Hrean

Armoracia rusticana

Originar din vestul Asiei şi sud-estul Europei, hreanul este o legumă perenă cultivată pentru rădăcinile sale cărnoase, de culoare alb-gălbuie, cu aromă şi gust picant, folosită în condimentarea mâncărurilor, industria conservelor şi nelipsită în pregătirea murăturilor.
Hreanul este folosit de secole în Europa, ca plantă medicinală. Are frunze mari şi o rădăcină groasă, cu coajă maronie şi miez alb. Rădăcina este bogată în vitamina C, iar marinarii o luau cu ei în călătoriile lungi pentru a preveni scorbutul. Hreanul a fost folosit în medicina traditională, în numeroase remedii, fie ca extract (sub forma unui ulei), fie sub forma uscata sau sub forma de rădăcina proaspată. În trecut, hreanul era folosit pentru a trata infecțiile urinare, afecțiunile renale, durerile articulare, problemele respiratorii, artrita si întinderile musculare.
În scop medicinal, hreanul se foloseşte ca atare sau ras şi amestecat cu oţet.
Hreanul conţine vitamine C, A, B1,B2, saruri, minerale de fier, potasiu, calciu, magneziu, glicozizi sulfurati, acid clorhidric, carbonic, glutamine, aspargina, uleiuri volatile , mirosul inţepător al rădăcinii se datorează sulfurii de alil , o substanţă prezentă şi în usturoi şi ceapă ,care prin radere dă naştere unei substanţe numite mirosina, care dă proprietaţile iritante ale plantei.
Hreanul conţine un ulei esenţial bogat în compuşi cu sulf cu miros dulce, cunoscuţi drept glucozilinaţi. Aceşti compuşi se găsesc doar în plantele care aparţin familiei muştarului. Ei pot irita pielea, provocând băşici şi arsuri. Hreanul conţine de 2 ori mai multă vitamina C decât lămâia, vitaminele din grupul B şi minerale, printre care potasiu, calciu, fier şi fosfor.
Unii oameni de știință sunt de parere ca ar putea fi un remediu pentru migrenă si se crede că datorită capacității sale de a îngusta vasele de sânge, hreanul ar putea fi de ajutor în tratarea migrenelor, însa nu există studii clinice care sa susțină folosirea hreanului pentru acest tip de durere de cap.
Are efecte anti-cancer – Un studiu arata ca, de fapt, hreanul contine compusi chimici care lupta contra cancerului, numiti glucozinolati. Studiul din 2016, de la Universitatea din Illinois arata ca hreanul contine compuși chimici care ar putea ajuta la detoxifierea si la eliminarea radicalilor liberi care cauzează cancer în corpul uman. Oamenii de stiinta au putut sa gaseasca pentru prima data o asociere între hrean si activarea anumitor enzime de detoxifiere.
Are proprietăți antibacteriene – Studiile sugereaza ca hreanul poate sa lupte contra unor bacterii , cum ar fi E. coli, H. pylori si Salmonella. Glucozinolații și izotiocinatul de alil, în plus față de posibilele acțiuni antibacteriene, pot avea, de asemenea, proprietăți expectorante (expulzarea mucusului) care sunt benefice persoanelor cu tuse umedă.

Hrișca

Fagopyrum esculentum Moench

Plantă alimentară anuală, din familia Polygonaceae, cultivată pentru fructele sale comestibile, nucule trimuchiate, brune, care conţin amidon şi proteine.

În nord-vestul Europei hrişca este o cultură tipică din Evul Mediu târziu şi începutul Epocii Moderne. Centre ale culturilor de hrişcă erau situate în Olanda, Germania şi Polonia. În estul Europei unele înregistrări plasează hrişca în Epoca Fierului şi în Evul Mediu timpuriu.

Prima sursă scrisă din nordul Germaniei menţionează cultivarea plantei din 1380 încoace. Date istorice consistente arată că hrişca a fost introdusă în anii 1389/1390 în Olanda în cel puţin două zone: în Deventer pe râul IJssel în nordul Olandei şi în hinterlandul din Antwerpen în sudul Țărilor de Jos. În secolul XVI istoricii din Ţările de Jos erau convinşi că hrişca era o „cultură nouă”; se spuneau mai multe poveşti în privinţa originii sale şi a felului în care aceasta a fost introdusă, cele mai multe menţionând faptul că a fost adusă de o persoană importantă din satul lor, al cărui mormânt încă se putea vedea în parohie. Data era situată undeva în jur de 1400-1450 iar originea undeva în Ţara Sfântă.

