Grindelia

Grindelia (Grindelia robusta, familia Compositae) mai este cunoscută sub denumirea de „gumă din plante” sau „planta de gumă”. Conţine în principal flavonoide, saponine și răşini.

Este o plantă perena, înaltă de aproximativ 1 m inaltime, cu un conținut ridicat de rășină. Este nativa din America de Nord și există peste 50 de specii, toate având efecte similare. Crește între 60 și 120 de centimetri înălțime. Frunzele sunt zimtate. Florile apar între mai și septembrie. Capul floriii este galben, are un diametru de 4-5 cm. Semințele se dezvoltă din flori până la sfârșitul toamnei.

Pentru indieni și mai târziu pentru coloniști, planta a fost cunoscută si folosită împotriva multor boli și ca antidot la otraviri, pentru păduchi, vopsirea părului.

Se foloseşte partea aeriană a plantei, care are acţiune antispastică, expectorantă (prin saponinele triterpenice și rezine) şi hipotensivă. Grindelia acţionează ca miorelaxant pentru muşchii netezi. Este utilizată în tratamentul stărilor astmatice şi în bronşite. Grindelia robusta a fost recunoscută ca fiind deosebit de eficientă în tratarea cazurilor de astm, în special pentru efectele ei binefăctoare rapide.

Tratamentul cu grindelia este în special util pentru tratarea afecţiunilor respiratorii. Grindelia acţionează asupra distribuţiei cardio-pulmonare în cazul tusei uscate. Grindelia este un remediu eficient pentru bronşită.

Pulberea de grindelia acţionează în sens reglator asupra circulaţiei pulmonare. Este utilă în caz de tuse cu expectoraţie abundentă. Tratamentul cu grindelia este util şi pentru pentru afecţiuni cutanate. Aplicarea pulberii de grindelia este folositoare în caz de erupţii cutanate, caracterizate de senzaţie de arsură severă şi mâncărime. Grindelia este utilă în caz de zona Zoster.

De asemenea, este deosebit de eficientă în multe dintre afecţiunile capului. Este utilă în caz de dureri resimiţite în globii oculari, oftalmie şi irită.

Ghebe de Miere

Armillaria mellea

Este o ciupercă medicinală, denumită popular, ghebe de miere sau ghebe cu inel. Acest burete este o specie saprofită, care crește în România, Basarabia și Bucovina de Nord în număr mare, în tufe cu multe exemplare, pe trunchiuri de copaci aflați în putrefacție ori pe copaci vii, în păduri de foioase, dar mai ales în cele de conifere pe molizi, unde produce o distrugere frapantă și pricinuiește importante pagube, provocând putregaiul alb al lemnului. Specia se dezvoltă din septembrie până în noiembrie (decembrie).

Pălăria are un diametru de 4-10 (15) cm, este cărnoasă, la început emisferică, apoi convexă, pentru mult timp cu marginea răsucită în jos, aplatizând odată cu vârsta, atunci adesea ceva adâncită cu un gurgui mic central și de culoare mai închisă în mijloc. Cuticula este netedă și mată pe vreme uscată, dar lucioasă și unsuroasă pe timp umed, fiind de culoare foarte variată care tinde de la gri-albicios, peste gălbui, ocru, roșcat, până la brun, chiar brun închis. Lamelele sunt nu foarte late, inegale, în tinerețe destul de dese și acoperite cu o cortină cu fire ca de păianjen, slab ondulate, scurt decurente la picior cu dințișori și brazde, fiind la început albuie, apoi gălbuie, roșiatice sau maronii, la bătrânețe cu pete de un roșu murdar, devenind mai late și stând atunci foarte îndepărtate. Piciorul este relativ lung cu o înălțime de 5-12 (20) cm și o lățime de 1-1,5 (3) cm, fiind canelat sau flocos, fibros, elastic, ușor curbat, pufos pe interior, câteodată și bulbos la bază, acolo acoperit de un văl ca bumbacul.
Corpul ciupercii este bogat în carbohidrați, grăsimi, proteine. Manitolul este principalul polizaharid liber, în timp ce acidul malic este cel mai abundent acid organic. δ-Tocoferolul este forma dominantă a tocoferolilor cu 42,41 μg la 100 g. Predomină acizii grași polinesaturați, urmați de acizii grași saturați și mononesaturați.
Printre efectele ciupercii se numără efectul antioxidant, antimicrobian, neuroprotector, antihiperglicemic și imunomodulator.
Studiile au arătat că polizaharidele din Armillaria mellea au proprietăţi imunomodulatoare fiind benefice organismului în curele de protecţie după chimioterapie sau în perioadele în care există un risc de infecție cu agenți patogeni (virusuri, bacterii) deoarece stimulează eficient imunitatea şi susține procesele de apărare ale organismului. Acest efect este datorat activării macrofagelor şi celulelor NK (natural killer).

