Ghiara Mâței

Uncaria tomentosa (Willd. ex Schult.) DC.

Denumită după ghimpii de forma unor cârlige, poziţionate la baza frunzelor, ca nişte ghiare de pisică (în spaniolă una de gato), este o plantă lemnoasă căţărătoare pe alţi arbori, nativă în pădurile tropicale amazoniene şi alte locaţii din America de Sud şi Centrală. Des întâlnită în pădurile peruviene. Creşte până la 100 m lungime.

Timp de sute de ani indienii locali, vracii şi şamanii fierbeau scoarţa din zona inferioară a tulpinii şi rădăcinile preparând remedii pentru tratarea multor boli, printre care artrita, ulcerul stomacal, inflamaţiile, dizenteria şi febra. Era folosită şi ca o formă de control a natalităţii. Triburile Aguaruna, Asháninka, Cashibo, Conibo şi Shipibo din Peru folosesc ghiara mâţei de cel puţin 2000 de ani, tribul Asháninka fiind cel mai legat de utilizarea plantei, cu cel mai vechi istoric înregistrat în această privinţă, fiind şi cea mai mare sursă comercială de ghiara mâţei în Peru în prezent.

Având un asemenea istoric, în mod normal, planta a intrat în atenţia oamenilor de ştiinţă. Prima lucrare scrisă a fost realizată în anii 1960 de profesorul european Arturo Bell şi profesorul universitar din Statele Unite Eugene Whitworth, începând astfel înregistrarea utilizărilor tradiţionale, şi analiza compuşilor activi din plantă. Apoi, în anii 1970-’80 munca lui Klaus Keplinger, un jurnalist şi etnolog din Austria, responsabil pentru organizarea primului studiu complet asupra ghiarei mâţei, a dus la comercializarea mai multor extracte din plantă în Austria şi Germania sub prescripţie medicală, la realizarea a patru patente din Statele Unite ce au descris metoda de extracţie a alkaloidului din ghiara mâţei şi acţiunea sa imunostimulatoare, trezind interesul lumii întregi asupra plantei.

În 1994 Organizaţia Mondială a Sănătăţii a sponsorizat prima Conferinţă Internaţională privind Ghiara Mâţei la Geneva, unde aceasta a primit recunoaştere ca plantă medicinală şi s-a subliniat faptul că de la descoperirea chininei în scoarţa unui alt arbore peruvian în secolul XVII, nicio altă plantă tropicală nu a mai stârnit atâta interes la nviel mondial.

Compuşii activi cei mai importanţi îi constituie un grup de alkaloizi denumiţi alkaloizi oxindolici, patru dintre aceştia prezentând proprietăţi imunostimulatoare cel mai activ fiind izopteropodina, acesta fiind folosit şi pentru standardizarea extractelor din ghiara mâţei. Alcaloizi oxindolici nu sunt singurii compuşi activi, pe lângă aceştia s-au mai identificat glicozide ale acidului quinovic cu activitate antivirală, triterpene cu activitate antivirală, antiulceroasă, antiinflamatoare, antialergică şi de stimulare a leucocitelor, polifenoli şi proantocianidine similare celor din sâmburii de grapefruit, şi din ceaiul verde cu activitate antioxidantă puternică, şi fitosteroli ce susţin controlul nivelului de colesterol şi pot acţiona drept precursori hormonali cu proprietăţi antitumorale şi antiinflamatoare. Dar, acţiunea de bază a plantei este cea imunostimulatoare, fiind general recunoscut faptul că ghiara mâţei îmbunătăţeşte procesul de fagocitoză, acesta fiind procesul prin care sistemul imunitar încorporează şi distruge organismele invadatoare şi mutaţiile din organism. Ghiara mâţei a fost utilizată şi pentru a reduce efectele secundare ale chimio- şi radioterapiei în tratamentele convenţionale antitumorale.

Nu poate fi ignorat nici aportul său pozitiv raportat în tratamentul artritelor, reumatismului, gastritei, diverticulitei, sindromului Crohn, dizenteriei, şi ulcerului, în prezent ghiara mâţei fiind în curs de investigaţii în studii privind reducerea progresiei SIDA şi a efectelor medicamentelor, şi de asemenea nici efectele pozitive în cazul leucemiei.

Întâlnim extractele de Uncaria tomentosa şi în produsul FARES capsule Imunitate cu echinacea.

