretic și antidiareic, împotriva dizenteriei, hemoptizei și ulcerelor renale. Osiander descria un oțet, în care ramurile de mirt erau preparate ca gargară pentru infecțiile gingivale; el avea ramuri de mirt instalate în camera de spital pentru a îmbunătăți aerul. La începutul secolului trecut frunzele de mirt erau folosite ca diuretic dezinfectant pentru boli ale tractului urinar. Uleiul esențial servea ca expectorant pentru bolile sistemului respirator (Madaus, 1038).

Ewald, în Ordonanța produselor medicinale, a 13-a ediție, 1898 afirma că mirtolul, o fracţiune a uleiului esenţial care distilăla 160-180 °, se administrează la fiecare două ore ca un mjloc sigur, cu acțiune rapidă, de combatere a proceselor infecţioase ale căilor respiratorii. Cercetătorii vremii au făcut recomandări similare în care mirtolul și-a dovedit valoarea (Madaus, 1938).

În homeopatie se spune că remediul are un efect pronunțat asupra organelor respiratorii, în special asupra plămânului stâng.

King’s American Dispensatory, 1898 recomanda mirtul ca un remediu pentru relaxarea mucoaselor.

În general, în medicina ştiinţifică de la începutul secolului trecut mirtul era folosit în infecţiile respiratorii, şi mai rar ca diuretic pentru afecţiuni ale aparatului urinar (Madaus, 1938). În A Compend of Materia Medica, Therapeutics, and Prescription Writing, 1902, S. O. Potter descria mirtolul ca pe un antiseptic și paraziticid foarte activ, acționând ca expectorant și ca antiseptic și stimulent pentru membranele mucoase.

Pe lângă taninuri și substanțe amare, planta mai conține uleiul esențial cu terpene, cineol, mirtenol și geraniol. Investigațiile fitochimice mai recente au relevat prezența antocianinelor, acizilor grași, cumarinelor, flavonoidelor, taninilor și compuşilor fenolici şi au găsit ca şi principali compuși ai uleiului esenţial derivații de monoterpene: α-pinen (50,8 și 33,6%), 1,8-cineol (21,9 și 13,3%), linalool (2,7 și 14,8%) și acetat de linalil (0,5 și 9,5%).

În lucrări ştiinţifice recente frunzele de mirt sunt prezentate a fi astringente, antiseptice, hipoglicemice, laxative, analgezice, hemostatice și stimulente (Mimica-Dukic N, Bugarin D, Grbovic S, et al. 2010). Frunzele sunt recomandate a fi utile în tratamentul bolilor cerebrale, în special al epilepsiei, și în bolile stomacului (Babaee N. et al., 2010).

Uleiul esențial al frunzelor este preciat în Franța ca dezinfectant și utilizat ca antiseptic și a fost, de asemenea, utilizat în anumite probleme ale căilor respiratorii și în boli ale vezicii urinare, și recomandate ca aplicație locală în afecţiuni reumatice. Decoctul din frunze este încă folosit pentru spălături vaginale, clisme și împotriva bolilor respiratorii.

Extractul vegetal a demonstrat în studii ştiinţifice un potențial spasmolitic prin suprimarea contracțiilor spontane ale musculaturii netede. Aceste efecte au fost similare cu ale verapamilului, un blocant standard al canalelor de calciu. Aceste descoperiri ar putea sta la baza explicării activităților spasmolitice, bronhodilatatoare și vasodilatatoare ale extractului, printr-o posibilă activitate de blocare a canalelor de calciu. Blocanții canalelor de calciu sunt substanţe care oferă alinare în congestii respiratorii (ca şi nasul înfundat, iritaţii în gât, de exemplu) iar manifestarea unei astfel de activități a mirtului poate oferi o bază științifică pentru utilizarea tradițională a plantei în stresul respirator (JANBAZ et al., 2013).

Maitake

Grifola frondosa

 Ciupercile joacă un rol central în descompunerea materiilor vegetale moarte, menţinând un schimb nutritiv simbiotic cu multe plante, fiind astfel esenţiale în menţinerea sănătăţii unor ecosisteme variate. Există mii de specii de ciuperci, din care aproximativ 50 sunt considerate medicinale, multe din acestea provenind din familia Polyporaceae, unele din cele mai cunoscute fiind Ganoderma lucidum, Inonotus obliquus (ciuperca de mesteacăn) şi Trametes versicolor (coada curcanului). Grifola frondosa este una dintre ciupercile din familia Polyporaceae.