Gheara-mâței

Uncaria tomentosa (Willd. ex Schult.) DC.
Denumită după ghimpii de forma unor cârlige, poziţionate la baza frunzelor, ca nişte gheare de pisică (în spaniolă una de gato), este o plantă lemnoasă căţărătoare pe alţi arbori, nativă în pădurile tropicale amazoniene şi alte locaţii din America de Sud şi Centrală. Des întâlnită în pădurile peruviene. Creşte până la 100 m lungime.
Timp de sute de ani indienii locali, vracii şi şamanii fierbeau scoarţa din zona inferioară a tulpinii şi rădăcinile preparând remedii pentru tratarea multor boli, printre care artrita, ulcerul stomacal, inflamaţiile, dizenteria şi febra. Era folosită şi ca o formă de control a natalităţii. Triburile Aguaruna, Asháninka, Cashibo, Conibo şi Shipibo din Peru folosesc gheara mâţei de cel puţin 2000 de ani, tribul Asháninka fiind cel mai legat de utilizarea plantei, cu cel mai vechi istoric înregistrat în această privinţă, fiind şi cea mai mare sursă comercială de gheara mâţei în Peru în prezent.
Având un asemenea istoric, în mod normal, planta a intrat în atenţia oamenilor de ştiinţă. Prima lucrare scrisă a fost realizată în anii 1960 de profesorul european Arturo Bell şi profesorul universitar din Statele Unite Eugene Whitworth, începând astfel înregistrarea utilizărilor tradiţionale şi analiza compuşilor activi din plantă. Apoi, în anii 1970-’80 munca lui Klaus Keplinger, un jurnalist şi etnolog din Austria, responsabil pentru organizarea primului studiu complet asupra ghearei mâţei, a dus la comercializarea mai multor extracte din plantă în Austria şi Germania sub prescripţie medicală, la realizarea a patru patente din Statele Unite ce au descris metoda de extracţie a alkaloidului din gheara mâţei şi acţiunea sa imunostimulatoare, trezind interesul lumii întregi asupra plantei.
În 1994 Organizaţia Mondială a Sănătăţii a sponsorizat prima Conferinţă Internaţională privind Gheara Mâţei la Geneva, unde aceasta a primit recunoaştere ca plantă medicinală şi s-a subliniat faptul că de la descoperirea chininei în scoarţa unui alt arbore peruvian în secolul XVII, nicio altă plantă tropicală nu a mai stârnit atâta interes la nviel mondial.
Compuşii activi cei mai importanţi îi constituie un grup de alcaloizi denumiţi alcaloizi oxindolici, patru dintre aceştia prezentând proprietăţi imunostimulatoare cel mai activ fiind izopteropodina, acesta fiind folosit şi pentru standardizarea extractelor din gheara mâţei. Alcaloizi oxindolici nu sunt singurii compuşi activi, pe lângă aceştia s-au mai identificat glicozide ale acidului quinovic cu activitate antivirală, triterpene cu activitate antivirală, antiulceroasă, antiinflamatoare, antialergică şi de stimulare a leucocitelor, polifenoli şi proantocianidine similare celor din sâmburii de grapefruit, şi din ceaiul verde cu activitate antioxidantă puternică, şi fitosteroli ce susţin controlul nivelului de colesterol şi pot acţiona drept precursori hormonali cu proprietăţi antitumorale şi antiinflamatoare. Dar, acţiunea de bază a plantei este cea imunostimulatoare, fiind general recunoscut faptul că gheara mâţei îmbunătăţeşte procesul de fagocitoză, acesta fiind procesul prin care sistemul imunitar încorporează şi distruge organismele invadatoare şi mutaţiile din organism. Gheara mâţei a fost utilizată şi pentru a reduce efectele secundare ale chimio- şi radioterapiei în tratamentele convenţionale antitumorale.
Nu poate fi ignorat nici aportul său pozitiv raportat în tratamentul artritelor, reumatismului, gastritei, diverticulitei, sindromului Crohn, dizenteriei şi ulcerului, în prezent gheara mâţei fiind în curs de investigaţii în studii privind reducerea progresiei SIDA şi a efectelor medicamentelor şi, de asemenea, efectele pozitive în cazul leucemiei.

Guaiac

Guaiacum officinale L.

Arbore ornamental sempervirescent din familia Zygophillaceae, vegetând insulele Indiilor de Vest, Jamaica, St. Thomas şi St. Domingo, guaiacul prezintă un trunchi maron-verzui cu creştere foarte lentă, atingând înălţimi de până la 20 m, aproape întotdeauna strâmb şi cu coaja brăzdată; lemnul este foarte greu, solid şi dens; frunzele penate, ovale obtuze; fructe capsulă în formă de inimă; seminţe solitare, dure, de formă alungită. Inima lemnului vechi este verde închis, conţine sevă în cantitate redusă și de o culoare gălbuie; lemnul este în mare măsură folosit de strungari, fiind foarte greu și durabil. Lemnul are un gust ușor înțepător și este inodor, cu excepția cazului în care este încălzit, iar atunci acesta emite un miros agreabil. Coaja conţine 1% ulei volatil cu un parfum delicios.

Indienii spuneau că ei au cunoscut guaiacul ca remediu înainte de descoperirea Americii de către europeni. Dupa ce Delgado a adus lemnul în Spania, în 1508 acesta devenea deja cunoscut sub numele Lignum Sanctum, Lignum vitae sau Lignum benedictum și era larg utilizat ca agent antisifilitic. În Germania Nicolaus Sondaj (1517), Leonhard Schmaus (1518) și Ulrich von Hutten (1519) au publicat tratate privind efectul curativ al noului medicament. Anton Musa Brasavola în 1545 descrie deja trei tipuri de lemn de guaiac. Lemnul și scoarța arborelui erau folosite împotriva scrofulozei, în gută, reumatism și tulburări menstruale. Guaiacul a fost probabil mult mai târziu utilizat de către medici englezi. În 1760 Emerigon a făcut un nou preparat cunoscut sub numele de „specific american” pentru gută. În Letonia, tinctura Guajaci se folosea pentru dureri de cap.

Lemnul şi rezina, sau sucul solidificat, sunt părţile utilizate în medicină, chiar dacă se afirmă că întreg arborele posedă virtuţi medicinale. Scoarţa este considerată cea mai activă parte, dar este rar comercializată. Lemnul şi rezina de guaiac administrate intern produc o senzaţie de cald la nivelul stomacului şi una de uscăciune la nivelul gurii generând senzaţia de sete. Ele acţionează ca stimulente, crescând senzaţia de căldură la nivelul organismului şi accelerând circulaţia. Ca diaforetic şi curativ a fost administrat (de obicei sub formă de decoct sau sirop) în reumatismul cronic, afecţiunile cutanate cronice, scrofuloză şi afecţiuni sifilitice.

Rezina conţine acizii guaiaretic, guaiaconic şi guaiacic şi saponinele guaiacsaponina şi acidul guaiacsaponic, precum şi o substanţă similară cu gutta percha denumită guaiagutină.

