Hibiscus

Hibiscus sabdariffa

 Este o specie de Hibiscus probabil originară din Africa de Vest și de Est, folosită pentru producerea de fibre de bast și ca infuzie, în care poate fi cunoscută sub numele de carcade. Este o plantă anuală sau perenă sau un subarbure pe bază de lemn, care crește până la 2-2,5 m înălțime. Frunzele au o adâncime de trei până la cinci lobi, 8-15 cm lungime, dispuse alternativ pe tulpini. Florile au diametrul de 8–10 cm, de culoare albă până la un galben pal, cu o pată roșie închisă la baza fiecărei petale și au un caliciu la bază, 1-2 cm lat, lărgindu-se până la 3–3,5 cm, roșu cărnos și strălucitor pe măsură ce fructul se maturizează. Durează aproximativ șase luni până ce se maturizează.

În India, planta este cultivată în principal pentru producția de fibre de bast utilizate la sfori, obținute din tulpina sa. Fibra poate fi folosită ca substituent pentru iută. Hibiscus, în special rozela, a fost utilizată în medicina populară ca diuretic și laxativ ușor. Caliciul roşu al plantei este din ce în ce mai exportat în Statele Unite și Europa, în special în Germania, unde este folosit ca şi colorant alimentar. Poate fi găsit pe piețe (sub formă de flori sau sirop) în locuri, cum ar fi Franța, unde există comunități de imigranți din Senegal. Frunzele verzi sunt folosite ca o variantă picantă a spanacului. Acestea dau aroma peștelui și orezului thieboudienne. Nu sunt păstrate înregistrări corespunzătoare, dar guvernul Senegal estimează producția și consumul național la 700 t pe an. În Birmania, frunzele lor verzi sunt ingredientul principal în curry chin baung kyaw. Brazilienii atribuie proprietățile stomacale, emoliente și rezolutive, rădăcinilor amare.

Deși o meta-analiză din 2010 folosind 14 baze de date și reviste de căutare manuală realizate de grupul de hipertensiune Cochrane a concluzionat „Nu au fost identificate studii care să îndeplinească criteriile de includere”, o recentă meta-analiză (2015) în Journal of Hypertension sugerează reducerea tipică a tensiunii arteriale cu aproximativ 7,5 / 3,5 unități (sistolică / diastolică).

Frunzele Hibiscus sunt o bună sursă de compuși polifenolici. Compușii principali identificați includ acidul neoclorogenic, acidul clorogenic, acidul criptoclorogen, acidul cafeoilsimic și compușii flavonoidici precum quercetina, kaempferolul și derivații acestora. Florile sunt bogate în antocianine, precum și acid protocolatchuic. Calicele uscat conține flavonoide gossypetină, hibiscetină și sabdaretină. Principalul pigment, anterior raportat ca hibiscină, a fost identificat ca daphnifilină. Sunt prezente cantități mici de mirtilină (delfinidină 3-monoglucozidă), crizantenină (cianidină 3-monoglucozidă) și delfinină. Semințele de hibiscus sunt o bună sursă de antioxidanți solubili în lipide, în special gamma-tocoferol.

Ceaiul oferă energie organismului, normalizează tensiunea arterială, are un efect benefic asupra pereților vaselor de sânge, îmbunătățește vederea. Și în Orient, ceaiul de hibiscus este considerat băutura principală de vindecare. S-a dovedit că ceaiul are un efect de vindecare pentru următoarele probleme și boli: este capabil să calmeze arsurile la stomac; constipația este eliminată, iar tractul gastro-intestinal se îmbunătățește; ceaiul conține o cantitate mare de microelemente și vitamine, prin urmare se recomandă utilizarea acestuia pentru persoanele cu imunitate redusă; dar, de asemenea, produsul ajută la scăderea colesterolului din sânge. Această băutură reduce riscul de răceală, ajută la insomnie, are efecte antispastice și antipiretice. Florile de hibiscus au utilizări primare în multe condiții printre care: scăderea în greutate, efect de purificare, de creştere a diurezei şi laxaţiei. Datorită vitaminelor și mineralelor conținute în compoziție, aceasta consolidează în mod semnificativ sistemul imunitar și ameliorează orice tip de stres. Consumul regulat al hibiscusului contribuie la normalizarea presiunii, vasele încetează să mai fie fragile, circulația sanguină se îmbunătățește.