Unii autori, captivaţi de virtuţile sale medicinale, denumesc Grifola frondosa „regina ciupercilor”. Denumirea cea mai comună însă, maitake, provine din Japonia, şi înseamnă „ciuperca dansatoare”, referindu-se probabil la natura delicată, la aspectul fin vălurit al acestei ciuperci. Maitake creşte pe pământ la baza stejarilor sau a altor arbori cu frunză căzătoare şi prezintă un corp fructifer mare, în formă de lingură. Spre deosebire de alte polypore, aceasta este o specie comestibilă.

De mult utilizată în sistemele de medicină tradiţională din China şi Japonia, precum şi în tradiţia populară din Europa de Est, maitake şi-a câştigat aprecierea ca prima substanţă tonică imunomodulatoare, fiind în prezent extensiv întrebuinţată în multe ţări în variate forme în suplimente sau preparată tradiţional sub formă de decoct.

În anii 1980, în timp ce realiza un studiu asupra ciupercii shiitake, micologistul japonez  Dr. Hiroaki Nanba de la Kobe Pharmaceutical University, a descoperit faptul că polizaharidele din maitake manifestă o activitate antitumorală mai accentuată decât oricare altă ciupercă studiată de el. Important a fost de asemenea faptul că administrarea orală de maitake a demonstrat o activitate egală sau mai ridicată decât extractele din ciuperci injectate.

Examinând utilizarea tradiţională şi cercetările din ultimii 20 de ani, este clar faptul că beneficiile potenţiale ale ciupercii maitake sunt cuprinzătoare. Maitake (sau fracţiunea beta-glucanică) a demonstrat un impresionant potenţial de a îmbunătăţi imunitatea generală prin întărirea apărării organismului gazdă, precum şi starea de sănătate în afecţiuni cronice variate, precum bolile de ficat, astmul, diabetul, HIV/SIDA şi chiar cancerul. Poate, de asemenea, să atenueze factorii de risc cardio-vascular, precum hipertensiunea, obezitatea şi colesterolul şi trigliceridele ridicate, pe lângă acestea fiind utilă ca şi terapie complementară în infecţiile sistemice cu Candida albicans sau Listeria monocytogenes.

În timp ce multe cercetări s-au concentrat pe utilizarea fracţiunii de beta-glucani purificată din maitake, utilizarea ciupercii sub formă de pulbere, pe lângă fracţiuni sau individual, a demonstrat de asemenea o varietate de beneficii. Utilizările specifice ale ciupercii întregi apar în hipertensiune, afecţiuni hepatice, obezitate şi nivel ridicat de colesterol şi trigliceride. Se consideră de asemenea că beneficiile adaptogene ale ciupercii se regăsesc doar în ciuperca întreagă. Dacă privim la întrebuinţarea tradiţională a ciupercii şi la eficienţa decoctului din ciuperca întreagă, putem presupune că această compoziţie complexă a ei, care include o varietate de polizaharide şi aminoacizi, realizează o chimie sinergică încă nu pe deplin înţeleasă, şi care este foarte probabil esenţială pentru activitatea generală şi siguranţa utilizării acestui fung.

În ce priveşte utilizarea alimentară, este indicată ciuperca întreagă, pentru menţinerea sănătăţii generale. În cazul afecţiunilor cronice, fracţiunile par a fi foarte valoroase şi devin chiar mai eficiente atunci când sunt asociate cu ciuperca întreagă. Mai mult, în ceea ce poate deveni un model în menţinerea sănătăţii în viitor, o combinaţie cu întreaga ciupercă maitake, constituenţi izolaţi şi terapia convenţională cu medicamente, pare a fi abordarea optimă pentru unele din problemele de sănătate cele mai acute ale timpurilor noastre.

 

Mastic

Pistacia lentiscus L.

Masticul, o rezină aromată obţinută sub formă de exudat proaspăt din arborele de mastic, un arbore veşnic verde din familia Anacardiaceae, indigen în regiunea de coastă Mediteraneană din Siria până în Spania, în special în Arhipelagul Grecesc, dar creşte şi în Portugalia, Maroc şi Insulele Canare. Arboraşul prezintă frunze paripenat compuse, cu 6-18 foliole, de culoare verde-închis, pieloase; florile cresc în panicule sau spice dense, cele mascule au cinci antere roşu-închis, cele femele un stil trifid. Înflorirea are loc din mai până în iulie.

