Şerlai (Iarba Sfântului Ion)

Salvia sclarea L.

Plantă bienală sau perenă din familia Lamiaceae, crescând până la 1 m înălţime, cu tulpini păroase, ramificate, frunze opuse, cu peţiol scurt, pe faţă proeminente între nervuri, oblongi, neregulat dinţate pe margini, acoperite cu peri catifelaţi; florile formează verticile grupate într-un spic terminal lung şi lax, uneori ramificat, şi prezintă corolă labiată, albastru-pal sau albă şi bractee violacee la baza verticilelor florale; seminţele mici, negricioase. Întreaga plantă prezintă un miros puternic, aromatic, iar gustul este aromatic şi uşor amar.

Denumirea Sclarea derivă din latinescul clarus, însemnând clar, şi care provenea probabil din faptul că seminţele erau folosite pentru a „curăţa privirea”; acestea erau mucilaginoase, şi decoctul lor era utilizat pentru curăţarea ochilor în cazul prezenţei unui corp străin care cauza iritaţii.

După Ettmueller, această plantă a fost pusă în folosinţă de către negustorii de vinuri din Germania, care o foloseau ca un înlocuitor, infuzată alături de flori de soc, și apoi adăugată în vinul din Renan, transformându-l astfel în Muscat. Planta este încă denumită în Germania Muskateller Salbei (salvie Muscat).

În 1822 era folosită şi ca înlocuitor pentru hamei, pentru a obţine o bere mai sofisticată. În Anglia, de asemenea, se făcea din ea un vin care avea o aromă apropiată de Frontiniac.

Chiar dacă a fost folosită în Antichitate şi Evul Mediu pentru proprietăţile sale curative, o vreme a intrat în uitare, ca să revină apoi în atenţia medicilor la sfârşitul secolului XIX. Planta a fost considerată antispasmodică, carminativă, balsamică, tonică, aromatică, aperitivă, astringentă şi pectorală şi folosită în special în afecţiuni ale aparatului digestiv, şi, de asemenea, în afecţiuni ale rinichilor.

După Culpepper, pentru tumori şi edeme se foloseau seminţele al căror mucilagiu era aplicat pe zonele afectate. El recomanda pulberea din rădăcini uscate pentru dureri de cap, iar infuzia ca foarte utilă în problemele şi afecţiunile femeilor.

În Jamaica, unde planta se găseşte, de asemenea, a fost mult folosită printre nativi, fiind considerată răcoritoare, şi benefică în ulcer, şi în inflamaţii ale ochilor; decoctul din frunze, fiert în ulei de nucă de cocos a fost folosit pentru vindecarea înţepăturilor de scorpion; încă mai constituie unul dintre ingredientele folosite în băi aromatice prescrise uneori pentru beneficiile lor.

Pe lângă beneficiile în problemele digestive, salvia este privită ca şi tonic, calmant care ajută la ameliorarea durerilor menstruale şi a problemelor premenstruale. Datorită axcţiunii sale de stimulare a estrogenilor este mai eficientă atunci când nivelul acestor hormoni este scăzut. Planta, de asemenea, susţine apetitul, este aromatică, balsamică şi pectorală utilă în afecţiuni ale stomacului şi rinichilor, un remediu valoros pentru problemele asociate menopauzei, în special bufeurile.

Salvia sclarea conţine ulei esenţial aromatic, conţinând pinen, cineol şi linalol, cu parfum asemănător cu al ambrei cenuşii, folosit în aromaterapie. Mai este folosit ca agent de fixare în parfumerie, ca aromatizant la fabricarea săpunurilor, cosmeticelor.

Salvia sclarea este prezentă în produsele FARES, în ceaiul Colon sănătos (plic / pungă)

Iasomie

Jasminum officinale L.

Arbust exotic cu flori mari albe şi parfumate aparţinând familiei Oleaceae; floarea prezintă corola tubulară, cilindrică la bază, două stamine prinse în tubul corolei şi ovar bicarpelar.

Originară probabil în Asia tropicală, s-a răspândit de aici până în Lumea Veche din antichitate, unde a fost cultivată încă din timpul lui Isus. În Africa era cultivată datorită superstiţiei că proteja de fulgere.. În secolul IV în Sri Lanka se planta iasomia, iar recolta era oferită lui Budha. Malaezienii credeau că parfumul de iasomie atrage spiritele care vindecă bolile.