Hamamelis

Hamamelis virginiana, cunoscută sub denumirea de nucul vrăjitoarelor, este o specie de arbust înflorit originar din estul Americii de Nord, din Nova Scotia la vest până la Minnesota, iar la sud în centrul Floridei până în estul Texasului.

Este un arbore sau arbust cu frunze mici, care crește până la 6 m (mai rar până la 10 m) înălțime, adesea cu un grup dens de tulpini de la baza sa. Coaja este maro deschis, netedă, solzoasă, scoarță interioară roșiatică violet. Ramurile sunt pubescente la început, mai târziu netede, maro portocaliu deschis, marcate cu puncte albe ocazionale, maro închis sau roșiatice. Mugurii de frunze sunt acuti, ușor falcați, pufoşi, maro deschis. Frunzele sunt ovale, de 3,7–16,7 cm lungime și 2,5–13 cm lățime, oblice la bază, acute sau rotunjite la vârf, cu o margine ondulată sau lobată superficial și un pețiol scurt, dur, de 6–15 mm lungime. Florile sunt galben pal, rar portocaliu sau roșiatic, cu patru petale în formă de panglică de 1–2 cm lungime și patru stamine scurte și cresc în ciorchini; înflorirea începe cam la jumătatea toamnei și continuă până toamna târziu. Fructul este o capsulă lemnoasă tare de 10–14 mm lungă, care se desparte exploziv la vârf la maturitate la un an de la polenizare, expulzând cele două semințe negre strălucitoare până la 10 m distanță de planta părinte. Se poate distinge de Hamamelis vernalis înrudită prin înflorirea ei toamna, nu iarna.

 Nativii americani au produs un extract de alun de vrăjitoare prin fierberea tulpinilor arbustului și producerea unui decoct, care a fost folosit pentru tratarea umflăturilor, inflamațiilor și tumorilor. Primii coloniști puritani din Noua Anglie au adoptat acest remediu de la băștinași, iar utilizarea sa a devenit larg stabilită în Statele Unite.

Se foloseşte şi ca plantă astringentă, hemostatică, vasoconstrictoare. H. virginiana produce un tip specific de taninuri numite hamamelitannine. Una dintre aceste substanțe prezintă o activitate citotoxică specifică împotriva celulelor canceroase din colon. Coaja și frunzele au fost folosite de nativii americani în tratamentul inflamațiilor externe.

Efectul astringent: în concentraţii scăzute, taninurile şi proantocianidinele închid membranele celulare şi reduc permeabilitatea capilară, iar în concentraţii mari, taninurile precipită proteinele, la locul de aplicare si reduc suprafaţa leziunilor, atât pe mucoasa anală, cât şi la nivelul pielii, în zona perianală, frecvent iritată, astfel se utilizează cu succes în cazul hemoroizilor. De asemenea, are efect antiinflamator: hamamelitaninul si proantocianidinele sunt inhibitori ai enzimei 5-LOX (lipoxigenaza) din cascada acidului arahidonic si scad astfel productia de mediatori pro-inflamatori.

Se foloseşte şi în cosmetologie datorită proprietăţilor astringente, de micşorare a porilor, purfiante, stimulează microcirculația și sporește fermitatea pielii, tonic venos, reduce senzația de picioare grele, ameliorează edemele și varicele.

Hrean

Armoracia rusticana

Originar din vestul Asiei şi sud-estul Europei, hreanul este o legumă perenă cultivată pentru rădăcinile sale cărnoase, de culoare alb-gălbuie, cu aromă şi gust picant, folosită în condimentarea mâncărurilor, industria conservelor şi nelipsită în pregătirea murăturilor.

Hreanul este folosit de secole în Europa, ca plantă medicinală. Are frunze mari şi o rădăcină groasă, cu coajă maronie şi miez alb. Rădăcina este bogată în vitamina C, iar marinarii o luau cu ei în călătoriile lungi pentru a preveni scorbutul. Hreanul a fost folosit în medicina traditională, în numeroase remedii, fie ca extract (sub forma unui ulei), fie sub forma uscata sau sub forma de rădăcina proaspată. În trecut, hreanul era folosit pentru a trata infecțiile urinare, afecțiunile renale, durerile articulare, problemele respiratorii, artrita si întinderile musculare.

În scop medicinal, hreanul se foloseşte ca atare sau ras şi amestecat cu oţet.

