Lămâie

Citrus limonum;

Lămâiul este cunoscut ca un arbore mediteranean, în prezent cultivându-se în aproape toate zonele calde ale planetei. Patria lui de origine este, însă, India. Face parte din familia rutaceelor. Lămâiul se prezintă ca un arbore de mici dimensiuni – cât prunul, poate ceva mai mic – cu frunze oval-alungite, groase și lucioase, adesea având o culoare verde-închis. Florile sunt albe, uneori roze sau gălbui. Fructul este o bacă, binecunoscuta lămâie.

Pentru aplicaţii medicinale se culeg fructele, florile și frunzele, din care se prepară decoct, infuzie, extracte, sucuri, ulei volatil. Substanţe active importante: ulei volatil, limonen, pectine, flavonoide (în coaja de lămâie), protide, lipide, glucide, săruri minerale, vitaminele B1, B2, PP și mai ales C, alcooli, citrol, acizi (în miezul de lămâie).

Din punct de vedere medicinal, lămâia are un șir întreg de utilizări. Lămâia este simbolul reușitei în combaterea scorbutului, o boală gravă care făcea ravagii în trecut. Și tot lămâia este, adesea, identificată cu vitamina C, vitamină pe care unii o socotesc un medicament bun pentru toate afecţiunile. Consumul de lămâie înseamnă și o pavăză împotriva oricărei infecţii și, mai ales, împotriva bolilor infecţioase. Cu lămâie se pot vindeca și infecţiile digestive și respiratorii, lămâia fiind un adevărat bactericid. Cu lămâie se tratează, de asemenea, afecţiunile hepatice și cele biliare. Nici bolile care apar la nivel celular nu scapă de efectele preparatelor din lămâie.

Acidul citric, important în structura pulpei de lămâie, reglează și impulsionează metabolismul celular. Lămâile au un rol benefic și în bolile cardiovasculare, în funcţionarea aparatului circulator, în varice, flebite, litiaze, diabet. Lămâia este cunoscută și ca remineralizantă, antimigrenoasă, antitermică. Totodată, lămâia este antiseptică, cicatrizantă, astringentă. Naturiștii consideră lămâia ca fiind importantă, chiar decisivă, în curele de slăbit. În stare proaspătă, sucul de lămâie este recomandat și pentru tratarea amigdalitelor, aftelor, otitelor, rinitelor, sinuzitelor, hemoragiilor nazale, reumatismelor, gutei.

Uleiul esențial se obține prin presare la rece din coaja fructelor de lămâie sau din frunzele de lămâi prin distilare cu vapori de apă, primul ulei menționat este mai des întâlnit. Conține în special limonen, beta-pinen, citral și este cunoscut pentru proprietățile antiseptice atmosferice, antivirale, expectorante pentru tusea umedă – baza acțiunii expectorante pare să fie stimularea locală a celulelor secretoare din căile respiratorii, ceea ce duce la o creștere a volumului și a concentrației de mucus din tractul respirator. Limonenul joacă și rol antiinflamator și analgezic prin mecanism de acțiune similar cu antiinflamatoarele nesteroidiene, astfel că se poate folosi pentru dureri în gât, dureri de cap; stimulează sistemul imunitar.

Lemon verbena

Aloysia citriodora, Lippia citriodora, Aloysia triphylla

Aloysia citrodora, lemon verbena, este o specie de plantă cu flori din familia Verbenaceae, originară din America de Sud. A fost adusă în Europa de către spanioli și portughezi în secolul al XVII-lea și cultivat pentru uleiul său esențial obținut din frunze.

Este un arbust peren sau subarbust care crește la 2–3 metri înălțime. Frunzele lungi, lucioase, ascuțite, de 8 centimetri, sunt ușor dure la atingere și emit un miros puternic de lămâie atunci când sunt încălzite (de aici, epitetul specific latinesc citrodora – parfumat cu lămâie).

Florile minuscule violete sau albe apar la sfârșitul primăverii sau la începutul verii. Este perenă în locurile tropicale, dar este sensibilă la frig, pierzându-și frunzele la temperaturi sub 0 ° C, deși lemnul este rezistent până la –10 ° C. Tăierea este recomandată primăvara pentru a încuraja o formă stufoasă. Datorită numeroaselor sale utilizări culinare, este listată pe scară largă și comercializată ca plantă pentru grădină.

În Antichitate, romanii așezau buchete de lemon verbena sub masa oaspeților, pentru a facilita conversațiile, pentru armonie și bucuria de a trăi. Druizii o utilizau pentru a efectua profețiile.

Uleiul esențial conține, în principal, geranial și neral, limonen, spatulenol. Frunzele de verbena de lamaie sunt folosite pentru a adăuga o aromă de lămâie preparatelor din carne de pasăre, legumelor, pentru salate, gemuri, budinci, iaurt grecesc și băuturi. Planta este utilizată în medicina tradițională în țările latino-americane. Uleiul a fost istoric distilat cu abur din frunze pentru utilizare în industria parfumurilor, dar are proprietăți sensibilizante și fototoxice.

În scop medicinal, se folosește ca stimulentă pentru funcția ovariană, pancreatică, tiroidiană, ca hormon-like, antiinflamatoare puternică în reumatologie și ca antinevralgică. Are și rol sedativ pentru echilibru emoțional, calmează stările de excitabilitate, ajută în caz de depresie, stres, insomnie, reglează SNC și cicatrizează plăgile.