Romanii foloseau florile de iasomie pentru parfumul lor, aducând probabil plantele din Orientul Mijlociu, Egipt sau din estul bazinulului Mediteranean.  După scrierile lui Plinius cel Bătrân, prin anul 43 d.Hr., oratorul roman Lucius Plotius Gallus a încercat să se ascundă de duşmanii săi, dar parfumul de iasomie pe care îl folosea l-a trădat. Acum planta este mult cunoscută ca ornamentală, dar de asemenea şi pentru parfumul florilor sale, utilizat atât în parfumerie cât şi ca aromatizant, în industria ceaiurilor.

Iasomia a avut pe lângă toate acestea şi utilizări medicinale, rădăcinile mai multor specii ale genului având variate întrebuinţări pentru sănătate. Din flori se confecţiona un sirop foarte gustos, şi un preparat care era de asemenea folosit medicinal. Green, în cartea sa Universal Herbal din 1832, o recomanda ca excelentă în tuse, dureri de gât şi alte afecţiuni din zona pieptului, sub forma unui sirop cu miere. În medicina românească se administrau florile, intern, sub formă de infuzie sau pulberi, pentru efectul lor diuretic, antihelmintic şi emenagog. Sucul din frunze se aplica pe bătături şi în anumite probleme ale urechilor. Frunzele conţin acid salicilic. Rădăcinile se folosesc în tratamentul viermilor inelaţi.

Florile sunt considerate afrodisiace, antiseptice, antispasmodice, galactogoge şi tonice şi sunt folosite acum în special în aromaterapie, şi în tratamentul depresiilor, tensiunilor nervoase, impotenţei, frigidităţii, problemelor menstruale şi în digestia slabă.

În Tibet, China, Tailanda, Nepal, Cambogia, Vietnam, Cuba, Fiji şi numeroase ţări din Africa iasomia este folosită pentru muşcăturile de şarpe şi în tratamentul variolei, depresiei, viermilor intestinali, ulcerelor, lactaţiei insuficiente la mamele care alăptează, problemelor intestinale, durerilor de cap şi afecţiunilor cardiace.

Iasomia spaniolă sau de Catalonia (J. grandiflorum), nativă în nord-vestul Himalayei şi cultivată în Lumea Veche şi în Lumea Nouă, foarte asemănătoare cu J. officinale, dar diferită în dimensiunea frunzelor, şi cu florile mai mari, constituie iasomia utilizată în industria parfumurilor. Este considerată una din florile cele mai valoroase de către producătorii de parfumuri. Aroma delicată şi dulce este atât de deosebită, fiind fără doar şi poate una din cele mai distincte arome naturale, iar până nu demult se credea că este singurul parfum care nu se poate reprodice artificial.

 

 

Iasca

Fomes fomentarius (L.: Fr.) Fr. (Aphyllophoromycetideae).

  Iasca este o ciupercă lignicolă, uneori saprofită, dar mai adesea parazită pe mai mulţi arbori: fag, platan, mesteacăn, plop, stejar, alun. Aceasta se prezintă într-o formă de copită de cal, sporoforul putând măsura până la 50 cm în diametru şi 20 cm grosime.

Utilizările de-a lungul timpului ale acestei ciuperci sunt multiple, de la aprinderea şi întreţinerea focului, la fabricarea de îmbrăcăminte, a unui tabac pentru prizat, uscarea muştelor pentru pescuitul la muscă etc.

Prima evocare în context terapeutic o găsim într-un text al lui Hippocrate din secolul al V-lea. Este vorba de aplicarea unor bucăţi din iască incandescente pe pielea pacienţilor în apropierea organului sau a părţii corpului ce necesita tratamentul. Textul indică, de exemplu, că „atunci când ficatul este mărit, îl cauterizăm cu ciuperci”. În secolul VII medicul bizantin Paul d’Égine menţiona utilizarea „unor corpuri spongioase care apăreau pe stejari şi pe aluni”, şi pe care le-a numit „iskas”, pentru „cauterizarea regiunii stomacului”. După Paulet, termenul „iska” poate proveni din latinescul esca, ce desemnează iasca ce ajuta la producerea focului. Acest material corespunde cu trama de iască sau de ciuperci înrudite. În cadrul moxibustiei (procedeu terapeutic, de origine chineză şi japoneză, variantă a acupuncturii, prin utilizarea unor bețișoare din anumite plante, care, după înfigerea în piele, sunt arse lent), iasca, tratată cu o soluţie de salpetru, era folosită ca moxă.

