FLOAREA PASIUNII

Passiflora incarnata L.
Passiflora incarnata, desemnată planta medicinală a a nului 2011 de către o echipă de cercetători de la Universitatea din Wurtzburg, este o plantă căţărătoare sempervirescentă, cu rădăcină perenă, lăstarii erbacei poartă frunze cu trei lobi, fin serrate și flori de culoarea cărnii sau gălbui, cu parfum dulce, cu tente de violet. Fructele coapte, de culoare portocalie, ovoidale, cu multe semințe, sunt cam de mărimea unui măr mic; atunci când este uscat, este stafidit și galben verzui. Pulpa galbenă este dulce și comestibilă.
Phares (1867) s-a referit pentru prima dată la efectul analgezic al florii pasiunii.
Prima lucrare importantă asupra efectului Passiflorei provine de la Stapleton (Acțiunea Passiflora incarnata, 1904.). El a confirmat efectul sedativ găsit deja de Phares și a avut succes cu planta în insomnia istericilor, neurastenicelor și alcoolicilor.
Leclerc (Précis de Phytothérapie, 1927.) a găsit planta ca fiind destul de eficientă în combaterea tulburărilor nervoase ale menopauzei provenind de la nivelul sistemului nervos simpatic și în tratamentul insomniei gripei convalescente. Potrivit acestuia, aplicația are avantajul de a produce un somn care este foarte asemănător cu cel normal și nu provoacă nicio depresie nervoasă, nici o diminuare ușoară a simțurilor sau a minții. Bolnavii care iau acest remediu se trezesc la fel de reîmprospătați ca după un somn sănătos. Ca indicații homeopate, Schmidt (Arzneimittel) indică iritații ale creierului și măduvei spinării, crampe, nevralgii, insomnie, delir, delirium tremens, stări de excitare cu morfinism, angină pectorală și dismenoree.
Stauffer (Arzneimittell) și Schirmer (Biologische Heilkunst 1931) au putut ocazional să folosească cu succes remediul pentru nevralgii și insomnii.
În Brazilia floarea pasiuii este considerată un bun sedativ care este utilizat cu succes pentru tuse convulsivă, astm, tuse persistentă, bronșită, dureri de cap severe, crampe la copii, dureri de dinți și mai ales în insomnie.
Acum aproape 100 de ani se ştia deja că Passiflora are un efect calmant, analgezic și antispasmodic. Era deja folosită pentru insomnie nervoasă, nevralgii, neurastenie, nevroze cardiace, tusei convulsive si astm. Floarea pasiunii mai era recomandată și pentru insomnie după gripă (Madaus, 1938).
O evaluare ştiinţifică publicată în 2018, şi care oferă o actualizare de 10 ani a revizuirii sistematice din 2007 a medicamentelor pe bază de plante studiate într-o gamă largă de tulburări psihiatrice, inclusiv depresie şi anxietate, a găsit dovezi de înaltă calitate pentru utilizarea Ppassiflorei în aceste cazuri.
Canella et al. publică în în 2019 Journal of Ethnopharmacology rezultatele primului studiu calitativ al experiențelor din viața reală a pacienților cu un extract etanolic de Passiflora incarnata. Autorii au identificat trei tipuri distincte de narațiuni biografice ale pacienților atribuite unor experiențe diferite atunci când folosesc Passiflora incarnata. Pacienții cu narațiuni de tip 1 au descris trecerea de la o orientare spre performanță la resetarea priorităților și atingerea calmului. Pacienții cu narațiuni de tip 2 au menținut o orientare spre performanță în timp ce adoptau calm. Pacienții cu narațiuni de tip 3 au menținut o orientare spre performanță și au suferit de boli persistente. Autorii au concluzionat că narațiunile biografice distincte ale pacienților asociate cu experiențele lor specifice la administrarea de Passiflora incarnata oferă o perspectivă suplimentară asupra utilizării Passiflora incarnata ca plantă medicinală.
Aceste noi date ştiinţifice susţin tradiţia de utilizare a plantei, în general, pentru echilibrul emoţional.
Mai mult, Kim GH et al. în 2019 au mers mai departe, cu un studiu pe şobolani, ale cărui rezultate identifică floarea pasiunii ca terapie potențială pentru îmbunătățirea funcțiilor de memorie și prevenirea bolii Alzheimer prin acțiunile sale asupra hipocampului.

Fag

Fagus sylvatica L.

Arbore falnic din familia Fagaceae vegetând zonele temperate ale Eur-Asiei, monoic, cu scoarţa netedă alburie sau cenuşie, cu frunze ovate, glabre, pe margini păroase ondulate, pe dos palid-verzi; flori unisexuate, cele mascule adunate în amenţi cilindrici, cele femele solitare; fructul, numit jir, este o nuculă, acoperită de o scoarţă ţepoasă, foarte apreciat de mistreţi ca hrană. Fagul formează păduri întinse în zonele de deal şi de munte.