La nivel respirator, uleiul esențial are efect expectorant, fluidifică mucusul și stimulează eliminarea lui și are efect decongestionant pentru nasul înfundat.

Lavanda spic

Lavandula spica, Lavandula latifolia

Lavanda spic este o plantă tot din familia Lamiaceae, originară din regiunea vestică a Mediteranei, din Portugalia centrală până în nordul Italiei (Liguria), Spania și sudul Franței. Hibridizarea poate apărea în sălbăticie cu lavanda engleză (Lavandula angustifolia).

Parfumul de Lavandula latifolia este mai puternic, cu mai mult camfor și mai înțepător decât parfumul de Lavandula angustifolia. Din acest motiv, cele două soiuri sunt cultivate în câmpuri separate.

Lavandula latifolia este un arbust puternic aromat ce crește până la 30–80 cm înălțime. Frunzele sunt verzi, 3–6 cm lungime și 5–8 mm lățime. Florile sunt violet pal, produse pe vârfuri de 2-5 cm lungime în vârful tulpinilor zvelte și fără frunze de 20–50 cm lungime. Înflorește din iunie până în septembrie în funcție de vreme. Fructul este o nucă, indehiscentă. Este format din 4 nuci mici care rămân adesea blocate în interiorul caliciului. Crește de la 0 la 1.700 m.

Din somitățile florale ale plantei se obține uleiul esențial, prin distilare cu vapori de apă, bogat în eucaliptol, linalool, camfor, bisabolen și pinen.

Uleiul esențial se folosește în aromaterapie, mai ales, pentru proprietățile expectorante, mucolitice, în tusea cu secreții, pentru rolul detoxifiant, cicatrizant în diferite înțepături de insecte, răni, escare, plăgi. Psoriazis, antiinfecțios, imunostimulent, virucid, fungicid, antialgic și antiinflamator.

Studiile au arătat că efectul expectorant are loc prin eucaliptol şi camfor, care cresc clearance-ul mucociliar datorită lichefierii mucusului şi transportării active către cavitatea bucală astfel facilitând expectoraţia.

Lemnul dulce

Lemnul dulce este o plantă erbacee perenă care creşte în Europa de Sud şi în Orient, pe teren nisipos. Denumirea de “ lemn dulce” derivă din grecescul “ glykys” care înseamnă “ dulce “ şi “rhiza”care înseamnă “ rădăcină”. Se foloseşte rădăcina, din care se extrage o sevă dulce-amăruie, cu numeroase calităţi terapeutice. Recoltarea se face în septembrie-octombrie, când planta este în fază de repaus şi se usucă la soare. Planta trebuie să aibe cel puţin 3 ani.

Rădăcina conţine mult ulei şi sare esenţială, acestea conferindu-i proprietăţi de regenerare a celulelor, protectoare a mucoaselor iritate şi de a uşura absorbţia altor medicamente.

Are efect antispastic, antitusiv, expectorant, depurativ, antiinflamator şi revigorant.

Este folosită cu eficienţă şi în medicina veterinară ca antitusiv şi pentru îmbunătăţirea tonusului muscular şi ameliorarea alergiilor.

În uz extern, frunzele proaspete au proprietăţi cicatrizante şi antibacteriene, iar mestecarea rădăcinii calmează inflamaţia şi iritaţia cavităţii bucale, ameliorează răguşeala şi mirosul respiraţiei.

Se recomandă în tratarea gastritelor şi ulcerului gastro-duodenal, anginelor, faringitelor, bronşitelor, tusei iritative, tabagice, afecţiunilor reumatismale şi dermatitelor.

Nu se recomandă persoanelor hipertensive, celor cu diabet zaharat, femeilor însărcinate şi celor care alăptează, deoarece acidul glicirizic pe care îl conţine provoacă hipertensiune, edeme prin retenţie hidrică, cefalee- deci durere de cap- şi astenie.

Calităţile terapeutice numeroase ale LEMNULUI  DULCE au făcut ca această rădăcină să se găsească în multe produse naturale FARES – ceaiuri, pulberi, siropuri, capsule şi comprimate masticabile.

CEAIURI : Rădăcină de lemn dulce;

D40 şi D62 Ceai gastric;

Ceai Digestie uşoară;

D50 şi D76 ceai laxativ;

R17 Ceai uşurarea respiraţiei (antiastmatic);

G72 Ceai menopauză;

COMPLEXE DIN PLANTE :

D93 Curăţarea ficatului şi D92 Curăţarea colonului;

P128 Organism purificat;

TINCTURĂ de Lemn dulce;

SIROPURI: R25 Plantusin forte;

R18 Plantusin forte cu miere şi propolis;

R29 Plantusin pentru diabetici;

COMPRIMATE MASTICABILE:

R13 Plantusin pentru gât;

D100 Gastracid;

CAPSULE :  D49 Stomac sănătos;

G81 Menopauză;

L86 Biomobil 1 (Articulaţii sănătoase).

Complexitatea compoziţiei acestei plante – LEMNUL DULCE – explică eficienţa ei în ameliorarea şi vindecarea multor afecţiuni, iar prezenţa în reţete diverse potenţează acţiunea celorlalte plante şi favorizează o mai bună absorbţie a acestora, ca şi a altor medicamente.

Datorită subsatanţelor active pe care le conţin şi acţiunilor complexe, plantele medicinale şi produsele naturale din plante medicinale pot fi indicate, în foarte multe cazuri, ca primă intenţie terapeutică.

 

Dr. Luminiţa-Natalia Sârcă

Lăsnicior

Solanum dulcamara L.