Din jurul anului 50 D.Ch. producerea de rezină era limitată aproape exclusiv la insula grecească Kios din Marea Egee.

Fosile ale frunzelor de mastic găsite pe insula Herodotos au revelat existenţa sa şase milenii în urmă sugerând faptul că originea sa o constituie această insulă. Există menţiuni din secolul V Î.Ch. care susţin că se obţinea de pe atunci rezina din floemul arborelui, în acea perioadă aceasta fiind mestecată. Rezina de mastic a fost folosită ca gumă de mestecat şi ca remediu pentru problemele gastrointestinale de mii de ani. Hippocrates propunea răşina de mastic ca tratament, iar Diomides menţiona şi el utilizarea sa terapeutică. Medicul şi botanistul grec Dioscorides scria despre proprietăţile medicinale ale masticului în tratatul său De Materia Medica. Masticul era popular la romani fiind adesea mestecat de copii.

În perioada Medievală era folosit în haremurile sultanilor pentru împrospătarea respiraţiei şi în cosmetice, în special după ce insula Kios a devenit parte a Imperiului Otoman.

Colectarea răşinii constituie o muncă laborioasă, începând din luna iunie şi continuând până în septembrie sau octombrie. Pentru a colecta rezina se fac numeroase incizii verticale în tulpina şi ramurile principale ale arborelui, în timpul lunilor iunie, iulie, august. Răşina este eliminată rapid, întărindu-se sub formă de lacrimi, şi este colectată la fiecare 15 zile. Colectarea se repetă de mai multe ori între iunie şi septembrie.

Analizele chimice ale răşinii de mastic au evidenţiat în compoziţia sa un ulei esenţial (1-3%), acizi masticinici a şi b, acidul masticolic, acidul masticonic, rezina mastic-a, şi -b. Cel mai important este uleiul de mastic, utilizat pe larg în medicină, industria farmaceutică şi stomatologie. Acesta conţine perilil-alcoolul, care s-a dovedit a fi adjuvant util în prevenirea şi tratamentul diverselor forme de cancer. Răşina de mastic este utilă de asemenea în tratamentul ulcerului peptic, datorită acţiunii sale bactericide asupra Helicobacter pylori, germen care cauzează ulcer peptic, gastrite şi duodenite. Guma naturală de mastic dovedit în studii pe animale un efect de reducere a colesterolului, diminuând astfel şansele manisfestării hipertensiunii arteriale şi a atacului de cord, ajutând şi la reducerea nivelelor trigliceridelor şi a lipidelor totale din organism, efecte utile şi în cazul steatozei hepatice. Dintr-o analiză a scrierilor lui Avicenna, s-a dedus că masticul era una din cele mai utilizate plante pentru protecţia ficatului.

Pistacia lentiscus intră şi în compoziţia produsului FARES capsule HELICOSTOP.

Mac californian

Eschscholzia californica 

Plantă erbacee anuală sau perenă din familia Papaveraceae, considerată arhaică având o descendenţă puţin cunoscută, macul californian creşte în sudul Californiei, fiind comună şi în zonele deşertice în special în deşertul Mojave, dar poate fi găsită crescând de-a lungul coastelor estice ale Americii de Nord până în Oregon şi chiar până în sudul statului Washington. Planta are o culoare verde-albăstrie, creşte 20 până la 60 cm înălţime; florile, asemănătoare la formă cu ale macului roşu dar portocalii sau galbene, prezintă patru petale şi pot atinge până la 5 cm diametru.

Indienii americani foloseau macul californian ca hrană dar şi în scopuri medicinale. Denumirea generică a fost dată după Dr. J. F. Eschscholz (1793-1831) care a fost chirurg şi naturalist în expediţiile ruseşti din Pacific spre coastele Americii de Nord în 1816 şi 1824. Când navele ruseşti au ajuns să navigheze de-a lungul coastelor californiene la începutul anilor 1800 au fost minunaţi să vadă dealurile aurii acoperite fiind de macii înfloriţi. Macul californian este floarea oficială a statului California, şi în prezent este ocrotită prin lege; se foloseşte macul din culturi.