Garcinia

Garcinia cambogia Desr., sinonim – Garcinia gummi-gutta (L.) N. Robson

Garcinia cambogia este un arbore din familia Guttiferae originar din Asia tropicală, cu frunze de culoare verde închis, lucioase, eliptic – obovate; înfloreşte în timpul sezonului cald, iar fructele se coc în timpul sezonului ploios şi sunt cam de mărimea unei portocale, ovoide, galbene sau roşii când sunt coapte, cu 6-8 şanţuri, 6-8 seminţe înconjurate de un tegument suculent; sunt comestibile dar prea acre pentru a fi mâncate crude. Fructele sunt apreciate pentru coaja lor uscată, utilizată în Travancore – Cochin şi Malabar ca şi condiment aromatizant în curry, în loc de tamarind sau lime. În Ceylon, fructele încă necoapte sunt murate, pericarpul gros este tăiat în felii, uscat la soare şi păstrat pentru utilizări ulterioare.

De-a lungul părţii Vestice din sudul coastei Indiei, Garcinia cambogia este cunoscută ca „Goroka” sau „Kattcha puli”. Este implicată în procesul de uscare a peştelui în special în Sri Lanka datorită proprietăţilor sale antibacteriene, iar multe specii de Garcinia sunt utilizate pentru prepararea alimentelor în Tailanda, Malaezia sau Burma.

Datele ştiinţifice au arătat că substanţa activă majoră din fructele de garcinia este acidul hidroxicitric, care îi conferă şi gustul acru caracteristic. Din punct de vedere chimic, acidul hidroxicitric este similar cu acidul citric găsit în portocale şi alte citrice. Seminţele conţin 30-31% grăsimi saturate comestibile asemănătoare cu untul kokam obţinut din Garcinia indica. Pe lângă utilizarea sa pentru prepararea şi păstrarea alimentelor, extractele din garcinia sunt uneori utilizate ca remediu popular purgativ în tratamentul viermilor intestinali şi a altor paraziţi, pentru tumori, dizenterie şi în afecţiunile digestive biliare. Decoctul din coajă este administrat în afecţiuni reumatismale şi intestinale.

În sistemul medicinal indian ayurvedic se consideră că acest tip de fructe cu gustul acru ajută digestia. Se consideră că sucul din fruct mai posedă proprietăţi antiscorbutice şi cardiotonice.

Utilizările moderne se bazează pe faptul că, în organism, carbohidraţii din alimente sunt descompuşi până la glucoză care este stocată sub formă de glicogen. Când depozitul de glicogen este saturat, excesul de glucoză este convertit în grăsimi şi colesterol. Extractul de Garcinia cambogia inhibă în organism conversia glucozei în grăsimi şi colesterol prin inhibarea anumitor procese enzimatice. Creşterea depozitării glicogenului, ajută semnificativ la reducerea nevoii, a poftei de mâncare, inducând astfel reducerea greutăţii corporale.

Prin inhibarea activităţii ATP-citrat liazei, acidul hidroxicitric reduce disponibilitatea acetilco-enzimei A, piatra de temelie pentru sinteza acizilor graşi şi a colesterolului, aceasta putând de asemenea determina organismul să îndepărteze lipoproteinele de densitate joasă (LDL) din sânge.

Întâlnim extractele de Garcinia cambogia şi în produsele FARES în capsulele Silueta perfectă – controlul greutăţii si în ceaiurile la plic Siluetaperfectă – controlul greutăţii.

GANODERMA (REISHI)

Ganoderma lucidum

Ganoderma, sau reishi, este o ciupercă de origine orientală, cu o istorie îndelungată de utilizare pentru susţinerea sănătăţii şi a longevităţii în China, Japonia, şi alte ţări din Asia. Considerată acum rară în natură în China şi Japonia, este pe larg cultivată. Ganoderma creşte pe buşteni sau buturugi, şi prezintă un aspect lucios, compact şi asimetric, variind la culoare de la galben la negru.