Plantă din familia Solanaceae ce vegetează în toată Europa prin tufişuri şi păduri umede, lăsniciorul prezintă o tulpină lemnoasă dar foarte subţire şi care trebuie să se sprijine de suporturi, frunze întregi, ovale şi cordiforme la bază, flori violete şi fructe roşii, ovoide, toxice.

Compoziţia chimică conferă plantei un miros neplăcut şi un gust la început amar apoi dulceag.

Denumirea generică de Solanum derivă din cuvântul solor care înseamnă a uşura şi mărturiseşte despre puterile medicinale ale acestui grup de plante; denumirea specifică de dulcamara, mai corect folosită în Evul Mediu – Amaradulcis, semnifică efectiv dulce-amar şi este în relaţie cu gustul plantei care la început este amar apoi dulce.

În vremurile în care se credea în vrăjitoare, ciobanii obişnuiau să atârne planta la gâtul animalelor lor care credeau că sunt „sub ochiul răului”.

Botaniştii din Evul Mediu, denumeau planta Dulcisamara și Amara Dulcis; în acea perioadă o găsim menționată ca diuretic și agent folosit în scaun cu icter și febră. Medicii vechi, din vremea lui Theophrastus, apreciau mult lăsniciorul şi îl foloseau în multe scopuri medicale, chiar şi în chirurgie, în Anglia fiind cunoscută utilizarea sa din secolul XIII. Lonicerus dedică în cartea sa un imn lung plantei. Boerhaave, celebrul medic olandez (sec 18), aprecia foarte mult mlădiţele plantei şi a folosit-o mult ca agent diaforetic în pneumonie și pleurezie, iar Linnaeus în sifilis, reumatism, gută şi afecţiuni inflamatorii. Leclerc (Precis de Phytothérapie, 1929) o utiliza ca diaforetică pentru curățarea sângelui.

Solanum dulcamara are o îndelungă istorie a utilizării tradiţionale în tratamentul diferitelor afecţiuni ale pielii. A fost utilizat în Europa de mai bine de 30 de ani şi a fost inclus, de exemplu, în British Pharmaceutical Codex 1934, Ergänzungsbuch zum DAB 6 1953 şi the Commission E 1998, a fost oficializată în Franţa, Austria, Portugalia, Spania, Mexic şi Venezuela. Materialul vegetal a fost inclus în United States Pharmacopoeia (USP) din 1820 până în 1905 şi în USP National Formulary (NF) din 1916 până în 1936.

Conform Hagers Handbuch din 1975, mlădiţele de Solanum dulcamara au fost folosite în tratamentul eczemelor cronice, a bronşitelor cronice şi a astmului. În Drogenkunde 1975 mlădiţele de lăsnicior sunt prezentate ca remediu tradiţional pentru eczeme cronice, reumatism şi gută.

În Republica Cehă este înregistrat un unguent conţinând un extract din Dulcamarae stipites ca adjuvant în terapia eczemelor cronice iar în Suedia unguentul este folosit, de asemenea, pentru ameliorarea eczemelor cronice uşoare.

La noi în ţară planta a fost folosită mai mult în medicina populară, însă unii medici ai secolului XIX o prezentau ca antireumatică şi antigutoasă, eficace în bolile de piele de natură scrofuloasă ori venerică, ca şi narcotică şi anafrodisiacă, diaforetică şi anticatarală fiind indicată în bronşite catarale şi tuse convulsivă, în boli febrile ori în toxiinfecţii. Solanina din compoziţia plantei, izolată de către Grasset şi Sarda se administra ca sedativ senzitivo-motor cu bune rezultate în unele cazuri de scleroză în plăci şi dureri fulgurante. Decoctul din rădăcini se folosea în tratamentul cancerului şi a edemelor.

Lăsniciorul este o plantă cu o relativă toxicitate şi este indicat ca aceasta să fie utilizată doar sub atenta îndrumare a unui medic (folosită în exces poate paraliza sistemul nervos central, încetineşte ritmul cardiac şi respiraţia, reduce temperatura corpului, cauzează vertigo). Din datele de utilizare tradiţională analizate ştim că toate părţile plantei au efect vindecător, analgezic, depurativ, uşor diuretic, emetic, expectorant, hepatic, somnifer uşor. Planta e folosită astăzi în special în tratamentul mai multor afecţiuni ale pielii dar, de asemenea, şi în tratamentul artritelor, reumatismului, congestiei bronşice, afecţiunilor cardiace, colitelor ulcerative şi hepatitei. Extern planta se foloseşte în tratamentul erupţiilor cutanate, ulcerelor, reumatismului şi celulitei. În Spania, ceaiul a fost folosit în afecţiuni digestive iar substanţa vegetală ca atare în tratamentul acneei şi a dermatitelor. Monografia Comisiei Germane E, un ghid terapeutic pentru medicina pe bază de plante, recomandă Solanum dulcamara pentru eczeme, furunculi (abcese), acnee, negi. Se recoltează capetele rămurelelor de 2-3 ani, de obicei primăvara sau toamna după ce au căzut frunzele.

Solanum dulcamara L. conţine mai multe tipuri de glicozide alcaloidice steroidice. Glicozidele reprezentative sunt α-solamarina şi β-solamarina un alkaloid reprezentativ este soladulcidinetetraozida.

Din rămurelele tinere şi frunzele proaspete se realizează un remediu homeopat utilizat în tratamentul mai multor afecţiuni printre care dureri de spate, tuse, diaree, inflamații oculare și dureri articulare.