După 1844 în America macul californian era deja reputat pentru efectele sale analgezic şi sedativ fără a avea efectele secundare caracteristice opiatelor. În American Journal of Pharmacy, Vol. 59 din 1887 se menţionează o recomandare la adresa chimiştilor de a realiza investigaţii chimice atente asupra E. californica în vederea izolării principiilor active necunoscute încă şi cărora li se datorează efectele calmante. În anii care au urmat în compoziţia plantei s-au evidenţiat şapte alcaloizi, pe lângă sanguinarină, protopină, β- şi γ-homochelidonine, „alcaloidul a,” „alcaloidul b,”  cheleritrină şi acid succinic. Caracterul efectului sedativ imprimat la utilizarea plantei se spunea că este superior altor plante din familia Papaveraceae (Sanguinaria canadensis, Papaver album, etc.) şi, luând în considerare şi experimentele clinice realizate până atunci, era preferat codeinei. Extractul alcoolic utilizat la sfârşitul secolului XIX era apreciat pentru acţiunea sa de a linişti durerea şi de a produce un somn calm, fără efecte secundare. Planta a fost extensiv cultivată având chiar şi vâteva varietăţi de grădină.

Atât medicina populară cât şi lumea ştiinţifică a continentului american a apreciat macul californian ca plantă amară sedativă şi, de asemenea, pentru efectul său diuretic, analgezic, de relaxare a spasmelor şi de stimulare a transpiraţiei.

În scopuri fitoterapeutice se recoltează planta întreagă în floare şi se utilizează sub formă de infuzie sau tinctură. Intern este recomandată în tratamentul stărilor tensionale nervoase, anxietăţii, insomniei şi a durerilor de dinţi. S-a raportat faptul că efectul său asupra sistemului nervos central nu este unul narcotic, ci unul care tinde să normalizeze funcţiile psihologice. Efectele sale uşor antispasmodic, sedativ şi analgezic îl fac util în tratamentul problemelor fizice şi psihologice la copii. Un extract din rădăcină este folosit sub formă de comprese pe sâni pentru a inhiba secreţia laptelui la mamele care au alăptat.

Studiile ştiinţifice au încercat să aducă lumină în ceea ce priveşte mecanismele de acţiune ale macului californian, şi având în vedere rezultatele acestora s-a emis ipoteza că efectele sale biologice (sedativ, anxiolitic şi analgezic) se datorează acţiunii alcaloizilor din compoziţia sa asupra receptorilor GABA care sunt prezenţi la nivelul creierului în special în neuronii intermediari inhibitori.

Muștar negru

Brassica nigra

Muştarul negru este o plantă erbacee anuală din familia Brassicaceae, originară în Orientul Mijlociu şi intensiv cultivată în prezent, constituind o sursă de condiment în alimentaţie. Planta creşte până la 2 m înălţime fiind bogat ramificată; frunzele bazale sunt pinatifide sau lirate, dinţate pe margini, adesea păroase cel puţin pe una din feţe iar frunzele superioare sunt înguste şi oblongi; florile galbene, cu patru petale dispuse în cruce, sunt grupate în raceme; fructul este o siliculă dehiscentă (care se desface la maturitatea) lungă de până la 2,5 cm, conţinând o multitudine de seminţe, care trebuie recoltate înainte de coacerea totală deoarece la coacere silicula se desface şi seminţele vor fi împrăştiate.

Arborele de muştar din Biblie se presupune a fi, de către unele autorităţi în domeniu, o specie de Sinapis foarte similară muştarului negru, dar cum acesta nu a atins niciodată dimensiunile unui arbore, se presupune că planta în chestiune este aşa-numitul Khardal al arabilor, un arbore vegetând pe lângă Marea Galileei, foarte ramificat, şi care prezintă nişte seminţe foarte mici având aroma şi proprietăţile muştarului.

Dioscorides folosea seminţele de muştar alb pentru epilepsie, splină și tulburări hepatice, căderea părului și vedere slabă; Galen recomanda muștarul în paralizie, pleurezie și dureri. Noul Testament a menționat în mod repetat, semințele de muștar, precum cea mai mică dintre toate semințele.

Grecii antici preţuiau foarte mult această plantă pentru valoarea sa medicinală. Atribuind descoperirea acestora lui Esculap.