Substanţa vegetală mai este diuretică şi uşor laxativă, fiind administrată în amigdalite, artrită reumatoidă, reumatism şi gută cronice, calmând durerile şi reducând inflamaţiile şi recurenţa acestora la administrarea de durată. Acţionează ca stimulent, crescând căldura corpului şi circulaţia sangvină. O cunoscută reţetă veche este Mistura Guaiaci compusă din rezină de Guaiacum, zahăr rafinat, tragacant, apă de scorţişoară şi utilizată în gută şi reumatism cronic, de asemenea, în amigdalită şi unele afecţiuni cutanate.

Produsul homeopat pe bază de guaiac este şi acesta utilizat în artrite, reumatism şi amigdalită.

 

Gotu kola

Centella asiatica (L.) Urban

Centella asiatica (L.) Urban (sinonime Centella coriacea Nannfd., Hydrocotyle asiatica L., Hydrocotyle lunata Lam., şi Trisanthus cochinchinensis Lour.) este o plantă tropicală medicinală din familia Apiaceae, nativă în ţări din sud-estul Asiei precum India, Sri Lanka, China, Indonezia, şi Malaysia precum şi în sudul Africii şi Madagascar.

Frunzele, care sunt comestibile, sunt alterne, subţiri, cu peţiol lung, reniforme, orbiculare sau oblong-eliptice, cu şapte nervuri, şi au o culoare verde-gălbuie. Planta creşte orizontal înmulţindu-se prin stolonii cerzi sau roşietici.

Este o plantă etnomedicinală utilizată pe diferite continente în diverse culturi vechi şi grupuri tribale. Este menţionată în textele chinezeşti tradiţionale antice de acum 2000 de ani şi în cele de medicină tradiţională indiană Ayurveda de acum 3000 de ani. Chinezii prescriau cure cu frunze în tratamentul leucoreei şi a febrei toxice în timp ce în India planta era utilizată în sistemul de medicină Ayurvedic în tratamentul astmului, bronşitelor, în hidropizie, elefantiazis, catar gastric, probleme cu rinichii, lepră, leucoree, boli de piele şi uretrită. În Madagascar planta a fost, de asemenea, utilizată în tratamentul leprei. În Malaezia, cu toate că planta este consumată ca aliment sub formă de salate, este apreciată şi pentru efectele sale benefice în îmbunătăţirea memoriei şi tratarea oboselii mentale, anxietăţii şi eczemelor.

Extractul proaspăt din plantă a fost folosit de locuitorii din Java şi Peninsula Malay multă vreme ca şi tonic cerebral în retard cognitiv, iar extern pentru tratarea rănilor.

Centella a fost cultivată cu succes în unele ţări precum Turcia datorită importanţei sale medicinale. Planta are numeroase efecte farmacologice favorabile sănătăţii omului. Monografii ale sale descriind în special tratarea rănilor şi îmbunătăţirea memoriei există între publicaţiile medicale din Europa. În acestea, pe lângă efectul neuroprotector, s-au raportat pentru C. asiatica o gamă largă de activităţi biologice precum cele antiinflamatoare, de vindecare a rănilor, antipsoriatice, antiulcer, hepatoprotectoare, anticonvulsive, sedative, imunostimulente, cardioprotectoare, antidiabetice, citotoxice şi antitumorale, antivirale, antibacteriene, insecticide, antifungice, antioxidante precum şi beneficii în tratamentul leprei şi a deficienţei venoase.

În sistemele de medicină populară planta are raportate, de asemenea, nenumărate utilizări: terapia albinismului, a anemiei, astmului, bronşitelor, celulitei, şi încă în rujeolă, constipație, dermatită, diaree, amețeli, dizenterie, dismenoree, disurie, epistaxis, epilepsie, hematemeză, hemoroizi, hepatită, hipertensiune arterială, icter, leucoree, nefrită, tulburări nervoase, nevralgii, reumatism, variolă, sifilis, durere de dinți, uretrită și varicelă. Sub formă de cataplasme a fost folosită pentru a trata contuzii, fracturi închise, entorse și furunculoze.

Un număr de studii au descris efectul protector remarcabil al plantei împotriva mai multor boli ale sistemului nervos central. Efectele biologice ale C. asiatica au fost, în general, atribuite derivaților majori care includ triterpene, inclusiv acidul asiatic, acidul madecasic, asiaticozida, madecassozida și acidul brahmic. S-a sugerat faptul că efectul neuroprotector al plantei rezidă din diferite mecanisme, dintre care majoritatea sunt în relaţie cu unele influențe pozitive asupra parametrilor de stres oxidativ.

Triterpenelor pentaciclice li s-au atribuit şi proprietăţile de tratare a venelor varicoase şi a rănilor. Mia multe studii experimentale au evidenţiat multiplele proprietăţi biologice ale plantei, printre care activitatea antioxidantă.

Produsele medicamentoase care conțin extracte triterpenice din Centella asiatica sunt autorizate în Europa pentru uz cutanat (pudră, cremă și unguent) din anul 1968.
Constituenții activi ai plantei sunt astăzi componente ale multor preparate cosmetice la nivel mondial în domeniul de îngrijire a pielii. Frunzele de Centella asiatica au găsit aplicarea în practica clinică pentru tulburări dermatologice și, în special, pentru îmbunătățirea procesului de vindecare a rănilor, arsurilor, pielii şi a ulcerelor venoase.

Compoziţia chimică a plantei se consideră a fi bine studiată, activităţile sale farmaceutice fiind asociate constituenţilor triterpenoidici.

Planta uscată conţine: ulei volatil 0,1%, cu terpen acetat, germacren, cariofilen, p-cimol, pinen; derivaţi de flavone –  quercetin glicozida, kempferol; sescviterpene – cariofilen, elemen şi bicicloelemen, trans-farnesen, germacren D; steroizi triterpenici – sitosterol, stigmasterol; acizi triterpenici – acid asiatic, acid 6-hydroxy asiatic,  acid madecassic, acid madasiatic, acid betulinic, acid thankunic, acid isothankunic; saponine sau pseudosaponine (1-8%) – asiaticozida (componentul major), asiaticozida A, asiaticozida B, braminozida, brahmozida, brahminozida, thankunizida, izothankunizida.