 

Lemnul Domnului

Artemisia abrotanum L.

Subarbust din familia Asteraceae, prezentând o tulpină dreaptă şi ramificată, frunze adânc incizate, sau întregi şi lineare, flori galbene formând nişte capitule sferice mici şi cenuşii.

Planta este originară din Europa sudică şi din Orient unde se întâlneşte sălbatică pe coline golaşe şi însorite. Creşte cultivată în grădini şi are un miros pătrunzător cu iz de lămâie. Se recoltează frunzele şi ramurile înflorite.

Pe vremuri femeile aveau obiceiul să ducă la biserică buchete mari din lemnul Domnului şi balsam, mirosul parfumat al acestora reducând stările de somnolenţă.

Hippocrate (460 – 370 î.Hr.) folosea planta împotriva pneumoniei, pentru curăţarea uterului şi ca agent pentru accelerarea naşterilor. O regăsim într-o reţetă complicată a Sf. Hildegard (1098 – 1179) preparată pentru întărirea stomacului; Paracelsus (1493 – 1541) o indica în dureri de origine nervoasă, spasme, astm, tuse, ulceraţii vaginale, viermi inelaţi, ca diuretică şi ca emenagogă.

Împreună cu pelinul, în trecut era folosită pentru a înlătura infecţiile. De altfel, în prima parte a secolului trecut era pusă lângă prizonieri în celule pentru a preveni contaminarea cu febră tifoidă.

Medicina ştiinţifică românească întrebuinţa această plantă datorită proprietăţilor sale diuretice şi sudorifice, de stimulare a aparatului digestiv şi a apetitului, precum şi pentru acţiunea sa antihelmintică, indicând-o în diversele afecţiuni ce au la baza lor aceste tulburări. Extern se întrebuinţa pentru confecţionarea de cataplasme în degerături.

Lemnul Domnului conţine substanţă amară, tanin, ulei esenţial, abrotină şi substanţe minerale. Constituentul chimic semnificativ al plantei este uleiul esenţial (6 la 9 ml/kg substanţă vegetală uscată), în care predomină absintholulu 1,8 cineolul (eucaliptol); dar uleiul mai conţine de asemenea camfor, tuionă, monoterpene volatile şi sescviterpene similare fenchenei, sabinen, cariofilen, humulen. Alţi constituenţi sunt cumarinele (izofraxidina, scopoletin), acizi fenolici – în special acizii cafeic – clorogenic şi de asemenea acidul ferulic, acidul sinapic, acidul p-hidroxifenilacetic, acidul vanilic, acidul salicilic, acidul p-cumaric şi flavonol glicozide precum rutina. Au fost izolaţi patru flavonoli cu activitate spasmolitică dintr-un extract etanolic din Artemisia abrotanumL. Flavonolii au arătat un efect relaxant dependent de doză.

În domeniul culinar a fost utilizat în cantităţi mici pentru aromatizarea prăjiturilor, a salatelor şi în oţeturi, rămurelele tinere având o aromă amară şi uşor lămâioasă.

Datorită faptului că este o plantă aromatic-amară, în sănătate este utilizată în principal pentru îmbunătăţirea digestiei, a funcţiei ficatului prin creşterea secreţiei sucurilor digestive. Are proprietăţi antiseptice, antihelmintice, colagoge, deobstruente, emenagoge, stomahice şi tonice. Mai este utilizat tradiţional pentru stimularea fluxului menstrual, pentru scăderea febrei, relaxarea spasmelor şi eliminarea viermilor intestinali. Se aplică extern pe răni mici pentru oprirea sângerării şi pentru a ajuta vindecarea. Este utilizat de asemenea sub formă de băi aromatice şi ca unguent pentru tratarea problemelor pielii. Infuzia din plantă mai este folosită ca tonic şi balsam capilar.

Mirosul plantei este dezagreabil insectelor, motiv pentru care francezii o pun printre haine pentru a ţine moliile departe, şi denumesc planta garderobă.

Limba mielului

Borago officinalis L. 

Plantă erbacee din familia Boraginaceae originară din regiunea mediteraneană, atingând o înălţime de 30-60 cm, cu tulpina groasă, suculentă şi acoperită cu peri aspri; frunzele ovale, nedinţate, păroase, sunt lungi de 3-10 cm, având faţa superioară de un verde mai închis decât cea inferioară; florile sunt albastre, în formă de stea.

Cunoscută şi de romani şi de medicii greci care o întrebuinţau la tratarea rănilor; grecii o numeau euphrosynon pentru că adăugată într-o cană cu vin îi făcea pe cei care o beau veseli.

Medicina ştiinţifică din România începutului de secol XX recunoştea plantei proprietăţi expectorante şi fluidifiante a secreţiilor mucoase, deci era indicată contra tusei şi bolilor de gât (Dr. H. Richter); apoi contra reumatismului articular acut (Dr. W. Bohn); de asemenea contra bolilor febrile, ca tonifiant al sistemului nervos, ca diuretic şi sudorific, emolient, în cazuri de slăbire nervoasă, slăbire a cordului şi palpitaţii.

Medicina populară românească întrebuinţa limba mielului ca diuretic şi contra inflamaţiilor, în tulburări gastro-intestinale, ca fortifiant general şi pentru curăţarea sângelui.

Traditional, limba mielului a fost utilizată în general pentru tratarea multor afecţiuni precum febra, tusea şi depresia. Fitoterapia atribuie în pentru limba mielului proprietăţi diaforetice, expectorante, tonice, antiinflamatoare şi galactogoge. Limba mielului are de asemenea reputaţia de a acţiona ca agent tonic asupra cortexului adrenal.

