Lichen de piatră

Cetraria islandica (Parmeliaceae)

Cunoscut sub denumirile populare de mușchi de munte, mușchi creț, jeleghin de munte, lichenul de piatră are o istorie lungă de utilizare ca aliment şi ca remediu natural în Europa centrală şi America de Nord. Este un mușchi răspândit pe stâncile și platourile din zona alpină expuse vânturilor puternice, în jnepenișuri și locuri foarte uscate. La noi în țară este frecvent întâlnit în Munții Făgărașului, Munții Retezat, Munții Parâng, Banatului, Țarcului. Cuvântul lichen derivă din grecescul „leichein” (a linge, a întinde pe o suprafață), sugerând modul în care lichenul se întinde pe suprafața pe care crește. Bartholin descrie planta în 1671 și o recomandă ca purgativ.

Mușchiul de piatră este un lichen cu tal fructiculos (sub forma unei tufe de mici dimensiuni), erect, de culoare brun-închis cu pete albe și înalt de până la 10 cm, divizat în mai mulți lobi. În scopuri medicinale se folosește planta Lichen Islandicus (întregul tal) recoltată începând din aprilie și până în octombrie-noiembrie, pe vreme uscată.

Conține o grupă de polizaharide (lichenina și izolichenina), un principiu amar și substanțe mucilaginoase care-i conferă calități calmante și emoliente, asupra tractului respirator si gastro intestinal, dar și antivirale. Datorită acidului usnic, o altă componentă importantă din compozitia plantei, mușchiului de piatră i se atribuie o puternică acțiune antibiotică, și antispastică. Polizaharidele din Cetraria islandica au activitate imunologică atât in vitro cât şi in vivo și sunt implicate în efectul antiinflamator al acestui mușchi. Prin aceste proprietăţi, lichenul de piatră este folosit cu succes în tratarea gripelor, traheobronşitelor acute, bronşitelor cronice, laringitelor acute şi cronice, astmului bronşic, tusei iritative, hepatitei cronice, vomismentelor de sarcină, afecţiunilor gastrice, tumorilor tubului digestive. Extractele de licheni sunt pentru organism tonice generale şi se folosesc sub formă de infuzie, tinctură sau decoct.

Studiile făcute recent se îndreaptă spre o acțiune antioxidantă a lichenului de piatră, acesta fiind un potențial antioxidant natural.

S-a testat efectul unui extract apos de lichen de piatră asupra sistemului imunitar. Astfel, monocitele umane au fost cultivate cu un extract apos bogat în polizaharidele lichenan, izolichenan și s-a măsurat secreția de interleukine. Rezultatele au arătat că acest extract a condus la creșterea secreției de interleukine IL-10 și IL-12p40, ceea ce demonstrează că lichenul de piatră determină un efect antiinflamator și imunomodulator.

 

Leuştean

Levisticum officinale Koch

Leuşteanul este o specie perenă, de cultură, originară din Orient, robustă, înaltă de pănă la 1,5-2 m, cu tulpina ramificată în partea superioară. Frunzele sunt foarte mari, 1-3 penat-sectate, cele inferioare lung peţiolate, cele superioare aproape sesile. Florile mici, cu petale gălbui, apar din anul II grupate în umbele compuse, cu 10-20 de radii, cu involucrul şi involucelul reflecte. Pentru tratamentele naturiste se foloseşte în special rădăcina cu rizomii – Levistici radix, recoltate începând din anii II-III, toamna târziu, dar şi frunzele, recoltate vara sau chiar fructele.

Cunoscut la noi mai mult în scop alimentar, condimentar, leuşteanul a fost cultivat de pe vremea romanilor.

Ca plantă medicinală leuşteanul prezintă de asemenea o tradiţie de de mii de ani de utilizare pentru o gamă largă de afecţiuni, tradiţie documentată în multe publicaţii în domeniu. Este menţionat din perioada antică de către Dioscorides prin grecescul ligusticon, (latin = ligusticum) deoarece creştea în regiunea Alpină a Liguriei (Italia).