Planta mai conţine aminoacizi – alanină şi serină (componentele majore), aminobutirat, aspartat, glutamat, histidină, lisină şi treonină; hydrocotylin (un alkaloid), vallerină (un principiu amar), acizi graşi (ex. acid linoleic, acid linolenic, lignocen, acid oleic, acid palmitic, acid stearic),  resine şi taninuri.

Frunzele sunt bogate în carotenoide, vitamine B şi vitamina C (Tiwari et al. 2000). Recent, au fost izolate două flavonoide noi castilliferol 1 and castillicetin 2 (ambele manifestând activitate antioxidantă) precum şi doiun compus cunoscut – acidul izoclorogenic 3 (Subban et al. 2008). În extractul metanolic au fost detectate flavonoidele apigenină, rutină şi quercetina (Bhandari et al. 2007).

O polizaharidă izolată din extractul etanolic din Centella asiatica este un arabinogalactan cu structură complicată (Wang et al. 2004).

Utilizări susţinute de date clinice: tratamentul rănilor, arsurilor, şi afecţiunilor ulceroase ale pielii, şi prevenirea cicatricilor keloide şi hipertrofice. Extractele din plantă au fost utilizate pentru tratamentul arsurilor de gradul II şi III. Au fost de asemenea utilizate topic pentru a grăbi vindecarea, în special în cazul rănilor cronice postchirurgicale şi post-traumă. Extractele din Centella au fost administrate oral pentru tratamentul ulcerelor stomacale şi duodenale cauzate de stres.

Ghimpe

Ruscus aculeatus L.

Ruscus aculeatus L. sau ghimpele, aşa cum este el cunoscut, vine din sud-vestul Europei şi face parte din familia Liliaceae. La noi în ţară planta este protejată prin Lege.

Ghimpele se distinge prin:

– rămurelele sale, care sunt transformate în formaţiuni lăţite, similare frunzelor, numite filocladii, terminate printr-un spin;

-prin florile mici, verzui, care apar iarna şi primăvara târziu, pe filocladii

-prin fructe, ce apar ca nişte boabe roşii.

Planta a fost folosită încă din timpuri antice ca diuretic sau pentru a uşura durerile menstruale şi disconfortul retenţiilor de apă. De asemenea, se întrebuinţa la tratarea insuficienţei venoase cronice, hemoroizilor şi venelor varicoase.

Studiile realizate până în prezent au arătat că rizomii de ghimpe posedă proprietăţi venotonice exercitând un efect protector asupra capilarelor, a endoteliului vascular, şi a musculaturii netede. Flavonoidele din conţinutul plantei contribuie la întărirea vaselor de sânge, la reducerea fragilităţii capilare ajutând la menţinerea unei circulaţii sănătoase.

Farmacopeea Europeană prescrie un conţinut de minimum 1 % total sapogenine exprimate ca ruscogenine (un amestec de neoruscogenină şi ruscogenină).

Dioscorides, recomanda planta, încă din secolul I, ca laxativ şi diuretic.

Farmacistul secolului XVII, Nicholas Culpepper, menţiona decoctul din rădăcini, şi o cataplasmă din fructe şi frunze pentru a facilita refacerea oaselor rupte. Ruscus aculeatus a căzut oarecum în uitare până la începutul anilor 1900. Apoi, în anii 1950 cercetătorii francezi au arătat că extractul alcoolic din rizomi produce un efect vasoconstrictor în testele pe animale. În prezent preparatele din Ruscus se bazează pe extractele apos sau alcoolic din rizomi. Pe piaţă există de asemenea şi pulbere din rădăcini.

Un studiu din 2000 a demonstrat efectul benefic al rizomilor de Ruscus pentru ameliorarea simptomelor hipotensiunii ortostatice, îmbunătăţind astfel calitatea vieţii. Pare că realizează ceea ce alte terapii nu au oferit – reduce înrăutăţirea efectelor hipotensiunii ortostatice în condiţii de temperaturi foarte ridicate, fiind, în final, un produs fitoterapeutic sigur şi accesibil.

În preparatele fitoterapeutice se folosesc tulpinile, dar îndeosebi rizomii.

Rizomii de Ruscus aculeatus intră şi în compoziţia produsului FARES, ceai VENOTONIC.

Graviola

Annona muricata L.

Plantă aparţinând familiei Annonaceae, considerată originară din Indiile de Vest şi nordul Americii de Sud, având în prezent o distribuţie largă, din sud-estul Chinei până în Australia si sud-estul Asiei, la platourile joase din estul şi vestul Africii, vegetează începând de la nivelul mării până la altitudini de 1150 m. Graviola este unul din cele mai abundente fructe din Republica Dominicană şi unul din cele mai populare în Cuba, Puerto Rico, Bahamas, Columbia şi nord-estul Braziliei. Arbore sempervirescent crescând până la 5-8 m înălţime, prezintă o coroană rotundă, mare, cu frunze lucioase de culoare verde-închis; fructele, comestibile, sunt mari, cu diametrul de 15-20 cm, verzi, în formă de inimă.