Preparatele din flori şi iarbă sunt utilizate pentru purificarea sângelui şi diureză, preventiv pentru stări inflamatorii ale plămânilor şi peritoneului, în artrite, ca expectorant, agent antiinflamator, pentru calmarea durerilor, ca tonic cardiac, sedativ, pentru creşterea capacităţii circulatorii şi în flebite, şi pentru probleme de menopauză.

În monografia medicală Unani (monografie completă) limba mielului este declarată ca expectorant, demulcent, diaforetic, tonic cardiac.

Planta conţine nitrat de potasiu (3%), calciu, amoniac, tanin, mucilagii (11,1%) şi foarte puţin ulei volatil. Părţile aeriene ale plantei mai conţin sodiu, fosfor, magneziu, alcaloizi de tip pirolizidinic (2-8 ppm) – acetil-licopsamina 0,1-3 ppm, acetil-intermedină 0,1 ppm, intermedină, licopsamină, amabilină, supinină şi thesinină. Concentraţiile raportate sunt de 0,01% şi 2-10 ppm la mostrele comerciale uscate. Produce glucoză, galactoză şi arabinoză.

Alţi constituenţi – acizi (acetic, lactic, malic, silicic), compuşi cianogenici şi taninuri (până la 3%).

Conţinutul în mucilagii susţine utilizarea sa ca demulcent. Interesul actual s-a concentrat pe uleiul de limba mielului ca sursă de acid gamolenic.

Limba mielului conţine alkaloizi pirolizidinici toxici cunoscuţi, chiar dacă în concentraţii considerabil mai scăzute decât dozele găsite în tătăneasă pentru care toxicitatea la om a fost bine documentată. În orice caz, este înţelept a se evita ingestia excesivă sau prelungită de limba mielului.

Uleiul din seminţele de borago este bogat în acizi graşi conţinând ca şi constituenţi principali acidul gama linolenic (gamolenic, GLA), responsabil de cele mai multe efecte fiziologice, şi de asemenea mai conţine desaturaza microsomală, desaturaza delta-6 -acizi graşi, care prezintă omologie cu citocromul.

În urma studiilor pe şobolani s-a raportat faptul că uleiul de borago a atenuat reactivitatea cardiovasculară la stres. Efectul uleiului de borago asupra reactivităţii cardiovasculare la stres acut a fost studiată şi pe 10 persoane cărora li s-a administrat o doză zilnică totală de 1,3 g timp de 28 de zile. Persoanelor li s-a cerut realizarea unei sarcini psihologic stresante, care implica vigilenţă şi sensibilitate senzorială. S-a constatat că uleiulde borago a atenuat reactivitatea cardiovasculară la stres, indicată de o reducere a presiunii sangvine sistolice şi a ritmului cardiac şi de o îmbunătăţire în îndeplinirea sarcinii. S-a sugerat un mecanism de acţiune central având în vedere reducerea simultană a ritmului cardiac şi a presiunii sangvine.

Un studiu in vitro a demonstrat o acţiune antibacteriană a extractului de borago împotriva Helicobacter pylori.

În alt studiu, acidul gamolenic a avut un efect de scădere a trigliceridelor plasmatice şi de creştere a a concentraţiilor de HDL -colesterol.

Unii autori susţin ipoteza că uleiul de borago poate amplifica controlul baroreflexului arterial al rezistenţei vasculare.

Utilizări propuse: Iarba de limba mielului – ca expectorant şi calmant al tusei, emolient, pentru menţinerea temperaturii corpului, diuretic şi sudorific, ca antiinflamator, fortifiant general, tonic nervos, pentru curăţarea sângelui.

Uleiul de limba mielului: pentru sănătatea sistemului cardiovascular, pentru menţinerea mobilităţii articulaţiilor, extern ca emolient, hidratant şi balsam în cosmetice.

Contraindicaţii, avertizări

Uleiul de luminiţă este recomandat să fie utilizat cu precauţie la pacienţii epileptici, în special la aceia cu schizofrenie şi/sau la aceia care administrează fenotiazine; în baza faptului că uleiul de Borago, la fel ca şi uleiul de luminiţă, conţine concentraţii mari de acid gamolenic, uleiul de Borago trebuie de asemenea utilizat cu precauţie la aceste grupe de pacienţi. Având în vedere constituenţii cunoscuţi de tip alkaloizi pirolizidinic, ingestia excesivă sau prelungită de limba mielului trebuie evitată.

 

 

Lithothamnion calcareum

Lithothamnion calcareum (Pallas) Areschoug

Algă marină cunoscută şi sub sinonimul de Phymatolithon calcareum, de culoare roşie-violetă, din ordinul Corallinales, ramificată, calcaroasă, foarte variată ca formă şi dificil de identificat cu precizie; cele mai comune forme se aseamănă cu nişte coarne de cerb cu diametru neregulat. Aceste alge trăiesc în ape curate, la adâncimi de 0-25 m, ocazional 32 m, formând pături întinse de material viu şi mort, în special în zonele în care există curenţi sublitorali. Prezintă o distribuţie largă, abundentă, pe lângă coastele din jurul Oceanului Atlantic, în partea Europeană în zona Marii Britanii, Irlandei, Franţei.