Nu se ştie când a fost utilizată pentru prima dată ca şi condiment, dar se ştie că romanii erau mari consumatori de muştar şi au răspândit planta pe tot continentul european. Romanii îl consumau ca şi verdeaţă, frunzele fiind consumate în salate. La început era consumat întreg sau sfărâmat; cultivarea sa în grădini şi utilizarea domestică sunt menţionate încă din secolul XVI; o scriere din 1623 prezintă utilizarea seminţelor de muştar preparate cu oţet sub forma unui sos alături de preparate din carne, lăudând totodată proprietăţile digestive ale acestora. În 1657, un botanist scria că în Anglia seminţele de muştar erau măcinate şi modelate în bile cu oţet sau miere şi puţină scorţişoară care erau duse şi vândute la Londra şi alte părţi din regat. Pe continent, cel mai bun muştar se făcea la Dijon, unde se prepara cu diferite alte mirodenii şi condimente ca de exemplu anșoa, capere, tarhon si sos de nuci sau ciuperci.

Matthiolus (1626), pe lângă proprietăţile tonice, stomahice, carminative, afrodisiace și antifebrile ale muştarului, formulate până la el, aduce încă o lista lungă a proprietăților sale utile: diuretic, emenagog, expectorant și anticalculozice folosindu-l în dispnee, extern pentru epilepsie, atacuri isterice, accident vascular cerebral, tinitus, abcese şi multe alte probleme.

Uleiul de muștar, ca ingredient activ al seminţelor de muștar negru, a fost descoperit de Boerhaave, în Leiden, în anul 1732. În Italia, muștarul este considerat un simbol al fertilității.

La începutul anilor 1900 sămânţa de muştar era deja un remediu consacrat folosit în aplicaţii locale, sub formă de băi sau plasturi în inflamația acută de toate tipurile, în special a căilor respiratorii (pneumonie, pleurezie, bronșită), boli reumatice, lumbago, nevrite, scarlatină şi rujeolă cu o afecare mai puternică a plămânilor și erupții cutanate slab dezvoltate, congestii la cap și amețeli (aici, ca băi pentru picioare). Inhalații pentru dureri de dinți erau făcute cu ulei. În angină, atacurile erau momentan calmate prin frecţionarea la nivelul sternului a unui preparat cu ulei de muștar. Mai era foarte folosit, de asemenea, pentru a stimula creşterea părului.

Seminţele au proprietăţi iritante, stimulente, diuretice şi în doze mari emetice. Muştarul este folosit sub formă de cataplasme aplicate extern în inflamaţii, în pneumonie, bronşite şi alte afecţiuni ale organelor respiratorii. Ameliorează congestia unor organe interne prin concentrarea sângelui la suprafaţă, fiind util în nevralgii şi alte afecţiuni însoţote de dureri şi spasme. Decoctul din seminţe este folosit în practica populară pentru întărirea ficatului şi a splinei; făina de muştar este considerată antiseptică.

Uleiul de muştar este un puternic iritant şi, aplicat pe piele în stare pură produce aproape instant la apariţia de vezicule, dar dizolvat în alcool rectificat sau camfor, sau preparat sub formă de unguent compus (există o reţetă în British Pharmacopoeia) este foarte util în degerături, reumatism cronic, colici etc. Apa caldă turnată peste seminţele de muştar zdrobite constituie o baie pentru picioare revigorantă foarte benefică în dureri de cap sau răceli.

Administrat intern, muştarul este util ca un laxativ uşor; o lingură de pulbere de muştar adăugată la un pahar cu apă călduţă funcţionează ca un bun emetic.

Cel mai important constituent activ al muştarului este glucozida sinigrina, sau mironatul de potasiu care la hidroliză dă alil izotiocianat, un lichid volatil cunoscut sub denumirea de ulei de muştar.

Plantele de muştar tinere şi frunzele pot fi consumate sub formă de salate sau verdeţuri preparate, dar planta este folosită în principal pentru seminţele sale, mult cunoscute pentru prepararea muştarului şi a altor utilizări culinare, fiind un ingredient comun în sosuri şi dressinguri, în prepararea mezelurilor.

Florile plantei sunt utile producătorilor de miere.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mărarul

Anethum graveolens L.

Plantă erbacee aromatică bine cunoscută din familia Umbelliferae, anuală, la noi cultivată în scopuri alimentare (condimentară), şi pentru obţinerea uleiului esenţial. Creşte până la 50-80 cm înălţime, cu tulpina cilindrică cu striuri fine, ramificată în partea superioară, cu frunze bi- sau tri-penat sectate cu segmente filiforme; florile galbene sunt grupate în inflorescenţe în formă de umbrelă (umbeliforme); fructele ovale şi plate, colorate în brun.