Preparatele din leuştean au fost utilizate în timpul Evului Mediu în special pentru efectul emenagog, carminativ, diuretic şi ca remedii pentru numeroase afecţiuni ale pielii, fiind menţionat de Lonicerus (1564) şi Matthiolus (1501-1577). O carte medievală – Capitulare de Villis (secolul al IX-lea) prezintă leuşteanul ca una din multele plante culinare şi medicinale care ar trebui cultivate în fiecare grădină imperială. Timp de secole este cunoscut ca medicament popular carminativ şi spasmolitic. În tratatul cosmetic/medical al lui Tortula de Ruggiero, Schola Medica Salernitana, din secolul XI, leuşteanul de grădină este indicat pentru o piele luminoasă.

În Germania, după 1900 a fost indicat în afecţiuni inflamatorii ale tractului urinar şi calculi renali. În Franţa, leuşteanul a fost utilizat ca digestiv şi carminativ şi ca ingredient în produse de cofetărie.

Efectele terapeutice ale leuşteanului au fost şi sunt descrise în foarte multe cărţi şi farmacopee ale secolelor XX şi XXI.

Medicina românească de la începutul secolului XX considera leuşteanul ca o plantă medicinală folositoare prin excelenţă în bolile renale; cercetările făcute încă din acea vreme pe iepuri de casă au arătat că la o cantitate foarte mică de extract injectat, a răspuns fără întârziere o puternică activitate renală (diuretică). Leuşteanul mai era indicat în tulburările digestive de natură secretorie, cu senzaţie de plenitudine, constipaţie ori scaune neregulate, flatulenţă. Se considera că el mai activează şi asupra circulaţiei sanguine abdominale şi deci poate favoriza menstruaţia, şi calmează durerile cardiace de natură nervoasă. În consecinţă leuşteanul era folosit ca remediu natural pentru a combate hidropozia, durerile vezicale şi cardiace.

Medicina populară românească utilizează leuşteanul din timpurile cele mai vechi, mai ales în stările hidropice, dureri de inimă, boli de plămâni, boli de nervi, tulburări în funcţiunile organelor abdominale.

Levisticii radix conţine ulei esenţial cu n-butilftalidă, cumarine, furanocumarine, acizi fenilpropanici ce imprimă plantei acţiune diuretică şi hipotensivă, acţiuni pentru care este folosit în prezent în produsele naturiste de la noi.

Lemn dulce

Glycyrrhiza glabra (Fabaceae)

Liquiritiae radix este produsul vegetal constituit din rădăcinile și stolonii speciei Glycyrrhiza glabra, denumită popular și iarbă dulce, rădăcină dulce. Este o plantă folosită din timpuri străvechi, de exemplu în mormântul lui tutankhamen s-au descoperit cantități mari de lemn dulce împreună cu bijuterii fabuloase și artefacte. Soldații romani mestecau rădăcina pentru a-și potoli setea în marșurile lungi. După căderea Imperiului roman, secretele despre utilizarea licviriției au fost ținute de călugări, cei care au descins creșterea ei în Anglia.

Lemnul dulce poate atinge înălțimea de 1,5 metri. Frunzele sunt lungi, rotunjite. Florile sunt așezate în formă de ciorchine, sunt mici ca dimensiune, de culoare violet deschis. Fructul este o păstaie dreaptă de culoare brună, cu semințe în interior. Rădăcina este groasă, compusă din mai mulți rizomi de culoare galbenă și gust dulce.

În scop medicinal se utilizează rizomul și rădăcinile, de la plantele de trei ani, recoltate toamna și uscate la soare. Se pare că utilizarea în scop terapeutic rădăcinilor de lemn dulce a fost adoptată de greci prin preluare de la sciți, acestea fiind recomandate în tratamentul astmului, al tusei uscate și a afecțiunilor pectorale.

Lemnul dulce conține mucilagii, proteine, lipide, substanțe minerale, vitamine (acid ascorbic, niacină, acid nicotinic, riboflavină, tiamină), glicirizină, steroli, flavone, taninuri, enzime, estrogeni. Prezența în produsul vegetal a unei mari cantități de mucilag face ca extractul apos să calmeze iritațiile mucoaselor căilor respiratorii și totodată este un bun expectorant deoarece determină o creștere a secrețiilor bronșice. Acțiunii antiinflamatoare și gastroprotectoare dezvoltate de glicirizină, se adaugă și efectul spasmolitic comparabil cu al papaverinei.