În 1750, Silvian Brossard, medic chirurg la La Châtre en Berry, a propus Academiei Regale de Chrurgie un nou mijloc care să permită limitarea hemoragiilor arteriale, fără ligatură; o aplicaţie locală realizată dintr-o „excrescenţă de natură fungică” denumită ca „Agaricus pedis equini facie”, „Fungus in caudicibus nascens, unguis equini figura”, sau „Fungii igniari”. Aceasta era de fapt trama ciupercii Fomes fomentarius. Brossard utilizase deja cu succes această aplicaţie topică în tratarea a două cazuri: un cavaler care avusese artera radială secţionată de o lovitură de sabie şi un muncitor din Berry căruia i-a fost amputat un picior. Brossard a realizat această descoperire graţie unui tăietor de lemne care rănindu-se, a reuşit să oprească sângerarea cu un fragment din ciupercă, pe care o găsise la îndemână. Chirurgul Saveur-François Morand (1697-1773) a fost acela care a realizat raportul comisiei însărcinate cu verificarea eficacităţii acestei descoperiri. El descrie într-un memoriu consacrat „mijloacelor de oprire a sângelui din artere fără ajutorul ligaturilor” cum folosirea ciupercii de iască permite reuşita mai multor amputaţii şi „operaţii de anevrisme”. Bossard a fost chiar recompensat în 1751de către Ludovic al XV-lea pentru descoperirea sa.

Şi în medicina românească de la mijlocul secolului trecut iasca era cunoscută ca hemostatic şi folosită pentru oprirea hemoragiilor în masă produse prin tăieturi sau în alt mod. Se prepara înlăturând cele două straturi ale babiţei (altă denumire populară pentru iască) între care era cuprinsă: stratul superior cornos şi cel inferior, foarte poros şi cu aspect canaliculat.

Iasca a mai fost folosită şi ca bandaj pentru păstrarea temperaturii (ca febrifug) şi pentru a presa diferite părţi ale corpului. Utilizarea ciupercii a fost extinsă în multe ţări, ea apărând în Farmacopee tradiţionale din Ungaria, China, India, precum şi în multe tratate de farmacie.

Alte implicaţii medicinale tradiţionale în Europa au fost pentru tratamentul dismenoreei şi a problemelor urinare. În Farmacopeea tradiţională ungară este semnalată pentru combaterea durerilor de cap şi a transpiraţiei excesive. În medicina tradiţională indiană, iasca era cunoscută pentru proprietăţile sale diuretice, laxative şi tonice. În China era folosită pentru tratamentul crizelor de ficat şi a unor forme de cancer. În secolul XIX în Europa începe să fie folosită în tratamentul bolilor nervoase.

Pe lângă numeroase alte utilizări tradiţionale, studiile din ultimii ani au evidenţiat prezenţa în structura ciupercilor a unor complexe biopolimerice cu rol benefic în patologiile infecţioase.

Iasca o regăsim şi în produsele FARES: complex Curăţarea ficatului, capsule Imunitate cu 7 ciuperci.

Iarba neagră

Calluna vulgaris (L.) Hull

Mic arbust din familia Ericaceae, iarba neagră creşte până la 30-60 cm înălţime, având frunze mici şi liniare, dispuse pe patru rânduri şi acoperindu-se una pe cealaltă ca ţiglele unui acoperiş. Are florile mici, roz-purpurii, care formează raceme spiciforme. Se recoltează ramurile înflorite (înfloreşte din iulie până în septembrie).