Hreanul conţine vitamine C, A, B1,B2, saruri, minerale de fier, potasiu, calciu, magneziu, glicozizi sulfurati, acid clorhidric, carbonic, glutamine, aspargina, uleiuri volatile, mirosul inţepător al rădăcinii se datorează sulfurii de alil, o substanţă prezentă şi în usturoi şi ceapă ,care prin radere dă naştere unei substanţe numite mirosina, cu proprietaţile iritante ale plantei.

Hreanul conţine un ulei esenţial bogat în compuşi cu sulf cu miros dulce, cunoscuţi drept glucozilinaţi. Aceşti compuşi se găsesc doar în plantele care aparţin familiei muştarului. Ei pot irita pielea, provocând băşici şi arsuri. Hreanul conţine de 2 ori mai multă vitamina C decât lămâia, vitaminele din grupul B şi minerale, printre care potasiu, calciu, fier şi fosfor.

Unii oameni de știință sunt de parere ca ar putea fi un remediu pentru migrenă si se crede că datorită capacității sale de a îngusta vasele de sânge, hreanul ar putea fi de ajutor în tratarea migrenelor, însa nu există studii clinice care sa susțină folosirea hreanului pentru acest tip de durere de cap.

Are efecte anti-cancer. Un studiu arată că, de fapt, hreanul conţine compuşi chimici care luptă contra cancerului, numiti glucozinolaţi. Studiul din 2016, de la Universitatea din Illinois arată că hreanul conţine compuși chimici care ar putea ajuta la detoxifierea şi la eliminarea radicalilor liberi care cauzează cancer în corpul uman. Oamenii de ştiinţă au putut sa găseasca pentru prima data o asociere între hrean şi activarea anumitor enzime de detoxifiere.

Are proprietăți antibacteriene. Studiile sugerează că hreanul poate sa lupte contra unor bacterii, cum ar fi E. coli, H. pylori si Salmonella. Glucozinolații și izotiocinatul de alil, în plus față de posibilele acțiuni antibacteriene, pot avea, de asemenea, proprietăți expectorante (expulzarea mucusului) care sunt benefice persoanelor cu tuse umedă.

Hrișca

Fagopyrum esculentum Moench

Plantă alimentară anuală, din familia Polygonaceae, cultivată pentru fructele sale comestibile, nucule trimuchiate, brune, care conţin amidon şi proteine.

În nord-vestul Europei hrişca este o cultură tipică din Evul Mediu târziu şi începutul Epocii Moderne. Centre ale culturilor de hrişcă erau situate în Olanda, Germania şi Polonia. În estul Europei unele înregistrări plasează hrişca în Epoca Fierului şi în Evul Mediu timpuriu.

Prima sursă scrisă din nordul Germaniei menţionează cultivarea plantei din 1380 încoace. Date istorice consistente arată că hrişca a fost introdusă în anii 1389/1390 în Olanda în cel puţin două zone: în Deventer pe râul IJssel în nordul Olandei şi în hinterlandul din Antwerpen în sudul Țărilor de Jos. În secolul XVI istoricii din Ţările de Jos erau convinşi că hrişca era o „cultură nouă”; se spuneau mai multe poveşti în privinţa originii sale şi a felului în care aceasta a fost introdusă, cele mai multe menţionând faptul că a fost adusă de o persoană importantă din satul lor, al cărui mormânt încă se putea vedea în parohie. Data era situată undeva în jur de 1400-1450 iar originea undeva în Ţara Sfântă.

Analizând denumirea plantei în diferite limbi europene, au fost emise mai multe ipoteze, printre care, luând în considerare denumirile franceză, italiană şi spaniolă, aceea că hrişca vine de undeva de lângă Ţara Sfântă sau cel puţin din zona popoarelor islamice, sau ipotezele ne duc chiar în nordul Africii şi în Orientul Mijlociu, dar nu au existat izvoare scrise care să ateste cultivarea sa în aceste zone.

Problema introducerii plantei ca şi cultură este, de asemenea, şi de relevanţă arheologică. Nu este ceva neobişnuit ca în cadrul săpăturilor arheologice realizate în site-urile pentru Epoca Fierului, perioada Romană sau Evul Mediu Timpuriu să fie găsite fructe de hrişcă (carbonizate sau nu). Dar întotdeauna hrişca este puţină în comparaţie cu grânele obişnuite. Datele palinologice afirmă de asemenea că hrişca a fost prezentă tot timpul, dar în cantităţi mici, atât de mici încât s-a sugerat faptul că grăuncioarele de polen s-au scurs în jos în sol din straturile superioare ale acestuia datând din Epoca Medievală. Dar aceste date atestă totuşi faptul că hrişca a existat aici ca buruiană, nefiind adusă, ci doar devenind o plantă de cultură.