Utilizarea algelor în unele zone ale globului datează din Neolitic, când acest lucru era comun de-a lungul coastelor Atlanticului. Reziduuri de alge au fost găsite în vetre în timpul excavaţiilor arheologice. Algele erau folosite pentru încălzire, ca suport pentru dormit, şi pe post de alimentaţie atât pentru om cât şi pentru vite în perioadele de foamete. Utilizările primare au evoluat, dar unele întrebuinţări tradiţionale sunt încă observate în unele zone de coastă, de exemplu, în Anglia, unde recoltarea algelor a avut un loc important în istoria populaţiilor din aceste zone, algele marine sunt folosite ca hrană pentru vite, şi pentru îmbunătăţirea solului.

Depunerile de alge sunt constituite în general din amestecuri de mai multe specii, cele mai întâlnite fiind Phymatolithon calcareum, Lithothamnion glaciale, Lithothamnion corallioides şi Lithophyllum fasciculatum. Proporţia în care aceste specii sunt prezente variază în limite foarte largi. Thallusul mort se poate acumula în perioade lungi de timp, formând depuneri consistente, unele fragmente moarte datând încă din perioada Holocenului (aprox. 11500 de ani în urmă). S-a determinat vechimea în unele zone de coastă ale Angliei, aceasta fiind de 2000 şi 4000 de ani, aceste depozite fiind denumite subfosile. În general depozitele subfosile sunt mult mai mari decât depunerile din materie vie, şi mult mai diverse ca şi compoziţie de specii.

Algele marine în general, iar cele coraline în special sunt bogate în săruri minerale, mai ales carbonaţi. Structura poroasă unică a scheletului lor furnizează o sursă de calciu cu asimilare ridicată ce conţine de asemenea nivele semnificative de oligoelemente. Aceste alge sunt atât de bogate în săruri încât uneori sunt lipsite de substanţe organice caracteristice altor alge (fitoli, agar, alginat sau carageenan). Corpul plin de minerale al algelor a început să fie utilizat în agricultură ca sursă de multiple elemente minerale de multă vreme. În ultimul timp, extractele bogate în minerale, incluse în multe produse, sunt folosite şi pentru consumul uman.

Recent, suplimentele alimentare pe bază de extract din alge coralifere au arătat în studii clinice că pot reduce durerea din timpul exerciţiilor la persoane cu osteoartrite, arătând de asemenea un efect de conservare a structurii oaselor la femelele de şobolan.

Alga Lithothamnion calcareum se regăseşte şi în produsul FARES capsule Calciu natural.

Sursa foto.

Lipicioasa

Galium aparine L.

Denumirea plantei provine în cele mai multe limbi de la faptul că aceasta se agaţă. Grecii o numeau Philantropon. Denumirea specifică a plantei, „aparine”, provine, de asemenea, tot de la această proprietate, din grecescul “aparo”, care înseamnă „a agăţa”.

De la Dioscoride aflăm că ciobanii greci ai vremurilor sale foloseau tulpinile plantei pentru a realiza o sită dură, şi este foarte interesant faptul că Linneus a raportat aceeaşi utilizare a sa în Suedia, ca sită pentru filtrarea laptelui. Tulpinile sunt şi astăzi folosite în acest mod în Suedia.

Lipicioasa este o plantă erbacee din familia Rubiaceae, cu frunzele şi tulpinile agăţătoare deoarece sunt acoperite cu aculei îndreptaţi în jos, cu flori mici cu corola rotată şi tub foarte scurt, grupate mai multe pe un peduncul, cu fructele uscate, acoperite şi ele cu aculei rigizi, curbaţi la vârf. Lipicioasa are o îndelungată istorie de utilizare medicinală populară ca bun diuretic, recomandat adesea pentru tratarea problemelor de piele precum seboreea, eczema şi psoriazisul, şi folosită ca agent detoxifiant general în boli grave precum cancerul. Planta întreagă, fără rădăcină, este alterativă, antiinflamatoare, laxativă, astringentă, depurativă, diaforetică, diuretică, febrifugă, tonică şi vulnerară. Se utilizează atât intern cât şi extern în tratamentul unei largi game de afecţiuni, inclusiv sub formă de cataplasme pentru răni, ulcere sau multe alte probleme ale pielii, iar sub formă de decoct pentru insomnie, şi cazuri în care un puternic efect diuretic este de dorit. A arătat beneficii în tratamentul mononucleozei infecţioase (febra glandulară), tonsilitelor, hepatitelor, cistitelor. Planta este adesea folosită ca şi componentă a unei băuturi tonice de primăvară alături de alte plante. Ceaiul din lipicioasă a fost folosit tradiţional intern şi extern în tratamentul cancerului. Unii autori afirmă că este mai util a se consuma sucul de plantă decât ceaiul.

A fost cunoscută şi folosită încă de Hipocrate ca emenagogă, recomandată mai târziu, prin 1565 de către Hieronymus Bock ca medicament în tumori şi icter, de către Osiander în scorbut şi cancer. În Anglia se bucura de o mare popularitate fiind vândută în cantităţi mari, ca remediu pentru cancer şi epilepsie, Vreau Bulley, 1860 raportând o cură de succes în cancerul de limbă.

Din British Flora Medica, sec. XIX, aflăm că planta era recomandată şi extern, în cataplasme, contra cancerului, sucul ei fiind folosit ca agent diuretic şi antiscorbutic, iar în Lancet, 1854, se pomeneşte întrebuinţarea sa cu succes în lepră, psoriazis, eczeme şi acnee.