Iarba neagră creşte abundent, răspândindu-şi nuanţele de violet pe cinci milioane de acri pe dealurile, văile şi mlaştinile din Scoţia. Poate din această cauză a fost (şi încă este) atât mult de utilizată de către scoţieni care au şi desemnat-o una din plantele lor naţionale. Denumirea pe care i-au conferit-o de „buruiană” (heather) provine din vechiul cuvânt scoţian „haeddre” care este consemnat încă din secolul XIV. Magia şi miturile sunt atât de strâns întreţesute în istoria Scoţiei încât cu greu separăm realitatea de legendă, şi, ca orice simbol scoţian, iarba neagră poartă cu ea poveştile şi legendele sale. Mai cunoscute sunt două legende care îşi au originea în începuturile istoriei Scoţiei. Una din ele este centrată în jurul confruntării dintre invadatorii vikingi şi ultimul rege Pictish, care este prins, torturat şi ucis de vikingi cu scopul de a obţine reţeta de bere din iarbă neagră, iar alta în jurul vizitei reginei Victoria în Scoţia, când unul din servitorii ei a sărit din vehiculul cu care călătoreau pentru a culege planta, spunând că niciun scoţian nu trebuie sa treacă pe lângă ea fără să culeagă una. Alte mituri susţin credinţa că planta creşte doar pe locuri unde nu s-a vărsat sânge în bătălii, sau creşte pe ultimul loc unde s-au odihnit zânele; unele clanuri scoţiene o  foloseau ca simbol. Druizii o considerau plantă sacră. Chiar şi astăzi, oamenii consideră că are proprietăţi supranaturale, ca un fel de farmec, care oferă protecţie în faţa răului. Încă din vremuri străvechi a fost folosită pentru confecţionarea de saltele aromate, dovezi ale acestui fapt găsindu-se într-un sat vechi de 4000 de ani din Insulele Skara Brae şi în Orkneys.

Fabricarea berii de Scoţia din iarbă neagră se face de mii de ani şi este considerată una din cele mai vechi tipuri de bere din lume. Pe mica insula Rum, de pe coasta de vest a Scoției, au fost găsite cioburi de ceramică vechi de 3000 ani care conțin urme de o băutură fermentată făcută din iarbă neagră. Reţeta era ţinută secretă, astfel că doar regele şi primul său născut ştiau ce conţine. Această bere a fost imortalizată într-un poem care povesteşte legenda regelui care s-a sacrificat pe sine şi pe fiul său pentru a proteja reţeta.

Se credea, de asemenea, că iarba neagră are proprietăţi medicinale minunate, motiv pentru care era folosită de către vechii scoţieni pentru tratarea aproape a tuturor afecţiunilor, printre care nervozitatea şi anxietatea, tusea, tuberculoza, problemele digestive, artritele, reumatismul, orbirea etc.  Mai mult decât atât, aceasta era folosită și sub formă de cataplasme pentru cap şi băută sub formă de infuzie în cazul insomniei. Tot în Scoţia, planta a mai fost folosită ca butonieră la nunţi; bătrânii spun că planta putea fi purtată doar dacă mirele purta ţinuta din Ţara de Sus (kilt şi hainele tradiţionale asociate acestuia), această utilizare părând a fi parte din identitatea scoţienilor.

Astăzi iarba neagră este folosită în produsele de aromaterapie pentru tratamentul problemelor digestive, problemelor pielii, tusei şi insomniei şi, de asemenea, intern pentru curăţare şi detoxifiere, datorită proprietăţilor sale diuretice. Nu în ultimul rând, aceasta este utilizată pentru fabricarea săpunurilor şi candelelor parfumate.

Florile de iarbă neagră constituie un remediu tradiţional şi în Suedia. În general, în zonele temperate în care vegetează, planta are o lungă istorie de utilizare tradiţională populară ca remediu antiseptic urinar şi diuretic, dezinfectând tractul urinar şi favorizănd producerea de urină. Părţile aeriene înflorite sunt antiseptice, astringente, colagoge, depurative, diaforetice, diuretice, expectorante, slab sedative şi vasoconstrictoare.