Numeroasele legende ce înconjoară această ciupercă sunt atestate de o înregistrare istorică ce se întinde de-a lungul a 2000 de ani şi se consideră că începuturile utilizării sale se duc în urmă cu 4000 de ani. A fost folosită tradiţional în China de către călugării Taoişti pentru a-şi menţine o stare de calm şi linişte, pentru a-şi îmbunătăţi practicile meditative şi pentru a avea o viaţă lungă şi sănătoasă. Familia imperială chineză, căutând longevitatea, a păstrat această ciupercă la loc de cinste, imortalizând-o în cultura chineză prin intermediul picturilor, statuetelor, tapiseriilor de mătase şi a modelelor de pe robele împăraţilor. Cunoscută în diferite moduri, ca „ciuperca imortalităţii”, „ciuperca-100-de-ani” şi „ciuperca puterii spirituale”,Ganoderma a fost utilizată timp de multe secole în medicina tradiţională a Chinei şi Japoniei pentru proprietăţile sale imunomodulatoare şi adaptogenice. În cultura japoneză era considerată cea mai importantă din clasa acestor ciuperci medicinale (din grupul Polyporelor).

În cea mai cuprinzătoare carte materia medica din China, ‘Ben Cao Gang Mu’, publicată în 1578AD, reishi a fost specificată ca fiind cea mai respectată plantă din 120 „plante superioare” (shang pin). Plantele superioare erau clasificate ca fiind cea mai înaltă categorie de plante medicinale având în vedere că ele prelungeau viaţa, preveneau îmbătrânirea, sporeau energia (qi) şi făceau corpul mai uşor şi mai flexibil.

Ganoderma mai are, de asemenea o tradiţie îndelungată de utilizare în medicina chineză pentru tratamentul bronşitelor cronice, iar un studiu a arătat o acţiune a ciupercii de reducere semnificativă a activităţii colinesterazei serice sugerând o reducere în excitabilitatea nervilor parasimpatici, la bolnavii de bronşită.

Cercetările moderne au arătat că Ganoderma prezintă proprietăţi antialergice, antioxidante, antitumorale, antivirale, cardiotonice şi hepatoprotectoare.

Efectele acestei ciuperci au la bază în primul rând prezenţa unor polizaharide cu masă moleculară ridicată şi a antioxidanţilor; ganoderma mai conţine elemente precum potasiu, magneziu, calciu şi germaniu. Este mult utilizată acum în China şi Japonia în tratamentul cancerului şi pentru stimularea sistemului imunitar după radio- şi chimioterapie. Este utilizată de asemenea în tratamentul miasteniei gravis şi a lupusului eritematos sistemic, ambele boli autoimune. Tot în Japonia şi China este utilizată de asemenea pentru tratarea simptomelor infecţiilor virale precum răcelile, gripa, aftele şi hepatita. Cercetările ştiinţifice au evaluat şi dovedit multe din efectele cunoscute ale ciupercii, pe lângă acestea evidenţiind şi un efect de reducere a glicemiei şi un un efect de interferenţă cu procesul de agregare plachetară, care poate fi luat în considerare ca un efect împotriva accidentelor vasculare cerebrale şi a aterosclerozei.

De multă vreme deja, ganoderma a pătruns în domeniul Health and Wellness din viaţa modernă a popoarelor europene.

 

Goji

Lycium barbarum / Lycium chinensis

Goji este un arbust cu frunze căzătoare din familia Solanaceae, ce creşte până la 2,4-4m înălţime, înfloreşte în iunie-august, fructele roşiatice apărând în perioada august-octombrie. Unii autori consideră că specia Lycium barbarum reprezintă goji original tibetan, iar specia Lycium chinensis reprezintă goji chinezesc. În medicina tradiţională chineză este considerat un promotor al longevităţii, povestiri de 2000 de ani referindu-se la abilitatea sa miraculoasă de a prelungi şi îmbunătăţi viaţa. Un mit spune că a fost alimentul de bază al marelui înţelept şi tămăduitor Li Ch’ing Yuen care se spune că avea peste 250 de ani atunci când a murit în 1930. Fructele speciei Lycium au fost declarate comoară naţională de către Comisia Statală de Ştiinţă şi Tehnologie a Chinei. În China are de asemenea o lungă tradiţie ca remediu pentru infertilitatea masculină.

Sistemul de medicină tradiţională chineză este parte a unui sistem antic complex care analizează efectele tratamentelor în termenii efectelor acestora asupra „energiei” anumitor organe. În cadrul acestui sistem se consideră că fructele de goji au următoarele efecte: tonifică ficatul şi rinichii, fluidifică secreţiile de la nivelul plămânilor şi suplimentează energia yin. Utilizările tipice bazate pe aceste efecte sunt în tratamentul pielii uscate, vertijului, a dorinţei sexuale diminuate, durerilor de spate şi tusei cronice uscate.