Analizele ADN efectuate începând din anii 1990, atestă specia Fagopyrum esculentum subsp. Ancestralis ca ancestor sălbatic al plantei de hrişcă cunoscute astăzi, originea acesteia fiind undeva în provincia Yunnan din China.

În timpul secolelor XVII-XVIII hrişca a constituit o importantă sursă de hrană pentru oamenii săraci, având deci în acea perioadă şi o mare importanţă socială. Doar după introducerea fertilizatorilor artificiali cultura de hrişcă a început să se diminueze accentuat. Între 1879 şi 1930 a dispărut din câmp şi din statisticile oficiale.

În orice caz, hrişca a avut multiple întrebuinţări, acestea deosebindu-se de la ţară la ţară. Aşa cum se arată în unele texte chinezeşti antice de medicină, populaţia chineză a folosit la început hrişca sub formă de remediu mai degrabă decât ca hrană. În prezent ea este consumată doar în unele regiuni din China. Chiar dacă în Japonia a pătruns sub formă de remediu din China, aici a ajuns să fie treptat o plantă culinară, populară în cultură, devenind o componentă importantă a bucătăriei japoneze tradiționale.

În prezent, cultivatorii principali de hrişcă sunt Federaţia Rusă, Ukraina şi Kazakhstan, culturile furnizând fructul de hrişcă mult folosit ca hrană, făina obținută din acestea fiind utilizată la prepararea biscuiților, fulgilor, tăițeilor, plăcintelor etc. Calitatea lor nutritivă este dată de conținutul mare de proteine de o excelentă calitate bogate în aminoacidul esențial lizină, spre deosebire de cereale. Frunzele mici şi mugurii sunt folosite ca vegetale, florile şi frunzele verzi mai sunt folosite pentru extragerea rutinei utilizată în scop medicinal. Cultura produce o miere de foarte bună calitate.

Studiile au investigat efectul imunomodulator al fracției polizaharidice din hrișcă asupra celulelor macrofage și la șoarecii imunosupresați. Rezultatele au arătat că polizaharidele au crescut indicii din splină și timus, precum și numărul de leucocite în sângele șoarecilor imunosupresați. Astfel, hrișca poate fi folosită ca plantă pen

Hydrastis canadensis

planta medicinala

Este o plantă perenă din familia Ranunculaceae, originară din sud-estul Canadei și estul Statelor Unite. Se poate distinge prin răcădina portocalie. Tulpina este purpurie și păroasă deasupra solului și galbenă sub pământ unde se conectează la rizomul galben. Se reproduce atât clonal prin rizom cât și sexual, cu diviziunea clonală mai frecventă decât reproducerea asexuală. Durează între 4 și 5 ani pentru ca o plantă să ajungă la maturitate sexuală, adică punctul în care produce flori. Plantele aflate în prima etapă, la apariția semințelor și apar cotiledoane, pot rămâne în această stare unul sau mai mulți ani. A doua etapă vegetativă are loc în anii doi și trei (și uneori mai mult) și se caracterizează prin dezvoltarea unei singure frunze și absența unei tulpini bine dezvoltate. În cele din urmă, a treia etapă este reproductivă, moment în care apare înflorirea și fructificarea. Această ultimă etapă durează între 4 și 5 ani.

Este cunoscută datorită utilizării sale în medicina tradițională și, deși există doar dovezi anecdotice că ar putea avea vreun beneficiu terapeutic, ea poate fi dăunătoare.

La vremea colonizării europene a Americii, planta era într-o largă utilizare între anumite triburi autohtone din America de Nord, atât ca medicament, cât și ca material de colorat. Benjamin Smith Barton, în prima sa ediție a Colecțiilor pentru un eseu către o materie medică a Statelor Unite (1798), se referă la utilizarea Cherokee a plantei ca tratament pentru cancer. Ulterior, el atrage atenția asupra proprietăților sale ca un tonic amar și ca spălare locală pentru oftalmie. A devenit un favorit al eclecticilor din perioada lui Constantin Raffinesque în anii 1830. Triburile au folosit de asemenea hydrastisul pentru problemele digestive, ca spălături pentru ochi, ca diuretic și ca tonic amar. La începutul secolului XX, a fost folosit ca şi colorant galben, astringent și repelent pentru insecte.