Graviola are o îndelungată şi bogată istorie de utilizare în fitoterapie şi medicina populară indigenă. În Anzii peruvieni, ceaiul din frunze este folosit în inflamaţiile membranelor mucoase iar seminţele zdrobite sunt folosite pentru eliminarea paraziţilor. În zona amazoniană scoarţa, rădăcinile şi frunzele sunt folosite în diabet şi ca agent sedativ şi antispasmodic. Triburile indigene din Guyana folosesc ceaiul din frunze şi/sau scoarţă ca sedativ şi tonic cardiac. În Amazonul brazilian, ceaiul din frunze este folosit pentru probleme ale ficatului, şi uleiul extras din frunze şi fructul necopt este amestecat cu ulei de măsline şi utilizat extern în nevralgii, reumatism şi dureri articulare. În Jamaica, Haiti şi Indiile de Vest, fructul şi/sau sucul din fructe este folosit pentru febră, paraziţi şi diaree; scoarţa sau frunzele sunt folosite ca antispasmodice, sedative, şi nervine în afecţiuni ale inimii, în tuse, gripă, dificultăţi la naştere, astm, hipertensiune şi paraziţi. Sucul fructelor coapte este considerat diuretic. Consumată în timpul postului, se spune că planta ajută în afecţiunile ficatului.

În Africa este folosită la copii cu febră, iar în India decoctul din rămurelele tinere şi frunze este privit ca remediu pentru problemele vezicii biliare, şi de asemenea pentru tuse, catar, diaree, dizenterie şi indigestie. Frunzele sfărâmate sunt folosite pentru a vindeca eczemele şi alte afecţiuni ale pielii, şi în reumatism.

În ţările africane decoctul din frunzele de graviola este tradiţional folosit pentru a ţine sub control febra şi tusea convulsivă.

Graviola este printre plantele folosite în etnomedicină în durerile articulare, studiile recente revelând faptul că activitatea antiartritică a frunzelor sale contribuie la inhibarea citokinelor proinflamatorii.

Evaluări fitochimice extensive asupra unor părţi diferite ale plantei au arătat prezenţa unor fitoconstituenţi diverşi, incluzând alkaloizi, megastigmane, flavonol triglicozide, compuşi fenolici, ciclopeptide şi uleiuri esenţiale; graviola s-a dovedit a fi o bogată sursă de acetogenine annonacee; de asemenea, prezenţa diferitelor minerale importante precum potasiu, calciu, sodiu, cupru, fier şi magneziu, sugerează faptul că, consumul constant de fructe de graviola poate furniza nutrienţi şi elemente esenţiale organismului uman.

Având în vedere utilizarea sa tradiţională în diabet, câteva studii recente au investigat acest potenţial în vivo; astfel, extractul metanolic din frunzele de Annona muricata, administrat timp de două săptămâni, a redus în mod semnificativ concentraţiile glucozei sangvine; pe lângă aceasta, extractul, în aceeaşi doză, a redus semnificativ colesterolul seric total, lipoproteinele cu densitate joasă, trigliceridele şi lipoproteinele cu densitate foarte joasă.

Astăzi, în Statele Unite şi Europa, graviola este un adjuvant natural popular în cancer, şi aceasta, mai degrabă în baza cercetărilor realizate cu compuşii săi naturali care au dovedit activitate anticancer. Într-un program de evaluare a plantelor realizat de Institutul Naţional pentru Cancer din SUA, frunzele şi ramurile plantei au arătat toxicitate activă împotriva celulelor canceroase, iar de atunci cercetările ulterioare au mers pe această linie, arătând, de asemenea, efecte antiproliferative semnificative ale diferitelor extracte din această plantă. În 1997 Universitatea Purdue a publicat informaţii cuprinzând noutăţi promiţătoare, şi anume că acetogeninele din Annonaceae sunt „nu doar eficiente în a omorî tumorile care s-au dovedit rezistente la agenţii anticancer, ci, mai mult, par să posede o afinitate specială pentru asemenea celule rezistente”. Cercetătorii taivanezi au raportat în 2003 că acetogenina principală din graviola, annonacina, a manifestat într-o doză foarte mică o toxicitate ridicată asupra celulelor cancerelor ovariene, cervicale, sau localizate la nivelul vezicii urinare şi pielii.

S-a mai descoperit faptul că frunzele şi seminţele plantei conţin antioxidanţi enzimatici, incluzând catalaza şi superoxid dismutaza, şi antioxidanţi non-enzimatici, precum vitaminele C şi E.

 

Geraniu

Pelargonium graveolens L’Hér

Genul Pelargonium, din familia Geraniaceae, include plante originare din sudul Africii, erbacee, arbuşti şi subarbuşti, anuale şi perene, decidue sau sempervirescente. La noi sunt cultivate ca plante ornamentale şi le cunoaştem sub numele de muşcate. Pelargonium graveolens, sau geraniu, este una din muşcatele al cărei ulei esenţial are aromă de trandafiri. Denumirea genului derivă din cuvântul grecesc pelargos, care înseamnă barză, datorită asemănării fructului plantei cu capul şi ciocul unei berze, de unde şi denumirea populară a multora din plantele genului de ciocul berzei.

Muşcatele au fost introduse în lumea occidentală atunci când naturaliştii, colecţionarii de plante şi medicii de bord ai navelor care navigau pe rutele comerciale în zona Capului Bunei Speranţe au adus plantele din călătoriile lor la începutul secolului XVII. Prima muşcată cultivată în Europa se consideră a fi Pelargonium triste, adusă în gradina botanică din Leiden în jurul lui 1631, posibil chiar mai devreme.

Pelargonium graveolens, cunoscută şi ca muşcata cu ulei de roză, aşa cum o cunoaştem noi – geraniu, a devenit un substitut al uleiului de trandafir în industria parfumurilor din Franţa. Uleiul esenţial obţinut din plantă are într-adevăr un parfum cu arome de trandafir şi portocală, fiind intens utilizat în aromaterapie, în produse de îngrijire a pielii şi ca aromatizant alimentar. În prezent, China produce şi furnizează cea mai mare cantitate de ulei de geraniu, urmată de Egipt.

Planta întreagă are efect relaxant, astringent, antidepresiv şi antiseptic, reduce inflamaţiile şi controlează sângerările. Se întrebuinţează intern în tratamentul problemelor premenstruale şi de menopauză, în greţuri, amigdalite şi circulaţie sangvină deficitară. Extern, este folosită în tratamentul acneei, eczemelor, hemoroizilor, contuziilor şi pentru înlăturarea păduchilor. Frunzele pot fi folosite proaspete tot timpul anului, în pot-pourri. Uleiul volatil se aplică local în cancerul cervical.