Analizând denumirea plantei în diferite limbi europene, au fost emise mai multe ipoteze, printre care, luând în considerare denumirile franceză, italiană şi spaniolă, aceea că hrişca vine de undeva de lângă Ţara Sfântă sau cel puţin din zona popoarelor islamice, sau ipotezele ne duc chiar în nordul Africii şi în Orientul Mijlociu, dar nu au existat izvoare scrise care să ateste cultivarea sa în aceste zone.

Problema introducerii plantei ca şi cultură este, de asemenea, şi de relevanţă arheologică. Nu este ceva neobişnuit ca în cadrul săpăturilor arheologice realizate în site-urile pentru Epoca Fierului, perioada Romană sau Evul Mediu Timpuriu să fie găsite fructe de hrişcă (carbonizate sau nu). Dar întotdeauna hrişca este puţină în comparaţie cu grânele obişnuite. Datele palinologice afirmă de asemenea că hrişca a fost prezentă tot timpul, dar în cantităţi mici, atât de mici încât s-a sugerat faptul că grăuncioarele de polen s-au scurs în jos în sol din straturile superioare ale acestuia datând din Epoca Medievală. Dar aceste date atestă totuşi faptul că hrişca a existat aici ca buruiană, nefiind adusă, ci doar devenind o plantă de cultură.

Analizele ADN efectuate începând din anii 1990, atestă specia Fagopyrum esculentum subsp. Ancestralis ca ancestor sălbatic al plantei de hrişcă cunoscute astăzi, originea acesteia fiind undeva în provincia Yunnan din China.

În timpul secolelor XVII-XVIII hrişca a constituit o importantă sursă de hrană pentru oamenii săraci, având deci în acea perioadă şi o mare importanţă socială. Doar după introducerea fertilizatorilor artificiali cultura de hrişcă a început să se diminueze accentuat. Între 1879 şi 1930 a dispărut din câmp şi din statisticile oficiale.

În orice caz, hrişca a avut multiple întrebuinţări, acestea deosebindu-se de la ţară la ţară. Aşa cum se arată în unele texte chinezeşti antice de medicină, populaţia chineză a folosit la început hrişca sub formă de remediu mai degrabă decât ca hrană. În prezent ea este consumată doar în unele regiuni din China. Chiar dacă în Japonia a pătruns sub formă de remediu din China, aici a ajuns să fie treptat o plantă culinară, populară în cultură, devenind o componentă importantă a bucătăriei japoneze tradiționale.

În prezent, cultivatorii principali de hrişcă sunt Federaţia Rusă, Ukraina şi Kazakhstan, culturile furnizând fructul de hrişcă mult folosit ca hrană, făina obținută din acestea fiind utilizată la prepararea biscuiților, fulgilor, tăițeilor, plăcintelor etc. Calitatea lor nutritivă este dată de conținutul mare de proteine de o excelentă calitate bogate în aminoacidul esențial lizină, spre deosebire de cereale. Frunzele mici şi mugurii sunt folosite ca vegetale, florile şi frunzele verzi mai sunt folosite pentru extragerea rutinei utilizată în scop medicinal. Cultura produce o miere de foarte bună calitate.

Studiile au investigat efectul imunomodulator al fracției polizaharidice din hrișcă asupra celulelor macrofage și la șoarecii imunosupresați. Rezultatele au arătat că polizaharidele au crescut indicii din splină și timus, precum și numărul de leucocite în sângele șoarecilor imunosupresați. Astfel, hrișca poate fi folosită ca plantă pen

Hydrastis canadensis

În permanență descoperim în natură plante vindecătoare. Recomand pacienților produsele fitoterapeutice de la Fares pentru eficienţa lor şi pentru faptul că nu au efecte secundare în tratamente de mai lungă durată. Produsele naturale Fares conţin plante a căror calitate terapeutică este atent controlată, în buna tradiţie iniţiată de vizionarul farmacist Andrei Farago cu 85 de ani în urmă.

O astfel de plantă vindecătoare este hydrastis canadensis, planta cea mai importantă din formula capsulelor Helicostop de la Fares.