Această plantă în trecut obscură în îndepărtata Asie, a renăscut recent în lumea modernă din Europa şi America de Nord, dar oficialităţile din Uniunea Europeană, considerând că nu există dovezi semnificative ale utilizării ei aici înainte de 1997, au stabilit că fructele de goji vor fi reglementate ca „aliment nou”. Polizaharidele sunt unele dintre constituenţii importanţi din fructele de goji, acestea având un rol major pentru îmbunătăţirea imunităţii. Fructele de goji au un potenţial nutriţional ridicat, fiind bogate în aminoacizi, până la 21 minerale precum germaniu, zinc, calciu, fier, cupru, seleniu etc., de asemenea vitamine – beta-caroten şi vitamina C, B1, B2, B6 şi E; mai conţin şi acid linoleic, sescviterpenoide, tetraterpenoide, beta-sisterol, şi betaină.
În general se pot folosi fructele uscate, sau se pot rehidrata în apă. Un decoct dulce tonic din fructe este util pentru reducerea tensiunii sangvine şi a colesterolului. Fructele de goji sunt examinate în prezent pentru potenţialul lor de a reduce incidenţa cancerului şi de asemenea de a inversa dezvoltarea tumorilor.

În produsele noastre, am introdus fructele de goji în: Capsule Goji, afine şi cătină, Capsule Antioxidant Antiaging, Capsule vitamina A naturală, Ceai Antistres.

Ghiara Diavolului

Harpagophytum procumbens L.

Plantă perenă din familia Pedaliaceae, creşte spontan în deşertul Kalahari şi în regiunea Namibiei, Botswanei şi Africii de Sud, cu tulpina târâtoare, cu ramuri radiare, frunze opuse, flori mari de 4-6 cm, solitare, tubuloase, cu corola lobată, roşie-violacee, iar fructul o capsulă lignificată terminată printr-o coroană de ţepi curbaţi şi ascuţiţi. De la plantă, în scopuri fitoterapeutice, se foloseşte rădăcina.

Denumirea generică Harpagophytum derivă din forma fructului care aminteşte de un cârlig, având formă de ancoră, în greceşte harpagos. Denumirea de ghiara diavolului provine tot de la cârligele ascuţite ale fructelor, care se agaţă în blana animalelor, astfel răspândindu-se, dar cauzându-le acestora uneori leziuni. Originară în Africa, a fost folosită aici ca plantă medicinală pentru tratarea indigestiei, ca laxativ, pentru probleme asociate sângelui, febră, pentru calmarea durerilor specifice naşterii, de asemenea pentru tratarea rănilor, inflamaţiilor şi furunculelor. Cunoaşterea modernă a implicaţiilor medicinale ale plantei merge în trecutul recent, când soldatul german colonial, ulterior stabilit fermier în Namibia, G. H. Menhert a învăţat despre această plantă de la un vindecător local, în timpul revoltelor Herrero şi Hottentot în 1904 şi 1906. Planta a fost introdusă în Europa pentru prima dată în 1953 de către O. H. Volk şi a fost folosită în special pentru tratarea afecţiunilor metabolice. Oamenii de ştiinţă au stabilit curând că planta este eficientă în artrite.

În anii 1970, „rădăcina africană pentru reumatism” a suferit o reală explozie în Europa, mai ales în Elveţia, iar cererea pentru această rădăcină a crescând continuu. De atunci, ghiara diavolului şi-a câştigat o poziţie fermă în lumea fitoterapiei. Compoziţia chimică a plantei în prezent este bine documentată. Constituenţii de tip iridoid sunt consideraţi responsabili pentru bine cunoscuta acţiune antiinflamatoare a ghiarei diavolului.

Multe studii cu extracte standardizate în harpagozidă au raportat superioritatea faţă de placebo în unele aspecte caracteristice durerilor de spate şi afecţiunilor reumatismale. Pe lângă harpagozidă rădăcina de ghiara diavolului mai conţine oze simple, stachioza, fitosteroli liberi şi glicozidaţi, triterpene, flavone, acizi fenolici, dar principiile active importante sunt cinsiderate iridoidele (harpagozida şi harpagida).

Extractele din rădăcina de ghiara diavolului ameliorează artrozele, sunt lipsite de toxicitate şi se recomandă în afecţiuni reumatologice benigne, în administrare orală sau locală în manifestări articulare dureroase.

În produsele noastre, am introdus extracte standardizate din rădăcina de ghiara diavolului :

-Capsule Articulaţii sănătoase

-Gel cu Ghiara diavolului şi Untul pământului pentru reumatism, dureri articulare şi musculare, entorse.