Iarba neagră era folosită şi în medicina științifică românească încă din secolul trecut, aceasta bazându-se pe proprietăţile sudorifice, diuretice şi dizolvante ale calculilor caracteristice plantei, fiind indicată sub formă de decoct în gută, reumatism, boli de vezică şi de rinichi; mai era considerată liniştitoare a nervilor, producând somnul, în cazul administrării tot sub formă de ceai. Extern servea la pansarea rănilor, având proprietăţi vulnerare şi la diverse boli ale pielii.

Calluna conţine ca substanţe active variate forme de quercetină, dihidroxicromona, tanin, ericinol, ericoindină etc.

 

Iedera

Hedera helix L.

Plantă agăţătoare totdeauna verde, din familia Araliaceae, care se caţără pe arbori sau pe stânci până la mari înălţimi, ţinându-se în cârcei şi rădăcini aeriene; frunzele glabre, lucitoare şi tari sunt de un verde închis, cu 3-5 lobi cele inferioare, întregi şi deltoidee cele superioare; florile albe-verzui, grupate în umbele; fructul bacă neagră.

O plantă mult preţuită de antici. Frunzele sale formau coroana poeţilor, precum şi cununa lui Bachus, căruia planta îi era dedicată, probabil datorită obiceiului de a lega în jurul frunţii frunze de iederă pentru a preveni intoxicarea, o calitate atribuită demult plantei. Vechii scriitori spuneau că efectul intoxicării cu vin este înlăturat dacă o mână de frunze de iederă sunt sfărâmate şi fierte uşor în vin, apoi băute.

Iedera este planta care apare în idilele lui Theocristus. Poeţii greci aduceau o coroană de frunze de iederă proaspeţilor căsătoriţi, iedera fiind privită de-a lungul timpului ca o emblemă a fidelităţii. Obiceiul decorării caselor şi bisericilor cu iederă de Crăciun a fost interzis de unul din primele Consilii Bisericeşti, din cauza asocierii sale cu obiceiurile păgâne, dar obiceiul a rămas totuşi în unele zone.

Virtuţile medicinale ale iederii au fost pomenite deja de Hippocrates şi în Materia Medica lui Dioscorides, care spunea că frunzele tinere fierte în oţet vindecă splina; frunzele preparate în acelaşi mod sunt utile de asemenea, sub formă de cataplasme, pe orice fel de ulcere.

Cărţile fitoterapeutice din secolul XVI descriau indicaţii foarte diverse ale iederii precum icter, litiază, dizenterie, ca emenagog etc. Găsim indicaţia de utilizare orală (1/2 linguriţă ca infuzie în doză zilnică) în rahitism, litiaze, şi disfuncţii hepato-biliare. Steinmetz (1961) conclude că, chiar dacă planta în doze mari devine toxică, frunzele şi fructele sunt de folos în terapie – acestea, administrate fiind în doze sigure, constituie un remediu stimulent în catarul respirator cronic, bronşite şi în special în tusea spastică, caz în care care Leclerc le conferă un loc de onoare considerându-le specifice.

În medicina românească din secolul trecut întrebuinţarea frunzelor de iederă se făcea cel mai adesea sub formă de decoct, îndicat în scrofuloză, contra reumatismului şi ca depurativ, apoi contra diverse afecţiuni externe, sub formă de cataplasme şi spălături, în unele forme de chelie, pediculoză, scabie, răni prin arsură sau tăiere etc.

Utilizarea frunzelor de iederă în tusea spastică a fost obiectul testelor clinice efectuate de Leuret (în Bordeaux) care a demonstrat acţiunea sa. Administrată intern, în doze mici, frunza este un activ vasodilatator. În doze mari însă, devine vasoconstrictor care încetineşte pulsul cardiac, dar în acelaşi timp crescând tonusul inimii. Se consideră că administrarea zilnică a 15 picături (copii) la 50 picături de tinctură din frunze, în doze de 5-15 picături odată, restabileşte tensiunea arterială reducând-o la nivelele normale în decursul a câteva zile fără apariţia recurenţei la câteva zile de la întreruperea administrării. Experienţa arată că iedera aplicată extern acţionează ca un moderator eficient al sensibilităţii nervilor periferici, cu indicaţii principale în tratamentul reumatismului, nevritelor, nevralgiei şi al celulitei.