Aceasta creşte în zona alpină şi pe păşuni, iar ca aspect are flori galbene cu puncte brune. În capsule, se foloseşte rădăcina recoltată din august până în octombrie.

Fiind o plantă ocrotită de lege, Hydrastis canadensis conţine ulei volatil şi trei alcaloizi – hidrastină, canadină şi berberină.

Berberina are acţiune inhibitoare asupra dezvoltării bacteriei Helicobacter pylori.

Capsulele Helicostop au o formulă unică şi complexă, în care hydrastis canadensis împreună cu celelalte plante din formulă – răşina de mastic, lichenul de piatră, cuişoarele şi mugurii de plop – îşi demonstrează eficienţa în afecţiunile peptice digestive.

Aceste plante conţin și ele uleiuri esenţiale, cum este eugenolul din uleiul esenţial de cuişoare, mucilagiile protectoare pentru mucoasa gastrică din lichenul de piatră, substanţe din mugurii de plop similare celor din propolis, cu efect antibiotic, antiinflamator şi antialgic.

 

Dr. Luminiţa Sârcă

 

Hoodia gordonii

Hoodia este o plantă suculentă cu spini, originară în zonele din Sudul Africii, aparţinând tribului Stapeliae din familia Apocynaceae. În stadiul iniţial de dezvoltare produce doar o tulpină suculentă, iar în timp aceasta dă naştere la ramificaţii. Plantele mature pot da naştere la până la 50 de ramificaţii şi pot cântări chiar 30 kg. În condiţii ideale de vegetaţie planta atinge 1 m înălţime. Florile sunt mari, situate terminal, variază în colorit de la galben-pai la maron-închis, ating un diametru de 75 mm, şi au un miros asemănător cărnii stricate (de cadavru). Fructele, având forma unor coarne de capre sau antilope (de unde derivă şi denumirea lor în unele zone) şi seminţele se produc în octombrie şi noiembrie.

Hoodia gordonii susţine managementul greutăţii corporale prin atenuarea poftei de mâncare.

A fost utilizată popular de unele triburi din Sudul Africii pentru că le asigura o perioadă îndelungată fără nevoia de hrănire.

Hoodia a fost cunoscută şi folosită de tribul San, probabil din timpuri preistorice. Tribul San prezintă obiceiuri datând de 27 000 de ani, şi sunt dovezi că ei cunoşteau proprietăţile Hoodiei de mii de ani. Membrii săi mestecau un fragment din tulpina plantei amare de două ori pe zi pentru a-şi suprima senzaţiile de foame şi sete în timpul lungilor călătorii pentru vânătoare. În mod normal, se tăia tulpina unui cactus în mărimea unui castravete care se consuma cam în două zile. O membră a tribului povestea că „toţi membrii San folosesc xhoba (Hoodia), iar în Namibia o dau câinilor să mănânce când le e foame. Pe vremuri mergeau la vânătoare şi câte trei zile în mijlocul verii fără să mănânce sau să bea apă, şi nu simţeau niciodata foame sau sete”.

Hoodia gordonii a fost descoperită de către colonelul Robert Jacob Gordon, în vecinătatea râului Orange în anul 1779. La doi ani după col. Gordon, un ofiţer olandez de origine scoţiană ajuns în zonă, a botezat planta după prinţul Oragne-ului, iar în a doua sa călătorie pe râu, efectuată special pentru această stapelidă, şi însoţit de această dată şi de lt. William Patterson, a întocmit şi o schiţă a Hoodiei pe care a înmânat-o grădinarului profesionist Francis Masson, trimis de regele Angliei pentru a colecta seminţele plantei şi a le aduce Grădinii Botanice Regale din Kew. În 1796 Masson a publicat schiţa cu denumirea de Stapelia gordonii în cunoscuta sa lucrare Stapeliae Novae. În 1830, în ediţia a doua a Hortus Brittanicus, un catalog botanic cu plante cultivate în grădinile Marii Britanii, a fost introdus genul Hoodia iar specia în discuţie a fost transferată în acest nou gen.

Recent luată în considerare şi în lumea modernă, a devenit subiectul unor studii iniţiate de către Consiliul de Cercetare Ştiinţifică şi Industrială din Africa de Sud la începutul anilor 1980, când au fost evidenţiate proprietăţile de atenuare a poftei de mâncare a extractelor din Hoodia gordonii şi H. pilifera.