Ginseng

Panax ginseng C.A. Meyer

Panax ginseng este o specie ierboasă, cu rădăcini tuberizate şi puternic ramificate, în formă de om, frunze penat-compuse, cu fructele bace roşii.

Panax derivă din cuvântul grecesc panakeia (pan = tot, akos = vindecare), via latinescul panacea, însemnând remediu pentru orice. Denumirea ginseng conţine gin (shin, jen) care înseamnă „fiinţă umană”, şi seng sau shen care descriu rădăcina cărnoasă, amăruie; împreună semnifică „rădăcină cărnoasă, amăruie, în formă de om”.

Există mai multe specii de Panax, două fiind cel mai mult folosite – Panax ginseng şi Panax quinquefolius (ginseng american).

Panax ginseng este o bine-cunoscută plantă medicinală nativă în China şi Corea, utilizată în Asia de Est ca remediu natural de mii de ani. A fost descoperit cu 5000 de ani în urmă în Munţii Manciuriei, China. Probabil iniţial utilizat ca aliment, a căpătat rapid admiraţie pentru puterile sale revigorante şi reîntineritoare, forma umană a rădăcinii devenind un simbol al armoniei divine pe pământ. Din secolul III D.H. cererea Chinei pentru ginseng a creat o afacere prin care Coreea obţinea din China mătase şi medicamente în schimbul ginsengului.

Ginseng a fost introdus în Europa în Evul Mediu de către comercianţii arabi, dar utilizarea sa a fost interzisă, forma sa umană fiind total opus interpretată şi fiind considerată un „lucru maur diavolesc”. Proprietăţile terapeutice ale rădăcinii au devenit cunoscute doar din secolul XVII, când danezii au realizat incursiuni navale concurând monopolul iberic comercial pe mare. Willem Piso (1611-1678) a scris prima monografie a plantei, intitulând-o „Ninzin”, aceasta fiind urmată la scurt timp de diverse opinii ale experţilor. Mulţi medici europeni au fost suspicioşi în privinţa mult-lăudatelor proprietăţi vindecătoare, pentru acest motiv planta fiind omisă din farmacopee până în jurul anilor 1800. Utilizarea eclectică a ginsengului a inclus oboseala, infertilitatea, afecţiunile hepatice, amnezia, răcelile, menopauza şi disfuncţiile erectile. Până în anii 1900, cererea pe piaţa internaţională a depăşit capacitatea de furnizor a Coreei, aceasta începând cultivarea plantei în scopuri comerciale.

Începând din 1972, cu un grup de cercetători americani, s-a lucrat la elucidarea compoziţiei chimice şi a eficacităţii plantei. În prezent, ginsengul este unul din cele mai examinate tratamente naturale.

Compuşii activi principali ai ginsengului sunt reprezentaţi de diverse grupuri de saponine steroidice, reunite sub denumirea generică de ginsenozide, considerate a avea efect adaptogenic, transformate fiind în substanţe farmacologic active de către microorganismele intestinale.

Experimentele farmacologice moderne au dovedit că ginsengul conţine şi alţi constituenţi (polizaharide, peptide, alcooli poliacetilenici etc) având acţiune asupra sistemului nervos central, efect neuroprotector, imunomodulator, anticancer, antioxidant, imunostimulent, în caz de imunitate deficitară etc. Recent s-au evaluat, în studii clinice, și efectele sale benefice asupra performanţelor fizice şi psihomotoare, funcţiei cognitive, diabetului, factorilor de risc cardiovascular şi asupra calităţii vieţii.

Ginseng este astăzi un component „vedetă” al produselor naturale de pe piaţa noastră.

 

Ginkgo biloba

 

Arborele pagodelor

(Ginkgoaceae)

Orginile acestui arbore ne îndreaptă spre o epocă, care este greu se stabilit cu exactitate. Unii oameni de ştiinţă îi atribuie acestui copac o vechime de 300 milioane de ani.Conform legendei, strămoşii arborelui Ginkgo au ocupat pe o suprafaţă mare pământul încă înainte de apariţia saurienilor. O mare parte de specii de Ginkgo s-a retras spre Asia de est încă din cretacic. Aici cunoscutul arbore de Ginkgo a reuşit să supravieţuiască epocii glaciare. Biloba este un cuvânt compus, format din latinescul bis care înseamnă doi și loba care înseamnă lob, cu referire la forma divizată, crestată a frunzei. Se spun multe legende şi despre calităţile sale curative. Predecesorul din domeniul medical a fost China, unde începând din secolul al 11-lea au fost folosite în scopuri curative scoarţa, frunzele şi fructele acestui arbore.