Acţiunile frunzei de iederă sunt date de principiile sale active, dintre care cele mai importante sunt reprezentate de hederasaponina C (saponina principală), saponine triterpenice bidesmosidice cu hederagenină, acid oleanolic şi bayogenină ca agliconi şi lanţuri glucidice acilglicozidice, cantităţi mici de monodesmozide, flavonoide, acid cafeic şi derivaţi ai acestuia, ulei volatil.

 

Isop

Hyssopus officinalis L.

Subarbust de talie mică, originar din sudul Europei, prezintă tulpini dese ce dau aspect de tufă, frunze opuse, alungit lanceolate, întregi, de 2-4 cm lungime, lucioase. Florile roz, violacee sau albe, sunt grupate în inflorescenţe spiciforme. Părţile aeriene se recoltează în perioada înfloririi, din iunie până în august.

Plantă cunoscută din antichitate, numele Hyssopus provenind din grecescul hyssopos şi din cuvântul ebraic esob însemnând „iarbă sfântă”. Era privit ca simbol al purificării fiind astfel utilizat în ritualuri de purificare a bisericilor; era plantat în grădinile mănăstirilor şi apărea în picturile religioase simbolizând umilinţa.

Se presupune că a fost răspândită în Europa de către călugării benedictini în jurul secolului X.

În scrierile din secolul XVII este citată utilizarea lui aromatizant al camerei bolnavilor, pentru stoparea răspândirii infecţiilor şi pentru „curăţarea” leprosilor.

Binecunoscut ca plantă aromatizantă în arta culinară, timp de secole a fost folosit şi ca plantă medicinală în tuse şi catar respirator.

A fost plantă oficială în unele din farmacopeele din Europa.

Tradiţional isopul este utilizat ca expectorant pentru a ajuta eliminarea excesului de mucus din căile respiratorii, ca plantă tonic digestivă, şi pentru reducerea flatulenţei. Prezintă un efect pozitiv în cazul infecţiilor respiratorii. Frunzele sale au efect antiseptic, antitusiv, astringent, carminativ, diaforetic, emenagog, expectorant, pectoral, sedativ, stimulent, stomahic, tonic, vasodilatator.

O compresă realizată din frunzele proaspete poate fi folofită pentru vindecarea rănilor.

Extractul din frunze de isop are efect antimicrobian, antiviral (herpes simplex) şi spasmolitic mediu.

Responsabil pentru acţiunile isopului este în principal uleiul volatil ce conţine 1-pinocamfonă, izocamfonă, pinocarvonă, alfa- şi beta-pinen; pe lângă acestea, isopul conţine taninuri, principii amare şi flavonoide.

Compoziţia chimică dă plantei un miros aromatic pronunţat şi un gust amărui camforat.

Studii recente au revelat proprietăţi antioxidante valoroase în scop culinar şi medicinal. De asemenea, are acțiune antiiflamatoare importantă  și mecanism de acţiune antiinflamator asemănător cu dexametazona (antiinflamator steroidian), şi anume: împiedică infiltrarea eozinofilelor (care produc inflamaţia provocată de alergii) în plămâni şi reduc nivelul de imunoglobuline IgE, reglând şi imunitatea. Astfel, isopul este util în reducerea inflamaţiei pulmonare, uşurarea respiraţiei şi reglarea imunităţii.

Acțiunea diaforetică a isopului este explicată prin stimularea transpirației, ajută la reducerea febrei și la eliminarea toxinelor prin piele.

 

In

Linum usitatissimum (Linaceae)

Această plantă erbacee, originară din India și China, este utilizată pentru fibra sa și pentru semințe (din care se obține uleiul de in). Inul este o plantă prezentă în istoria umanității încă din cele mai vechi timpuri, fibrele de in fiind cele mai vechi materiale utilizate de om. Inul nu este cultivat doar pentru larga sa utilizare în industria textilă. Semințele de in sunt recomandate în curele de slăbire și în menținerea sănătății. Micile semințe de culoare brună, lucioase și tari, sunt folositoare doar după ce au ajuns la maturitate. Se pot consuma ca atare sau măcinate.