În ultimii ani, Hoodia gordonii a câştigat mult în popularitate ca supliment pentru reducerea masei corporale. Se utilizează părţile aeriene deshidratate ale plantei, sau diferite extracte din părţile aeriene. În 2007 au fost izolate şi descrise 11 glicozide oxipregnane (hoodiozidele A-K), împreună cu P57AS3, glicozida oxipregnanică considerată ca fiind principalul responsabil pentru acţiunea plantei.

Istoricul utilizării populare a plantei Hoodia gordonii ca inhibitor al apetitului a fost confirmat prin câteva observaţii pe animale şi oameni. Studii preliminare au arătat că este posibilă producerea suplimentelor alimentare cu Hoodia gordonii scoţând la iveală promiţătoare proprietăţi de complement pentru controlul greutăţii.

 

 

Hamei

Humulus lupulus

Plantă perenă, dioică, volubilă, cu frunze opuse, palmat lobate cu 5 lobi ascuţiţi având marginea serat dinţată, aspre; florile mascule sunt dispuse în cime mici şi verzi, iar cele femele în inflorescenţe pendente sub formă de con (strobil). Fructele sunt achene ovoide ce conţin pe suprafaţa lor glande secretoare. Se folosesc inflorescenţele femele, recoltate în perioada august-septembrie.

Se consideră că denumirea generică Humulus derivă din germanicul Humel sau Humela (purtător de fructe), ideea că aceasta ar proveni din latinescul humus – pământ umed – fiind considerată de unii nefondată. Denumirea speciei – lupulus – este diminutivul pentru lupus – lup, provenind dintr-o idee greşită cum că planta cu cârceii săi sugrumă alte plante.

Hameiul a fost cunoscut din antichitate, dar în vremea aceea nu era folosit încă nici ca plantă medicinală, nici pentru producerea berii. În secolul VIII medicul arab Mesuë recomanda siropul de hamei pentru febră biliară şi purificarea sângelui, recomandare făcută în Evul Mediu şi de către Lonicerus (1528–1586), care mai adăuga proprietăţile sale de a ameliora melancolia, oboseala, congestia splenică, impetigo şi scabia.

Istoricul hameiului relevă, începând din Evul Mediu, utilizarea sa în principal ca aromatizant şi conservant în prepararea berii. În regiunea germaniei din secolul XI încoace, hameiul, având proprietăţi antimicrobiene şi o aromă ideală, a înlocuit toate substanţele utilizate până atunci pentru aromatizarea şi conservarea berii. Reinheitsgebot (Legea germană pentru puritatea berii) formulată în 1516, susţinea că berea poate fi preparată doar din apă, malţ şi hamei.

Paracelsus (1493–1541) recomanda hameiul ca remediu digestiv iar Matthiolus (1501–1577) îl menţiona ca diuretic şi stimulent biliar. Utilizarea medicinală a conurilor de hamei a fost descrisă de Hecker (1834) şi Clarus (1864) atribuindu-i proprietăţi sedative, de remediu în anorexie cauzată de gastrite şi insomnie. De atunci încoace, mulţi medici şi farmacişti atât din Europa cât şi din alte părţi ale globului, au pomenit proprietăţile sale sedative, alături de alte recomandări – creşterea părului, întinerire, digestiv, în probleme ginecologice, renale, tuse, răceli.

Mecicina ştiinţifică românească din sec. XIX mai atribuia hameiului o acţiune diuretică ce îl indica în tratamentul gutei şi reumatismului. De mare succes erau pernele cu hamei recomandate pentru efectul lor sedativ.

Una din cele mai studiate proprietăţi medicinale ale hameiului este abilitatea sa de a induce somnul.

Conurile de hamei conţin rezine (humulonă şi lupulonă), acizi amari, ulei esenţial. Lupulina, substanţă rezinoasă de culoare galbenă din compoziţia sa, a fost izolată prima dată de către farmacistul francez Planche, în 1813.

Studiile farmacologice recente au mai găsit pentru hamei efecte antioxidante, antiinflamatoare, antifungice, chemopreventive şi citotoxice, efecte ce le pot da mai multe posibilităţi de utilizare în produselor naturiste.