Este un arbore care poate ajunge la înălțimea de 30m, cu coroana bogat ramificată. Frunzele sunt pețiolate, mari, cu neervuri ramificate. Florile sunt unisexuate iar frutul este fals, asemănător cu o drupă de culoare galbenă acoperit cu un strat ceros (pruină).

În scop terapeutic se folosesc frunzele (Ginkgo folium) iar în anii ’60 savanţii germani au descoperit că extractul de frunze obţinut prin metode speciale ajută la combaterea insuficienţei irigaţiei sangvine. Astăzi fiecare al 3-lea medicament de tratare a insuficienţei irigaţiei sangvine este un preparat bazat pe extract de arbore Ginkgo. Produsul vegetal este un vasoreglator al capilarelor, ameliorează irigația tisulară, activează metabolismul celular la nivel cerebral și stimulează circulația sanguină cerebrală. Datorită unei compoziții chimice complexe, formată din flavonoide, sescviterpene, ginkgolide, biflavone, taninuri și aminoacizi, frunzele de ginkgo biloba au proprietăți antioxidante puternice și luptă împotriva radicalilor liberi ce produc daune la nivelul organismului precum îmbătrînirea prematură, modificarea membranelor celulare și a structurii ADN. Produsele pe baza de Ginkgo nu trebuie sa lipsească din dieta de întreținere a persoanelor de vârsta a doua și a treia. Studiile clinice au demonstrat că o doză zilnică de extracte preparate din frunzele plantei în cantitate de 120-240 mg îmbunătățește simptomele asociate de insuficiența cerebrală, ca pierderea memoriei, stările depresive, acufenele. Prin metoda “dublu-orb” (doze de 150 mg luate 12 săptămâni zilnic), au fost demonstrate avantajele pe care le au produsele pe bază de extracte din frunzele de Ginkgo. Alte studii clinice au ajuns la concluzia că preparatele din această specie sunt foarte utile în stadiul incipient al bolii Alzheimer, întârziind dezvoltarea demenței senile.

Ginkgo se administrează sub formă de infuzie, tinctură, tablete, extracte (solide, lichide, standardizate- Egb 761) și nu prezintă interacțiuni sau contraindicații.

Ghimpe (Spine)

Xanthium spinosum L.

Plantă anuală, înaltă de 20-80 cm, ramificată de la bază, verde-gălbuie. Frunze ovat-lanceolate sau rombice, adânc trilobate, cu lobii mijlocii mai lungi, pe dos alb-păroase, pe faţă verzi-gălbui. La baza fiecărei frunze se află un spin trifurcat. Florile unisexuate, cele mascule situate în vârful ramurilor, cele femele câte 1-2 la subsuoara frunzelor; fructul elipsoidal acoperit cu spini drepţi cu vârful uncinat. Se recoltează părţile aeriene în perioada iulie-august.

Istoricul ghimpelui ca plantă medicinală este oarecum confuz, din cauza denumirii sale care în vechinme a fost atribuită mai multor specii diferite. Apare menţionat în mod clar abia în cărţile de la sfârşitul secolului XIX, cu acţiune diuretică, diaforetică, alterativă şi sialogogă, sau chiar astringentă, recomandat fiind ca remediu pentru unele boli ale sângelui, şi în hidrofobie.

A fost utilizat mai mult ca remediu domestic. Planta întreagă este un stiptic activ util pentru aplicaţii generale.

Din Europa a fost introdus şi în Asia, unde de asemenea a fost utilizat ca diuretic, antiperiodic (în febră intermitentă), sudorific, antidiareic şi stiptic.

În medicina populară din zona Asiei Centrale, tinctura din plantă era folosită pentru a trata guşa, reumatismul şi răcelile, pentru tratarea bolilor inflamatorii şi de asemenea ca diuretic, antipiretic şi sedativ.

În medicina populară românească, ghimpele este folosit atât individual cât şi în combinaţii ca tratament naturist în special în infecţii şi litiază urinară, a altor afecţiuni urinare, şi în inflamaţii ale prostatei, chiar şi în cancerul de prostată şi în cancerul organelor genitale, şi de asemenea în hipertiroidism, noduli tirpidieni.