Inul este o plantă erbacee, anuală, cu rădăcină pivotantă, tulpină cilindrică și groasă ce poate ajunge până la 110cm. Frunzele sunt alterne, lanceolate, florile sunt albastre-azurii și înfloresc în iulie-august. Fructul este o capsulă globuloasă cu 7-10 semințe ovoide, turtite, de culoare brun-deschis. Prin zdrobire dezvolată un miros caracteristic de ulei de in, cu gust mucilaginos, uleios. Puse în apă, semințele de in se umflă. Semințele se recoltează la deplina maturitate a capsulelor, în august-septembrie.

Datorită mucilagiilor dar și fibrelor din componența tegumentului seminal, semințele întregi sau pulverizate au acțiune laxativ-purgativă și protectoare a mucoasei digestive. În cazul administrării sub formă depulbere acțiunea laxativă este completată și întregită de efectul lubrifiant al uleiului gras care facilitează mișcările peristaltice. Uleiul de in este bogat ăn vitamina F, fiind utilizat la prepararea diverselor unguente. Lini semen, produsul vegetal al inului se folosește în tratamentul constipației, inflamaţii ale căilor urinare, extern pentru cistite, arsuri, furuncule, abcese, sermatoze uscate. Se poate administra sub formă de infuzie, macerat, cataplasme, decoct. Deoarece sunt o sursă vegetală importantă de acizi grași omega3 (acid alfa- linoleic), reduc colesterolul și trigliceridele și ajută la prevenirea cancerului de sân, colon, prostată și piele. Cercetările arată că semințele stabilizează cantitatea de zahăr din sânge și cresc sistemul imunitar.

Ienupărul

Juniperus communis (Cupressaceae)

Primele utilizări ale ienupărului în scopuri medicinale au fost consemnate în urmă cu trei milenii, în zona muntoasă a Indiei, spre Tibet, unde era folosit contra bolilor pulmonare, dar și în ritualurile de purificare ori de alungare a spiritelor rele.

Ienupărul sau jneapănul, cum este cunoscut la noi, este un arbust conifer, răşinos, rezistent la ger şi secetă, fără pretenţii faţă de sol. Fructele sunt galbene şi conţin ulei volatil , zahăr invertit (cca. 30%), alte glucide, acizi organici (gliceric, acetic, malic, formic), răşini, săruri minerale, vitamina C, tanin, flavonoide, potasiu, calciu, un principiu amar. Uleiul de ienupăr, folosit din vremuri străvechi, este recunoscut şi astăzi pentru proprietăţile sale antiseptice, antireumatice, depurative, antispasmodice, astringente, diuretice şi tonice.

Studiile arată că fructele de ienupăr inhibă sinteza PG (prostaglandine), fapt care indică utilizarea acestuia pentru dureri artritice. Ienupărul este utilizat frecvent în tratamentul reumatismului, artritei, gutei şi a altor stări artritice asociate cu acumularea acidului uric. În aceste cazuri el contribuie la excreţia acidului uric pe cale renală. În mod evident extractele de ienupăr inhibă factorul activator trombocitar, care împiedică coagularea sângelui. De asemenea extractele din fructele de ienupăr au acţiune antioxidantă.

Cercetările pe animale indică pentru fructele de ienupăr, reducerea glucozei din sânge în diabetul provocat experimental, acest fapt nu s-a testat pe om. Ienupărul şi uleiul volatil se bucură de o îndelungată şi însemnată reputaţie de diuretic în medicina populară, fiind folosit în tratamentul unor tulburări renale şi vezicale.

În aplicări externe, uleiul esenţial diluat se infiltrează în piele, ajutând la calmarea durerilor musculare şi nevralgie. O inhalaţie de vapori, cu ulei volatil de ienupăr, poate fi utilizată în tratamentul bronşitelor şi infecţiilor pulmonare.

Iarba tâlharului (Susai Pădureţ)

Mycelis muralis (L.) Dumort.

Plantă nativă în Europa, invazivă în zona Pacificului de Nord-Vest, creşte până la 150 cm înălţime; prezintă tulpini adesea roşietice, din care, la rupere curge un suc lăptos; frunzele inferioare şunt penate, în formă de liră, cu lobii triunghiulari, iar feunzele superioare sunt mai mici, mai puţin lobate, şi fără peţiol; toate frunzele prezintă o nuanţă roşietică; inflorescenţele, terminale – la capetele rămurelelor făcând un unghi de aprox. 90° cu tulpina, sunt galbene, mici, cu diametrul în jur de 1 cm, şi prezintă 5 flori radiale galbene; fructele sunt achene, cu papus. Se recoltează planta cu flori, în perioada iunie-septembrie.