Medicul Kunzle o recomanda contra obezităţii şi guşei. În unele părţi din Anglia, lipicioasa era folosită la coagularea laptelui, iar tot aici mai era utilizată pentru colorarea celei mai bune brânze Cheshire. Terminaţiile înflorite ale plantei, distilate cu apă, produceau un lichid acid care constituia o băutură plăcută vara.

În A New Family Herbal de la 1810, a lui Robert John Thornton, se menţionează faptul că Dioscorides considera unguentul realizat din sucul de plantă în untură de porc foarte eficace pentru a înfrunta cancerul de piept. La vremea aceea, medicul a înlăturat o tumoare de piept cu un amestec din sucul plantei cu seminţe de in, aplicat atât extern cât şi intern, câte o linguriţă dimineaţa. Mai este pomenit faptul că Boerhaave folosea frunzele plantei sub formă de ceai ca excelent remediu în epilepsie şi gută.

Mai multe specii din plantele acestui gen conţin asperulozidă, substanţă care produce cumarină care dă o aromă specifică, şi poate fi convertită la prostaglandine, lucru care a determinat un mare interes pentru ele în industria farmaceutică.

Cea mai largă utilizare a plantei este pentru efectul său diuretic, în inflamaţii, disurie cu dureri şi arsuri la nivelul uretrei. Mai poate fi folosită ca diuretic sedativ în scarlatină, şi inflamaţii şi iritaţii ale tractului urinar; este un diuretic complex, stimulând excreţia tuturor constituenţilor urinari având şi efect tonic asupra tractului urinar, fiind un remediu excelent pentru nefrite cu cauze septice, tenesmă, în iritare cistică şi prostatică la bărbaţii în vârstă. În arsurile de soare sunt utile spălăturile cu infuzie sau decoct de lipicioasă.

Lipicioasa se regăseşte şi în produsele FARES ceai Curăţarea sângelui (la pungă şi plic) şi complex natural pulbere Curăţarea sângelui.

Lemongrass

Cymbopogon citratus (DC.) Stapf.

Cymbopogon este un gen cu 55 de specii aparţinând familiei Poaceae, indigene în regiunile tropicale şi subtropicale din Asia, cultivate acum şi în America Centrală şi de Sud, Africa şi alte zone tropicale. Lemongrass este o plantă versatilă, dezvoltându-se uşor şi în grădină. Prezintă un rizom scurt, creşte în tufe dense care pot atinge 1,8 m înălţime şi 1,2 m grosime

Denumirea generică Cymbopogon derivă din cuvintele greceşti kymbe (barcă) şi pogon (barbă), referindu-se la bracteele în formă de barcă şi la inflorescenţele cu multe spiculeţe aristate. Caracteristica specifică a acestei specii este aceea că aroma frunzei sale este asemănătoare cu cea a lămâii.

Încă rămâne o problemă deschisă dacă lemongrass-ul a fost cunoscut din antichitate, având în vedere că multe plante aromatice din textele antice nu au fost încă identificate. Un posibil canditat este planta biblică qaneh care pare a indica o plantă cu formă de iarbă, ce creşte adesea în tufe. Primul botanist care a consemnat aroma caracteristică de lămâie a plantei a fost De Candolle, în 1813, care specifica faptul că sub denumirea de Andropogon citratum era frecvent întâlnită în grădinile botanice o plantă ierboasă caracterizată de aroma de lămâie a frunzelor sfărâmate, şi faptul că necesita o atmosferă caldă în sere. Mai târziu, în 1839, un eminent profesor de botanică,  Th. Fr. L. Nees von Esenbeck, a subliniat caracterele sale botanice, delimitând-o de o altă specie a genului A. schoenanthus, cu caracteristici asemănătoare.

Lemongrass-ul este în mod obişnuit întrebuinţat sub formă de ceai, supe sau în condimente, fiind de asemenea indicată pentru preparate din peşte şi fructe de mare. Are o istorie de utilizare îndelungată cu o aplicabilitate extensivă în medicina tradiţională ayurvedică într-un număr mare de ţări. Întrebuinţarea sa terapeutică largă se bazează pe o serie complexă de proprietăţi: antibacteriene, antifungice, antivirale, antiprotozoare, anticarcinogenice, antiinflamatoare, cardioprotective, antitusive, antiseptice, şi antireumatice. Mai nou au fost evidenţiate, prin studii ştiinţifice efecte cu potenţial benefic în tratamentul diabetului, a dislipidemiilor, disconfortului gastro-intestinal, în anxietate, febră şi pneumonie, echilibru emoțional, evidenţiindu-se şi un efect antioxidant şi anticoagulant.

În Argentina decoctul din frunzele de lemongrass alături de cele de maté este utilizat pentru iritaţii ale gâtului, în Brazilia ceaiul din frunze este un popular antiinflamator, antispasmodic, analgezic, antipiretic, diuretic şi sedativ, în Cuba este folosit ca hipotensiv, în stări catarale şi reumatism, în Egipt ca antispasmodic renal şi diuretic. Uleiul esenţial a arătat în aromaterapie un efect liniştitor asupra sistemului nervos.

Lemongrass-ul este folosit astăzi şi în băuturile răcoritoare şi ca aromatizant şi conservant în patiserie şi alte produse ale artei culinare.