Părţile aeriene ale ghimpelui conţin flavone, lactone sesquiterpenice – xanthinină, xanthanină, xanthanol, izoxanthanol, xanthinosin, tomentosin, şi derivaţi ai xanthanolidelor, diterpena atractilozidă, ulei esenţial, xanthumină şi decatilxanthumină, fitosteroli – beta-sitosterol şi stigmasterol. Mai conţin carboxiatractilosidă, substanţă responsabilă pentru efectul toxic la animale.

Xanthatina a arătat în studii activitate bactericidă şi fungicidă.

La noi în ţară este valorificat în special în produsele naturiste recomandate pentru afecţiuni inflamatorii ale prostatei.

Ghimbir

Zingiber officinale L.

Ghimbirul este o specie originară din Asia tropicală; perenă, cu rizom cărnos, ramificat ca o mână cu degete, cu tulpini aeriene ierboase ce se reînnoiesc anual, unele fiind înalte cu frunze, altele scurte, reproducătoare, purtând florile.

Denumirea provine de la grecescul zingiber, cuvânt de origine sanscrită.

Plantă medicinală cunoscută din vechime, ghimbirul a fost utilizat ca remediu în medicina tradiţională chineză şi indiană de mai bine de 2500 de ani. În medicina Ayurvedică a fost folosit ca remediu natural carminativ, anti-colitic, pentru stimularea digestiei, pentru hemoroizi, boli cronice ale pielii, obezitate şi sângerări anormale după naştere. În Medicina Tradiţională Chineză a fost şi este recomandat în balonare, tuse, vomă, diaree şi reumatism.

În Europa ghimbirul a fost menţionat în secolul I de către medicul grec Dioscorides, pentru proprietăţile sale digestive, pentru stimularea intestinală şi ca util pentru stomac. Din jurul anilor 1100 a fost utilizat în toate ţările europene. În lucrările medicale europene vechi, scrise de Harpestreng cca.1200, Lonicerus 1564, Matthiolus 1626, Bentley şi Trimen 1880, ghimbirul este descris ca util pentru stimularea apetitului şi a digestiei, pentru intestin şi pentru infecţii bucale şi gingivale. Monografiile ghimbirului au fost şi încă sunt parte din majoritatea farmacopeelor europene şi non-europene [Imbesi 1964; Farmacopeea Republicii Populare Chineze 2005; Farmacopeea Ayurvedică Indiană; Farmacopeea Indiană 2007] şi bineînţeles din Farmacopeea Europeană 7. Farmacopeea Chineză recomandă ghimbirul în vomă şi diaree însoţite de extremităţi reci şi puls slab; pentru dispnee şi tuse cu expectoraţie abundentă.

Rădăcina de ghimbir conţine ulei esenţial cu peste 100 de compuşi identificaţi, în principal compuşi terpenoidici. Principiile responsabile de gustul picant, sau constituenţii non-volatili, ai ghimbirului, sunt considerate responsabile pentru proprietăţile aromatice ale acestuia şi pentru activitatea farmacologică. Printre acestea: gingerolii, shagaolii, gingerdione, paradol, vallinoide, galanali A şi B, şi zingerona. Alţi compuşi ai ghimbirului constau în carbohidraţi, grăsimi, minerale, oleorezine, vitamine, ceruri, enzime proteolitice. Rizomul de ghimbir conţine venilil-cetone pungente, incluzând (6)-gingerol şi (6)-paradol, pentru acestea raportându-se activitate puternic antiinflamatoare precum şi proprietăţi antitumorale.

Pe lângă aceste proprietăţi bine cunoscute, datorită cărora găsim ghimbirul individual sau în combinaţii în produsele naturale de la noi, acesta mai posedă proprietăţi antiemetice, antinociceptive, antitusive (siropuri de tuse), antivirale, antioxidante, cardiotonice, imunomodulatoare, antifebrile şi chiar hipocolesterolemiante. Ghimbirul, fiind un agent termogenic, poate fi considerat ca agent funcţional pentru restaurarea unei balanţe energetice pozitive, şi ca urmare poate fi util în terapia naturistă a obezităţii, febră, infecții virale, în cazuri de imunitate precară.