Acțiunea analgezică are loc datorită prezenței glicirizinei din lemnul dulce, care are efect de reducere a durerii şi inflamaţiilor prin inhibarea imigrării globulelor albe spre locul inflamat şi inhibarea producției de mediatori inflamatori în neutrofile. În plus, provoacă creşterea nivelului de cortizol în sânge, iar acesta ameliorează durerea prin scăderea inflamaţiei. Astfel că, pe lângă proprietățile calmante ale mucoaselor căilor respiratorii, lemnul dulce ameliorează și durerile în gât.

Glicirizina a demonstrat in vitro o bună activitate antivirală. Mecanismele care stau la baza efectului său antiviral nu sunt pe deplin elucidate. Sunt presupuse mecanisme bazate pe stimularea activităţii limfocitelor T şi stimularea producţiei endogene de interferon. S-a demonstrat că glicirizina modifică penetrarea celulară virală şi diminuează liza celulelor, prin stabilizarea membranei celulare.

Datorită gustului său extrem de dulce, rădăcina ca atare sau diversele tipuri de extracte realizate au fost utilizate ca edulcoranți în industria dulciurilor sau a băuturilor din cele mai vechi timpuri, precum și în gastronomie. În 2012 a fost aleasă ca planta medicinală a anului iar cercetători ai geneticii moleculare din Berlin au descoperit că rădăcina de lemn dulce conține substanțe (amorfrutins) care scad nivelul zahărului din sânge, un efect antidiabetic. Acest fapt vine în consolidarea ipotezei conform căreia alimentele îndulcite cu licviriția pot fi consumate și de diabetici.

 

Lavanda

Lavandula angustifolia P. Mill. (L. Officinalis Chaix)

Încă din cele mai vechi timpuri, femeile (în special) s-au bucurat de generozitatea naturii, care a avut întotdeauna grijă de frumuseţea lor. Lavanda este cea mai cunoscutã dintre ierburile mirositoare şi a fost iubitã şi cautatã de secole. Romanii şi nord africanii o foloseau la parfumarea apei din bãile publice.

Levănţica sau lavanda este un semiarbust peren cu flori care au un miros plăcut și sunt de culoare albastru-violet. Înflorește în iunie-august și are o longevitate de 20-30 ani. În scopuri medicinale se recoltează numai florile detașate de pe axul inflorescenței, sau toată inflorescența, când corola nu este complet deschisă.

Florile de lavandă prezintă acțiune tonic generală și cardiotonică, colagog-carminativă și determină o creștere a debitului biliar și renal. Uleiul volatil îi imprimă plantei și un efect detoxifiant, prin creșterea eliminării toxinelor prin piele. Totodată este tonic stimulent, acesta reglează excitabilitatea unor receptori interni și crește pragul de excitabilitate al inimii.

Prezintă un efect relaxant asupra tractului digestiv, calmează spasmele și colicile asociate diverselor patologii (tensiune nervoasă, indigestie), relaxând musculatura.

Totuşi lavanda trebuie folosită cu precauţie de persoanele alergice deoarece poate provoca iritaţii sau inflamaţii ale pielii. Anumite specii de lavandă foarte puternice sunt contraindicate în primele 3 luni de sarcină. Efectul calmant al lavandei poate interacţiona cu anumite medicamente de sinteză a căror acţiune este similară.

Florile de lavandă conțin ulei esențial bogat în linalool și acetat de linalil, compuși responsabil de acțiunea reglatoare a echilibrului emoțional, sedativă, fitotranchilizantă, antivirală. Lavanda se indică în stări de nelinişte, agitaţie psihomotorie, anxietate, sindrom neurastenic, dereglări vegetative. Acţiunea combinată sedativă, spasmolitică şi colagog-carminativă recomandă florile de lavandă în tratamentul unor tulburări funcţionale ale abdomenului superior: stomac iritabil de origine nervoasă, meteorism, tulburări intestinale de origine nervoasă.