În cosmetică uleiul esenţial din lemongrass, datorită aromei sale, este folosit la fabricarea parfumurilor, săpunurilor, detergenţilor şi cremelor. În trecut, uleiul de lemongrass indian era adus din Malabar, Cochin, India şi Peninsula Malay şi a fost oficial descris în British Pharmacopoeia 1914. Aldehida principală din uleiul esenţial este citralul care reprezintă o proporţie de 70-85%; pe lângă acesta, uleiul, în funcţie şi de originea geografică, conţine terpene, alcooli, cetone, esteri şi în special aldehide, în special linalool, geraniol, nerol, dar în cantităţi mai mici. Planta mai conţine fitoconstituenţi precum flavonoidele şi compuşii fenolici.

 

Lumânărică

Verbascum densiflorum (Scrophulariaceae)

Cunoscută în popor şi sub denumirea de „lumânarea Domnului“ sau „ceaiul iernii“, lumânărica rămâne una dintre plantele medicinale cu un potenţial curativ de excepţie. Proprietăţile terapeutice ale acestei plante erau cunoscute de medicii greci încă din Antichitate. Dioscoride o recomanda în tratarea bolilor de plămâni, fiind folosită în acest scop timp de mai bine de 1800 de ani.

Este o specie originară din centrul și sudul Europei și vestul Asiei. Are tulpina erectă, frunze păroase pe ambele fețe, eliptice iar florile sunt galbene, mari, grupate într-un racem spiciform terminal. Florile de lumânărică (Verbasci flos), folosite în medicina naturistă, se recoltează dimineaţa, după ce s-a ridicat roua, pe timp frumos.

Produsul vegetal conține saponine, care determină o moderată acțiune expectorantă, iridoide și derivați flavonici, acestea fiind responsabile de efectul antireumatic, cicatrizant și diuretic al plantei medicinale. Mai conține carotenoide, acizi polifenolcarboxilici, ulei volatil, taninuri. Lumânărica este utilizată în mod deosebit în tratamentul răgușelii, în crize de tuse, astm, tuse convulsivă și în inflamațiile gâtului și ale căilor urinare datorită efectului calmant al mucilagiilor. Printre cele mai importante efecte se numără cele emoliente, expectorante, antiastmatice, antinevralgice, sudorifice, diuretice, antiinflamatoare, antihemoroidale, antispastice, antivirale, antimicrobiene, bacteriostatice, cicatrizante.

Se poate administra ca remediu naturist sub formă de infuzie, extract uleios, tinctură, decoct. Pentru uzul intern este recomandată în bronțită, astm, răgușeală, laringită, angine, gastroenterintă, tuberculoză, traheită iar pentru uz extern în hemoroizi, degerături, furuncule, plăgi atone (sub formă de băi locale, comprese).

Uleiul hidratant de lumânărică est eun tratament naturist mai puțin cunoscut. Se culeg flori de lumânărică și se pun într-un vas de ceramică. Se macerează în ulei de migdale timp de o săptămână după care se strecoară uleiul. Este bun pentru iritațiile pielii și este un excelent hidratant.

Lucernă

Medicago sativa (Fabaceae)

Încă de demult, medicii din China și India foloseau frunzele de lucernă și vîrfurile florilor în tratamentul pentru tulburările digestive. După unele izvoare din antichitate, lucerna a fost adusă prin anul 470 î.Hr. în Grecia și prin anii 150–50 î.Hr. în Italia. La propunerea lui Charles Darwin au fost aduși în 1885, bondari pentru a asigura polenizarea florilor de lucernă. De-a lungul timpului, lucerna s-a folosit pentru tratarea multor stări patologice și se folosea îndeosebi pentru efectul nutritiv și tonic asupra organismului.

Este o plantă furajeră din familia leguminoaselor. Are rădăcină pivotantă, lungă de 1-2 m, cu tulpini numeroase și stoloni scurți. Tulpina erectă, ascendentă sau întinsă, ușor muchiată, glabră sau dispers păroasă. Frunze foarte variabile ca formă și dimensiuni. Foliole obovat cuneate sau lanceolat cuneate, cu margini întregi sau la partea anterioară, mucronat dințate. Florile sunt grupate în inflorescențe racemoase axilare, alungite sau capituliforme. Fructul este o păstaie totdeauna glabră, răsucită cu 3 – 4 spire.

Planta conține flavone, saponine, săruri minerale, clorofilă, proteine, substanțe estrogene, carotenoide (motiv pentru care s-a folosit la prepararea vitaminei A). Are proprietăți hipocolesterolemiante, antianemice antihemoragice, coagulante.

Lucerna este cunoscută pentru efectul antiinflamator, analgzic și antipiretic datorită conținutului de saponozide- mono-, bi-, tridesmozide ale acidului medicagenic și derivații acestuia. Cercetăriile au arătat proprietatea antitumorală în carcinoame hepatice și de colon folosind extracte de lucernă bogate în compuși fenolici- acid p-cumaric, acid cafeic, cinamic și azotați- proteine, enzime, peptide. În medicina naturistă lucerna se folosește și ca diuretic deoarece are un conținut ridicat de flavonoide care cresc diureza prin stimularea filtrării glomerulare. Lucerna conține săruri minerale de Mn, Zn, K, Ca, Cu, Na, P și Si fiind astfel o plantă medicinală cu efect remineralizant. S-a dovedit că lucerna are efect asupra scăderii colesterolului, are acțiune antibacterienă împotriva bacteriilor gram negative precum Salmonella typhi, și conține cel puțin o proteină cu așa numita activitate antitumorală. De asemenea, ajută funcția glandei pituitare. Este o sursă de vitamina K, fiind o plantă medicinală cu acțiune antihemoragică.

Lucerna are proprietăți estrogenice și poate fi utilizată în fitoterapie în problemele legate de menstruație și menopauză.