 

Gențiană

Gentiana lutea (Gentianaceae)

Numele său este un tribut adus lui Gentius, un antic rege ilir, despre care se spune că a descoperit proprietățile tonice ale plantelor și a menționat pentru prima oară într-o scriere această plantă medicinală. De mai bine de două mii de ani, gențiana este folosită în toată Europa ca tonic amar, ca anti-toxic și stimulent al funcțiilor ficatului. În medicina populară românească, ocupă un loc de cinste, fiind denumită, în nordul țării, de către vindecătorii populari, “căpitanul buruienilor de leac” și fiind folosită ca tonic digestiv și al întregului organism, precum și ca remediu împotriva diferitelor otrăviri. Despre Pintea Viteazul se spunea că purta mereu cu el o ploscă umplută cu plămădeala rădăcinei de gențiană, pe care o folosea contra “răului la inimă”. Se credea chiar că rădăcina de gențiană, administrată șapte sau nouă zile la rând, are proprietăți exorcizante, scoțând demonii care produc feluritele boli, precum și orice rău din trup.

Ghințura galbenă cum i se mai spune, este o plantă erbacee, perenă, cu o tulpină ce apare abia din anii 5-6 de la vegetație, fistuloasă, cilindrică, goală pe interior. Frunzele sunt ovat eliptice, cu margine întreagă iar florile sunt mari de culoare galbenă, dispuse în cime și înfloresc în iunie-august. În scopuri medicinale se folosește rădăcina (Gentianae radix). Aceasta se recoltează de la plantele de 3-7 ani, în perioada octombrie noiembrie sau în martie.

Gențiana este o plantă medicinală cu acțiune tonic amară, eupeptică și aperitivă datorită principiilor amare ce le conține, cum este gentiopicrină, principala componentă ce se găsește în proporție de 2-3% în produsul vegetal uscat. Planta mai conține glucide, taninuri, alcaloizi, xantone și o cantitate redusă de ulei volatil. Are acțiune tonică și asupra ficatului, vezicii biliare. Este un remediu natural pentru combaterea unor afecțiuni cum ar fi dureri de stomac, balonări, digestie lentă, anorexie, boli de ficat, paraziți intestinali. Se utilizează ca tratament naturist sub sub formă de decoct, tinctură, infuzie, sirop și se poate combina cu ghimbirul, cardamomul și reventul.

Cercetări recente au stabilit că derivații xantonici au acțiune inhibitoare a monoaminoxidazei, ceea ce determină acțiunea antidepresivă a preparatelor de gențiană.

Gălbenele

Calendula officinalis L. (Compositae)

Denumirea ştiinţifică se datorează faptului că înfloreşte aproape tot anul, adică, în vechiul calendar roman, la toate calendele. În franceză, acestea poartă numele de „souci”, cu referire la culoarea plantei, derivat de la „floarea soarelui”. Potrivit unei legende engleze, Fecioarei Maria îi plăcea să-şi împletească în păr gălbenele; de aceea, în limba engleză, aceasta floare este numită „marigold”, însemnând „aurul Mariei”. Practicienii din secolul al XVII-lea o recomandă pentru „întărirea inimii” şi în tratarea variolei şi rujeolei.

Se pot utiliza sub formă de infuzie, decoct, ceaiuri, comprese, spălături, măşti şi produse cosmetice. În funcţie de afecţiunea care se doreşte a fi tratată, gălbenelele pot fi utilizate pentru tratament local (creme, comprese, maşti, spălături) sau pentru tratamente sistemice (decoct, infuzie, ceai etc).

Au capacitatea de a ajuta organismul în lupta împotriva infecţiilor, având acţiuni antiinflamatoare, antiseptice, antibacteriene şi antifungice prin prezenţa saponozidelor şi uleiului volatil. Gălbenelele au acțiune cicatrizantă, emolientă și demulcentă datorită mucilagiilor, care formează geluri vâscoase, formând astfel un strat coloidal protector pentru mucoase și ţesuturi. Efectul cicatrizant al gălbenelelor se datorează carotenoidelor care asigură multiplicarea celulelor precum şi un efect antioxidant benefic împotriva radicalilor liberi.

Un studiu făcut asupra efectelor gălbenelelor asupra unui grup de pacienți cu probleme gastrice, mai exact ulcer gastroduodenal și gastrită hiperacidă; după tratamentul cu gălbenele, rezultatele au arătat dispariția nișei ulceroase la unii pacienți, aciditatea gastrică a scăzut foarte putin, ceea ce a condus la concluzia că gălbenelele acționează în aceste afecțiuni prin vindecarea epiteliului gastric, adică a acelui strat de protecție a stomacului care este lezat de boală. De asemenea se utilizează pentru vindecarea ulcerului bucal, la nivelul gâtului sau venos.