Geraniu este printre produsele naturale considerate a juca un rol pozitiv ca alternativă la produsele chimice de sinteză în afecţiunile clinice. Astfel, studiile ştiinţifice au demonstrat pentru uleiul de geraniu o activitate antifungică împotriva Candida albicans. Extractele au demonstrat efecte antibacteriene şi antioxidante extraordinare, care le pot face utile în industria alimentară şi cea cosmetică. Un studiu mai recent a arătat că aplicarea unei formule în gel cu ulei de geraniu 1% este eficientă în tratamentul stomatitelor.

Studiile au demonstrat că uleiul esențial de geraniu, prin compușii săi – citronelol, geraniol – are acțiune antiinflamatoare și antivirală. Are capacitatea de a inactiva virusul influenza după 30 min de la expunerea acestuia la virus prin inhibarea activităţii hemaglutininei.

Gymnema sylvestre – distrugătorul de zahăr

Gymnema sylvestre crește în Sud-estul Asiei şi cu preponderenţă în India.  Efectele sale terapeutice în tratarea diabetului zaharat, artrită reumatică și gută sunt cunoscute de o lungă perioadă de timp. Extractele din această plantă sunt utilizate pe scară largă în medicina populară australiană, japoneză, vietnameză și indiană.

Gymnema sylvestre este cunoscută în lume ca “distrugătorul de zahăr”, deoarece în vremurile antice medicii ayurvedici au sesizat că frunza plantei estompează gustul zahărului, reglând nivelul glicemiei.  Denumirea de Gymnema derivă din cuvântul hindu gurmar (limba hindi gur-mar), însemnând „distrugător de zahăr”.

Pulberea din frunze de Gymnema sylvestre are ca principali constituenți activi acidul gymnemic şi gurmarinul, dar şi raşini, saponine, stigmasterol, quercitol, betaina, colina, trimetilamina.

Gymnema sylvestre este o plantă reglatoare a metabolismului glucidelor. Are în compozitie o polipeptidă (gurmarin) cu structura chimică asemănătoare cu a glucozei și astfel se leagă de receptorii gustativi pentru dulce de la nivelul limbii, blocându-i. Rezultatul este dispariția senzației gustative de dulce. Prin același mecanism împiedică absorbția intestinală, în proporție de aproximativ 50%, a glucidelor ingerate. De asemenea, datorită efectului hipoglicemiant, Gymnema este eficientă pentru persoanele care au diabet de tip I şi II. Multe persoane care prezintă rezistență la insulină iau în greutate, indiferent de regimul alimentar pe care îl urmează. În acest caz, Gymnema poate fi utilă. Ea îmbunătățește intrarea glucozei în celule și ajută la utilizarea ei de către organism. Un studiu realizat la Londra a arătat că extractul de Gymnema determină creşterea calciului intracelular şi secreţia de insulină la şoareci şi a celulelor beta pancreatice la oameni, fără a afecta viabilitatea celulară. Aceasta se întamplă atunci când extractul este luat în apă în concentraţie de 0,125 mg /ml. Datele sugerează astfel că extractele obţinute din Gymnema Sylvestre pot fi utile ca agenţi terapeutici pentru stimularea secreţiei de insulină la persoanele cu diabet zaharat de tip II.

Gymnema sylvestre se găseşte în comprimatele Daphne Antidulce, produs care suprimă senzația gustativă de dulce şi reduce apetitul şi în capsule Glicostat recomandate în diabet de tip II şi adjuvant în diabetul de tip I.

Guarana

Paullinia cupana Kunth.

Plantă căţărătoare din familia Sapindaceae, nativă în bazinul Amazonului, cu frunze mari şi cu florile în ciorchini, cunoscută cel mai bine pentru fructele sale de mărimea boabelor de cafea.

Guarana a fost domesticită în zona pădurilor interfluviale dintre Tapajós-ul inferior şi Madeira inferioară în Brazilia amazoniană. Nu este foarte clar care anume trib a domesticit guarana, dar Sateré-Maué care trăiesc de-a lungul râului Maué şi a afluenţilor săi cultivă extensiv guarana, planta făcând parte din mitologia lor. Un mit al acestei populaţii povesteşte cum guarana s-a născut din ochii unui băiat care a fost ucis; într-adevăr, la coacere, fructele guaranei seamănă cu nişte ochi, iar coaja roşie şi mezocarpul de sub ea lasă să se vadă o sâmânţă neagră, ca un iris.

Guarana a fost demult preţuită pentru proprietăţile sale energizante şi curative. La sfârşitul secolului XVII, de exemplu, misionarul iezuit João Felipe Betendorf nota că membrii Sateré-Maué (pe atunci cunoscuţi ca Andirazes) preţuiau guarana la fel de mult pe cât preţuiau pe atunci europenii aurul, pentru că băutura preparată din ea dădea atât de multă energie, încât la vânătoare puteau merge de la o zi la următoarea fără să simtă foame. Părintele Betendorf nota că guaraná se bea pentru scăderea febrei şi pentru vindecarea durerilor de cap, şi ca diuretic puternic.

În timpul colonizării guarana era vândută ca fortifiant, stimulent, tonic, antidot pentru febră, pentru prevenirea rigidizării arterelor, şi pentru tratamentul migrenelor. A fost considerată deosebit de eficientă pentru tratarea diareei şi dizenteriei. Peste două secole, Francisco Xavier Ribeiro de Sampaio, un judecător brazilian, avertiza că, consumul exagerat de guarana poate duce la insomnie, şi chiar la impotenţă. La mijlocul secolului XVIII, în timp ce vizita Santarém de-a lungul Amazonului mijlociu, al patrulea episcop al Belém-ului, Dom João de São José de Queirós da Silveira, a apreciat foarte mult guarana dar a avertizat de asemenea că, consumul excesiv poate duce la insomnie şi la stări de ameţeală.