Conține alcaloizi izochinolinici hidrastină, berberină, berberastină, hidrastinină, canadină și canalidină, tetrahidroberberastin. Berberina, alcaloidul principal, se foloseşte în infecţia cu Helicobacter pylori. Modulează flora gastrointestinală: stimulează dezvoltarea bacteriilor saprofite şi inhibă creşterea bacteriilor patogene. Berberina creste eficienţa triplei terapii în cazul infecţiei cu Helicobacter si reduce efectele negative ale acesteia: 13 studii clinice realizate pe 2048 pacienti infectati cu H pylori au comparat efectul berberinei + tripla terapie cu tripla terapie singură timp de 7-14 zile. Meta-analiza a arătat că rata de eradicare a berberinei+ tripla terapie a fost cu 18%-23% mai ridicata decat tripla terapie singură. De asemenea, reacţiile adverse au fost mai puţine în grupul cu berberina + tripla terapie.

 

Hoodia gordonii

Hoodia este o plantă suculentă cu spini, originară în zonele din Sudul Africii, aparţinând tribului Stapeliae din familia Apocynaceae. În stadiul iniţial de dezvoltare produce doar o tulpină suculentă, iar în timp aceasta dă naştere la ramificaţii. Plantele mature pot da naştere la până la 50 de ramificaţii şi pot cântări chiar 30 kg. În condiţii ideale de vegetaţie planta atinge 1 m înălţime. Florile sunt mari, situate terminal, variază în colorit de la galben-pai la maron-închis, ating un diametru de 75 mm, şi au un miros asemănător cărnii stricate (de cadavru). Fructele, având forma unor coarne de capre sau antilope (de unde derivă şi denumirea lor în unele zone) şi seminţele se produc în octombrie şi noiembrie.

Hoodia gordonii susţine managementul greutăţii corporale prin atenuarea poftei de mâncare.

A fost utilizată popular de unele triburi din Sudul Africii pentru că le asigura o perioadă îndelungată fără nevoia de hrănire.

Hoodia a fost cunoscută şi folosită de tribul San, probabil din timpuri preistorice. Tribul San prezintă obiceiuri datând de 27 000 de ani, şi sunt dovezi că ei cunoşteau proprietăţile Hoodiei de mii de ani. Membrii săi mestecau un fragment din tulpina plantei amare de două ori pe zi pentru a-şi suprima senzaţiile de foame şi sete în timpul lungilor călătorii pentru vânătoare. În mod normal, se tăia tulpina unui cactus în mărimea unui castravete care se consuma cam în două zile. O membră a tribului povestea că „toţi membrii San folosesc xhoba (Hoodia), iar în Namibia o dau câinilor să mănânce când le e foame. Pe vremuri mergeau la vânătoare şi câte trei zile în mijlocul verii fără să mănânce sau să bea apă, şi nu simţeau niciodata foame sau sete”.

Hoodia gordonii a fost descoperită de către colonelul Robert Jacob Gordon, în vecinătatea râului Orange în anul 1779. La doi ani după col. Gordon, un ofiţer olandez de origine scoţiană ajuns în zonă, a botezat planta după prinţul Oragne-ului, iar în a doua sa călătorie pe râu, efectuată special pentru această stapelidă, şi însoţit de această dată şi de lt. William Patterson, a întocmit şi o schiţă a Hoodiei pe care a înmânat-o grădinarului profesionist Francis Masson, trimis de regele Angliei pentru a colecta seminţele plantei şi a le aduce Grădinii Botanice Regale din Kew. În 1796 Masson a publicat schiţa cu denumirea de Stapelia gordonii în cunoscuta sa lucrare Stapeliae Novae. În 1830, în ediţia a doua a Hortus Brittanicus, un catalog botanic cu plante cultivate în grădinile Marii Britanii, a fost introdus genul Hoodia iar specia în discuţie a fost transferată în acest nou gen.