Pentru tratamentele naturiste se folosesc în special fructele – Anethi fructus – recoltate în luna august; se mai foloseşte şi iarba, recoltată înainte de înflorire.

Numele de gen Anethum este derivat din cuvântul grecesc aneeson sau aneeton, ceea ce înseamnă miros puternic.

Mărarul are în multe ţări o istorie îndelungată ca plantă alimentară şi medicinală. Prima consemnare cunoscută a mărarului ca plantă medicinală datează de acum 5000 de ani din Egiptul antic, fiind menţionat ca „medicament calmant”, iar mai târziu fiind descris în papirusul Ebers ca ingredient într-un amestec antialgic.

Grecii antici credeau că dacă îşi acoperă ochii cu frunzele plantei, vor adormi mai uşor. Gladiatorii primeau hrana acoperită cu mărar, pentru că se considera că acest lucru le va aduce valoare şi curaj. Mai târziu, în Evul Mediu se credea că seminţele de mărar protejează împotriva vrăjilor. În Germania şi Belgia miresele prindeau o crenguţă de mărar de rochii sau în buchetele lor în speranţa că le va binecuvânta căsnicia cu fericire.

Mărarul este lăudat ca un agent de înmuiere a scaunului, de curățare a uterului, chiar de către Hippocrates, Paracelsus prescrie uleiul din semințele de mărar ca şi carminativ, gastrointestinal, galactagog, împotriva vărsăturilor, respirației urât mirositoare, durerilor de cap din cauza catarului, hemoroizilor și planta ca diuretic, iar Bock (Kreutterbuch, 1565) l-a denumit agent de odihnă și somn.

Utilizarea sa obișnuită în medicina ayurvedică este în disconfort abdominal, colici și pentru susţinerea digestiei. Vindecă „vata”, „kapha”, ulcere, dureri abdominale, boli de ochi și dureri uterine. Kashyapa samhitaa a atribuit plantei proprietăți tonice, întineritoare și de promovare a intelectului. Este utilizat în medicina Unani în colici și probleme digestive. Mărarul este utilizat în formularea a peste 56 de preparate ayurvedice.

Fructele de mărar sunt cunoscute şi folosite de secole ca şi carminative pentru copii mici.

Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX a constatat că uleiul esenţial de mărar are o acţiune diuretică, combate crampele şi flatulenţa. Sub formă de decoct, alături de anason, chimen şi seminţe de ţelină a dat bune rezultate în combaterea dispepsiilor flatulente. Pe lângă aceste proprietăţi, se cunoştea că ceaiul de fructe de mărar are proprietatea de a linişti sistemul nervos, cu rezultate bune în insomnii.

Medicina populară utilizează seminţele de mărar ca remediu pentru combaterea durerilor abdominale, pentru obţinerea somnului, şi pentru favorizarea menstruaţiei. Extern se foloseşte în aplicaţii locale pentru domolirea crampelor şi durerilor.

În unele zone din lume, mărarul a fost utilizat în medicina tradițională pentru tratamentul bolilor tiroidiene.

Fructele de mărar conţin ulei esenţial cu carvonă şi limonen, ce conferă produsului vegetal proprietzăţi stomahice, carminative, antispastice, antimicotice. Serveşte şi pentru obţinerea unor compuşi de semisinteză cu importanţă în parfumerie.

În prezent întâlnim fructele de mărar în produsele naturiste recomandate pentru afecţiuni respiratorii, digestive şi circulatorii (edeme), dar şi în produse pentru fertilitate, sănătate mental, echilibru emoţional.

Rezultatele studiilor ştiinţifice experimentale sugerează că extractele de semințe de mărar au efecte semnificative de protecție și antisecretoare asupra mucoasei gastrice. Recent, într-un studiu experimental realizat pe animale, un extract din mărar a arătat rezultate promiţătoare pentru a a juta în hipertrofia de tiroidă. Există, de asemenea, studii privind efectele antimicrobiene, antimicotice ale mărarului, de prevenire a hiperlipidemiei și a infertilității, dar şi efecte benefice promiţătoare în sfera cognitivă.

Un studiu clinic randomizat prospectiv efectuat pe 28 de pacienți pediatrici, a arătat că administrarea unui extract apos din mărar determină o scădere semnificativă a incidenței Giardia lamblia, după 5 zile de tratament, fapt care indică eficacitatea acestui extract în tratamentul giardiozei, un rezultat comparabil cu cel al Metronidazolului.