Utilizările medicinale ale guaranei sunt în mare similare cu cele ale cafelei – pentru dureri de cap şi migrene, pentru stări depresive medii, şi ca energizant. Având în vedere conţinutul semnificativ în taninuri, utilizarea pe termen foarte lung nu este recomandată, din cauză că taninurile reduc abilitatea intestinelor de a absorbi nutrienţii. Fiind astringentă, tratează de asemenea şi diareea. Minerii brazilieni beau constant suc de guarana în credinţa că aceasta previne multe boli.

Este un bun stimulent adrenal pe termen scurt pentru că furnizează materia primă de care au nevoie glandele suprarenale pentru sinteza hormonală. Fructele de guarana nu au efectul dur al cafeinei ca şi potenţialul său pentru dependenţă, negenerând stările de agitaţie, iritabilitate şi nervozitate caracteristice acesteia. Taninurile şi saponinele din seminţe încetinesc rata de dizolvare şi absorbţie a guaraninei. Această eliberare lentă furnizează un efect energizant susţinut de lungă durată. O doză zilnică de 1 g conţine mai puţin de 20% din cafeina dintr-un cappuccino obişnuit.

În ultimii 10-20 de ani au început să apară gherete cu guarana pe unele străzi din Brazilia, care vând băuturi pe bază de guarana preparate în blender cu gheaţă. Formulele pentru băuturile energizante variază între vânzători, dar în general conţin nuci, alune, nuci braziliene, lapte praf, rădăcini afrodisiace şi pulbere sau sirop de guarana; unii adaugă fructe precum avocado, sau ouă de prepeliţă. Pireurile din guarana preparate în gheretele ambulante sau în cafenelele din Brazilia Amazoniană sunt revigorante, şi similare în textură şi efect cu un frappucino servit în cafenelele din America de Nord.

 

Guarana se regăseşte şi în produsele FARES, în ceaiul la plic Silueta perfectă – controlul greutăţii, în ceaiul Aromfruct – kiwi şi guarana, şi în capsulele Controlul greutăţii din trusa Daphne.

Ginseng Siberian

Eleutherococcus senticosus (Rupr. & Maxim.) Maxim.

Ginsengul siberian aparține familiei Araliaceae, fiind o rudă îndepărtată a ginsengului asiatic, Panax ginseng. Arbust deciduu, înalt de până la 3 m, nativ în regiunea taigalei Estului îndepărtat (partea de sud-est a Rusiei, nordul Chinei). De la ginsengul siberian folosim rizomii şi rădăcinile, care se recoltează primăvara devreme sau toamna la afârşitul perioadei de vegetaţie.

Plantele din genul Ginseng sunt printre cele mai vchi şi mai preţuite plante folosite în fitoterapie. Utilizarea lor în medicina chineză merge în urmă cu până la 4000 de ani. În poporul chinez există de foarte multă vreme credinţa că ginsengul (aici fiind vorba de cel asiatic, Panax ginseng) creşte longevitatea, îmbunătăţeşte sănătatea, memoria şi pofta de mâncare.

Ginsengul siberian are o poveste diferită, istoria recentă începând în 1855 când doi  oameni de ştiință ruşi au călătorit din St. Petersburg înspre regiunea Ussuri din Rusia, de-a lungul râului Amur. În această regiune unul din ei a boservat o vastă zonă vegetată de acest arbust cu frunze asemănătoare castanului şi cu lăstari semănând cu ginsengul asiatic şi, nefiind capabili să identifice planta, cei doi oameni de ştiinţă au luat un exeplar cu ei înapoi la St. Petersburg pentru a o clasifica. Astfel, planta a primit denumirea Eleuthero, însemnând arbust-fără-fructe, şi denumirea specifică de senticosus, care tradusă din latină înseamnă spinos. Abia la mijlocul secolului XX a fost redescoperit, când oamenii de ştiinţă ruşi au început investigațiile ştiinţifice asupra substanţelor plantei care ”produc o rezistenţă nespecifică a organismului”. Aceste substanţe au fost denumite adaptogeni.

În occident, cercetările asupra substanţelor adaptogene au început cu Panax, acesta fiind cel mai cunoscut şi utilizat până atunci. Dar, din cauza costurilor ridicate pe care le impunea procurarea plantei, cercetătorii au căutat alternative printre speciile genului, iar cel mai promițător s-a dovedit a fi ginsengul siberian, iar începând din anii 1950 s-au realizat numeroase studii asupra efectelor acestei plante, fiind evaluată şi utilizarea sa tradiţională.

În medicina tradiţională chineză este denumit “Ci-wu-jia”. Duke (1985) a raportat faptul că planta a fost folosită în oraşul Harbin din Nord-Estul Chinei ca remediu popular pentru bronşită, afecţiuni cardiace, şi reumatism, utilizarea regulată a plantei fiind pentru a revigora organismul, a îmbunătăţi starea generală de sănătate, a îmbunătăţi memoria, pofta de mâncare, pentru creşterea longevităţii, în fond servind ca medicament preventiv şi tonic general. În Taiwan era folosit în medicina populară la pacienţi cu hepatite şi cancer.

Referinţele bibliografice, mergând până în 1960, relevă faptul că ginsengul siberian a fost utilizat medicinal şi în restul lumii timp de decade – are utilizare medicinală în Franţa fiind cuprins în Farmacopeea Franceză 10, în Germania, în Rusia, în Regatul Unit fiind cuprins de asemenea în British Herbal Pharmacopoeia, în china în Farmacopeea Republicii Populare Chineze 2005. De la publicarea primului articol în 1960, au mai apărut peste 1000 de articole despre Eleutherococcus.  Preparate din ginsengul siberian au fost utilizate în scop medicinal în Germania dinainte de 1978, când a fost notificat de către autoritatea germană primul produs medicinal. Acum este pe larg comercializat în farmacii, sau în magazinele naturiste ca şi supliment alimentar, în Statele Unite şi Europa.