O plantă cu mult iz popular, de poveste, în general puţin cunoscută chiar şi în trecut. În prezent nu atât de folosită ca remediu naturist în comparaţie cu alte plante medicinale.

Se crede că denumirea de iarba tâlharului ar proveni din faptul că, pe vremuri, tâlharii răniţi fiind, culegeau în grabă această plantă şi îşi oblojeau rănile cu ea.

Se spune că a fost descoperită de către o bătrână care s-a rănit la mână, şi, găsind planta, şi-a pansat rana, aceasta vindecându-se repede.

Este ştiută şi folosită ca remediu naturist mai mult de către călugării de la mănăstiri, şi de oamenii de la sate, fiind foarte utilizată în tradiţia populară.

Datele etnobotanice o citează ca fiind emolientă, antispasmodică şi sedativă, şi un cicatrizant eficient, folosită atât pentru vindecarea rănilor externe, a tăieturilor şi arsurilor, cât şi, cu destul de mult succes, în cazul gastritei şi ulcerelor gastrice.

Compoziţia chimică a fost puţin studiată, în părţile aeriene ale plantei găsindu-se compuşi polifenolici – flavonoide, acizii cafeic, clorogenic, izoclorogenic şi polină.

Astăzi o întâlnim în produsele naturiste recomandate în tratamentului ulcerului stomacal.

Iarba mare

Inula helenium (Inuleae)

Iarba-mare este o plantă perenă cunoscută și sub numele de lacrimile Elenei și este originară din Europa de Sud-Est și Asia de Vest. Legenda spune că iarba mare s-ar fi născut din lacrimile frumoasei Elena din Troia, care plângea după iubitul ei, Paris. Se pare că primul care a întrebuințat iarba mare în tratarea bolilor femeiești a fost însuși Hipocrate, părintele grec al medicinei, care aprecia în mod deosebit calitățile rădăcinii ca leac pentru afecțiunile uterului. În Evul Mediu, se administra vin de iarba mare, numit pe atunci Potio Sancti Pauli („poțiunea Sfântului Pavel”), considerat un remediu universal pentru orice boli ale capului, plămânilor sau stomacului, precum și ca mijloc de protecție contra ciumei.

Este o plantă erbacee, robustă, cu tulpina dreaptă, înaltă până la 1, 5 m, cu flori galbene, grupate în capitule mari. Crește în zona de deal și munte, la altitudini joase, la marginea pădurilor, de-a lungul pâraielor sau prin fânețe. Frunzele sunt mari, albicioase dedesupt (datorită perilor) și verzi pe partea superioară. Înflorește începând din luna mai și până în septembrie. În scopuri medicinale se utilizează părțile subterane (rizomul), recoltate începând cu sfârșitul lunii septembrie, până în noiembrie (atunci când planta are cel mai mare conținut de substanțe active).

Principalii compuși chimici din compoziția plantei medicinale sunt: uleiul esențial bogat în substanțe amare, hidrocarburi, stigmasterol, inulină, acid ascorbic, pectine, mucilagii, magneziu, sodiu, calciu și altele. Iarba mare posedă proprietăți expectorante și antitusive, diuretice, calmante și antiseptice și antihelmintice. Este un produs vegetal cu efect emolient, spasmolitic, coleretic iar studiile recente din SUA au arătat posibila acțiune antitumorală a sescviterpenlor din iarba mare.

Principalele preparate folosite în medicina tradițională sunt: infuzia, tinctura, decoctul și extractul. Decocotul din rădăcina plantei ajută la ameliorarea anumitor afecțiuni ale pielii, dermatozele și afecțiunile respiratorii. În uz intern, ceaiul de iarba mare se recomandă pentru tratarea tusei, reumatismului, bronșitei cronice, tulburărilor dispeptice, eczemelor, hipoacidității, insomniilor, hiperexcitabilității.