Recent luată în considerare şi în lumea modernă, a devenit subiectul unor studii iniţiate de către Consiliul de Cercetare Ştiinţifică şi Industrială din Africa de Sud la începutul anilor 1980, când au fost evidenţiate proprietăţile de atenuare a poftei de mâncare a extractelor din Hoodia gordonii şi H. pilifera.

În ultimii ani, Hoodia gordonii a câştigat mult în popularitate ca supliment pentru reducerea masei corporale. Se utilizează părţile aeriene deshidratate ale plantei, sau diferite extracte din părţile aeriene. În 2007 au fost izolate şi descrise 11 glicozide oxipregnane (hoodiozidele A-K), împreună cu P57AS3, glicozida oxipregnanică considerată ca fiind principalul responsabil pentru acţiunea plantei.

Istoricul utilizării populare a plantei Hoodia gordonii ca inhibitor al apetitului a fost confirmat prin câteva observaţii pe animale şi oameni. Studii preliminare au arătat că este posibilă producerea suplimentelor alimentare cu Hoodia gordonii scoţând la iveală promiţătoare proprietăţi de complement pentru controlul greutăţii.

 

 

Hamei

Humulus lupulus

Plantă perenă, dioică, volubilă, cu frunze opuse, palmat lobate cu 5 lobi ascuţiţi având marginea serat dinţată, aspre; florile mascule sunt dispuse în cime mici şi verzi, iar cele femele în inflorescenţe pendente sub formă de con (strobil). Fructele sunt achene ovoide ce conţin pe suprafaţa lor glande secretoare. Se folosesc inflorescenţele femele, recoltate în perioada august-septembrie.

Se consideră că denumirea generică Humulus derivă din germanicul Humel sau Humela (purtător de fructe), ideea că aceasta ar proveni din latinescul humus – pământ umed – fiind considerată de unii nefondată. Denumirea speciei – lupulus – este diminutivul pentru lupus – lup, provenind dintr-o idee greşită cum că planta cu cârceii săi sugrumă alte plante.

Hameiul a fost cunoscut din antichitate, dar în vremea aceea nu era folosit încă nici ca plantă medicinală, nici pentru producerea berii. În secolul VIII medicul arab Mesuë recomanda siropul de hamei pentru febră biliară şi purificarea sângelui, recomandare făcută în Evul Mediu şi de către Lonicerus (1528–1586), care mai adăuga proprietăţile sale de a ameliora melancolia, oboseala, congestia splenică, impetigo şi scabia.

Istoricul hameiului relevă, începând din Evul Mediu, utilizarea sa în principal ca aromatizant şi conservant în prepararea berii. În regiunea germaniei din secolul XI încoace, hameiul, având proprietăţi antimicrobiene şi o aromă ideală, a înlocuit toate substanţele utilizate până atunci pentru aromatizarea şi conservarea berii. Reinheitsgebot (Legea germană pentru puritatea berii) formulată în 1516, susţinea că berea poate fi preparată doar din apă, malţ şi hamei.

Paracelsus (1493–1541) recomanda hameiul ca remediu digestiv iar Matthiolus (1501–1577) îl menţiona ca diuretic şi stimulent biliar. Utilizarea medicinală a conurilor de hamei a fost descrisă de Hecker (1834) şi Clarus (1864) atribuindu-i proprietăţi sedative, de remediu în anorexie cauzată de gastrite şi insomnie. De atunci încoace, mulţi medici şi farmacişti atât din Europa cât şi din alte părţi ale globului, au pomenit proprietăţile sale sedative, alături de alte recomandări – creşterea părului, întinerire, digestiv, în probleme ginecologice, renale, tuse, răceli.

Medicina ştiinţifică românească din sec. XIX mai atribuia hameiului o acţiune diuretică ce îl indica în tratamentul gutei şi reumatismului. De mare succes erau pernele cu hamei recomandate pentru efectul lor sedativ.

Una din cele mai studiate proprietăţi medicinale ale hameiului este abilitatea sa de a induce somnul.

Conurile de hamei conţin rezine (humulonă şi lupulonă), acizi amari, ulei esenţial. Lupulina, substanţă rezinoasă de culoare galbenă din compoziţia sa, a fost izolată prima dată de către farmacistul francez Planche, în 1813.

Studiile farmacologice recente au mai găsit pentru hamei efecte antioxidante, antiinflamatoare, antifungice, chemopreventive şi citotoxice, efecte ce le pot da mai multe posibilităţi de utilizare în produsele naturiste.