S-au realizat numeroase studii farmacologice şi clinice, precum şi recenzii publicate în jurnalele medicale şi farma, începând încă din 1957. În 1962 în fosta URSS a fost aprobat de către Comitetul Farmacologic un extract din plantă pentru utilizare clinică sub indicaţia de „stimulent”. În 1966 a fost recomandat în programul sovietic spaţial, iar în 1968 a fost publicată prima carte pe subiectul „Eleutherococcus”.  După aceasta, rezultatele obţinute în studiile realizate în Rusia, au fost verificate de către cercetătorii din lumea întreagă.

În Rusia a fost utilizat de asemenea în spitale în secţiile de oncologie pentru a creşte toleranţa pacienţilor la efectele adverse ale chimio- şi radioterapiei.

În prezent utilizarea ginsengului siberian este pe larg recunoscută: ca şi tonic în cazul stărilor de oboseală de epuizare fizică, şi senzaţiilor de slăbiciune şi pierdere a concentrării; ca şi profilactic şi tonic revigorant pentru îmbunătăţirea stării psihice şi mentale în astenia funcţională, ca întăritor, în stări de convalescenţă; ca adaptogen, pentru a creşte rezistenţa organismului în cazul expunerii la factori stresanţi precum temperaturile ridicate sau scăzute, epuizare fizică, visusuri, bacterii, produse chimice, condiţii de muncă extreme, poluare chimică sau fonică.

Gymnema sylvestre

Gymnema este o plantă căţărătoare lemnoasă aparţinând familiei Asclepiadaceae, cu frunze opuse şi flori mici galbene, având distribuţie largă în India, Malaezia, Srilanka, Australia, Indonezia, Japonia, Vietnam, Africa tropicală şi sud-vestul Chinei.

A ajuns să fie cunoscută sub numele de „distrugătorul de zahăr” deoarece, din timpuri străvechi, medicii ayurvedici au observat faptul că mestecatul cătorva frunze de Gymnema suprimă gustul dulce. Însuşi denumirea de Gymnema derivă din cuvântul hindu gurmar (limba hindi gur-mar), însemnând „distrugător de zahăr” (la origine stând sa sanscrită Meshashringi, însemnând acelaşi lucru); exista de pe vremuri credinţa că frunzele pot neutraliza excesul de zahăr din organism. Frunzele de Gymnema pot fi preparate sub formă de ceai, şi afectează capacitatea gustului dulce prin blocarea receptorilor pentru dulce de la nivelul limbii.

Planta s fost descrisă în Materia Medica din India, utilizată în medicina tradiţională indiană, ayurveda, în afecţiuni cauzate de stilul de viaţă: diabet, stres, hemoroizi şi hipertensiune, şi de asemenea în tuse, dispnee, febră, şi ca diuretic. În India existau numeroase triburi, fiecare având specificul său în utilizarea acestei plante, creditând-o astfel cu multiple efecte – antidiabetic, anti-dulce, stimulent, stomahic, diuretic, laxativ, acru, anti-icter, astringent, alexiteric, expectorant, emetic, cardiotonic şi antihelmintic, efecte ce îi oferă plantei un spectru foarte larg de utilizări în diferite afecţiuni precum diabetul, artrita, anemia, osteoporoza, hipercolesterolemia, cardiopatia, astmul, constipaţia, infecţiile microbiene, indigestia.

Frunzele Gymnemei conţin saponine triterpenice aparţinând claselor oleananelor şi dammaranelor. Constituenţii majori precum acizii gymnemici şi gymnemasaponinele aparţin saponinelor de tipul oleananelor în timp ce gymnemazidele sunt saponine dammarane. Pe lângă acizii gymnemici, şi gymnema saponine I-V, mai sunt prezente glicozide triterpenice (gymnemozide A-F), gymnemagenină, gymnemazide I-VII, gypenozide, gymnemasine A-D, polipeptide (gurmarina, care reduce senzaţia de dulce), minerale (potasiu, fosfor, magneziu, sodiu).

Efectul de supresie a gustului dulce, a fost dovedit încă din 1964 la oameni şi hamsteri. Frunzele de Gymnema au dovedit de asemenea perspective bune în tratamentul diabetului arătând efecte pozitive în homeostazia glicemiei, controlând pofta de dulciuri şi susţinând regenerarea pancreasului. Extractele s-au dovedit utile şi în reducerea colesterolului sangvin şi a nivelului trigliceridelor.

Suplimentele cu Gymnema sunt bine cunoscute şi utilizate în Statele Unite pentru menţinerea greutăţii corporale şi pentru tratamentul diabetului. Compuşii acestei plante ajută ca nivelele de glucoză să rămână constante de-a lungul zilei, fiind susţinută şi producerea energiei prin arderea grăsimilor.

Alături de Garcinia cambogia, Gymnema şi-a dovedit eficacitatea în reducerea masei corporale prin suprimarea apetitului, aşa cum o relevă o metaanaliză asupra unor studii realizată în Australia.

Sunt studii recente care susţin efectele anti-obezitate ale plantei. Efectul antiobezitate s-a demonstrat recent un studiu utilizând fracţiunea hidrosolubilă a unui extract etanolic din Gymnema administrată la şobolani în doză de 120 mg/kg timp de 21 de zile. Acest extract a redus semnificativ lipidele serice, leptina, insulina, glucoza, apolipoproteina B şi nivelele LDH în timp ce a crescut semnificativ nivelele de HDL-colesterol, apolipoproteina A, şi nivelele de enzime antioxidante în ţesutul hepatic. Studiile histopatologice efectuate asupra ţesuturilor nu au revelat nicio modificare patologică.

Gymnema este prezentă şi în produsele FARES capsule GLICOSTAT, şi comprimatele ANTI DULCE din trusa DAPHNE.