Datorită capacităţii sistemului său radicular de a susţine microcirculaţia aerului în sol şi datorită concentraţiei de potasiu din frunzele sale, fagul ajută la conservarea capacităţii productive a solului mai mult decât oricare alt arbore, şi îmbunătăţeşte astfel creşterea altor plante din ecosistemul pe care îl domină.

Denumirea de Fagus provine din cuvântul grecesc care înseamnă a mânca fiind în relaţie cu caracterul comestibil al lemnului de fag. Denumirea comună din limbile engleză şi germană a fagului se regăseşte în variate forme ale dialectelor teutonice; tăbliţele runice sau cărţile vechi erau manufacturate din lemnul de fag.

În Hanovra, în trecut, uleiul din fructele de fag era folosit în salate şi ca substituent pentru unt. În Franţa fructele erau prăjite şi servite ca înlocuitor pentru cafea. Rumegușul din lemnul de fag era fiert în apă, și apoi se amesteca cu făină pentru a forma materialul de pâine în Norvegia și Suedia.

Frunzele tinere se pot consuma în salate, având o aromă foarte plăcută. Seminţele pot fi, de asemenea, consumate proaspete sau gătite sau pot fi uscate, prăjite şi apoi măcinate şi folosite cu făină de cereale pentru prepararea pâinii sau a checurilor. Seminţele de fag sunt foarte bogate în ulei – conţin 17 – 20% ulei comestibil care se păstrează bine fără a râncezi şi se spune că este o delicateţă la fel ca şi uleiul de măsline; acestea mai conţin colină. Seminţele nu trebuie consumate totuşi în cantităţi mari deoarece conţin şi principii dăunătoare.

Cenuşa lemnului de fag conţine o proporţie mare de potasiu.

Scoarţa este antipiretică, antiacidă, antiseptică, expectorantă, odontalgică. Gudronul, (sau creozotul) obţinut prin distilarea uscată a rămurelelor, este stimulent şi antiseptic. Este utilizat intern ca expectorant în bronşite cronice, stimulent, iar extern sub formă de compresă pentru diferite afecţiuni ale pielii. Creozotul pur a fost utilizat pentru calmarea durerilor de dinţi, dar nu este recomandat a se utiliza fără îndrumarea unui expert. Planta mai este utilizată în „remediile florale Bach”, cuvintele cheie pentru prescripţie sunt „Intoleranţă, Criticism şi Judecată fără bază.

Recent, a fost testată activitatea antivirală a 4OMe-glucuronoxilanilor extraşi din fag împotriva Herpes simplex. Unii dintre aceşti compuşi s-au dovedit a fi activi asupra serotipurilor acestui virus cu o activitate antivirală similară cu a heparinei sau a dextran sulfatului, utilizate ca şi compuşi de referinţă în studiu. S-a găsit că aceiaşi compuşi au fost activi, de asemenea, şi împotriva virusurilor Polio şi a DENV dar la o scară mai redusă. Modul de acţiune constă în inhibarea legării virusului la receptorii celulelor.

Fraga

Fragaria vesca L.

Plantă erbacee, mică, din familia Rosaceae, care dă lujeri de la baza tulpinii, cu frunze trifoliate netede pe faţa superioară şi păroase pe faţa inferioară, cu margini dinţate şi aspect mătăsos; flori albe; fructul roşu, cărnos, cu miezul alburiu.

Există foarte multe specii şi varietăţi ale genului Fragaria, puţine care pot fi recunoscute la o primă privire din cauza caracterului variabil. Linnaeus şi mulţi alţi botanişti au considerat că toate plantele acestui gen, de pe întreg Globul, aparţin de fapt unei singure specii; alţii au avut alte opinii, distingând mai multe specii şi varietăţi, dar şi aceştia au întâlnit dificultăţi în a stabili care sunt caracterele specifice şi constante şi care sunt variabilele indivizilor aceluiaşi nivel sistematic. Dacă fiecare deviaţie de culoare, formă, linie, pubescenţă şi compoziţie ar fi luate în considerare ca specifice, am avea 100 de feluri de fragi; în acelaşi timp plantele acestui gen au aceleaşi habitus şi flori, diferind doar în ceea ce priveşte unele detalii mai puţin evidente.

Se utilizează atât fructele (în special ca aliment) cât şi frunzele uscate = Fragariae folium (ca supliment alimentar) ale speciilor Fragaria x ananassa DUCHESNE ex ROZIER / Căpşunii de grădină, Fragaria moschata WEST. / Căpşuni moscate, Fragaria vesca L. / Căpşuni sălbatice (fragi), Fragaria viridis WEST. / Knack-Erdbeere sau de asemenea hibrizi între aceste specii sau alte specii din genul Fragaria.

Linnaeus a fost primul care a descoperit şi dovedit eficienţa fructelor de fragi ca şi remediu în guta reumatică; acestea au fost folosite şi în afecţiuni calculozice iar sucul era folosit pentru a dizolva tartrul dentar fără a leza dantura. Siropul din fragi era considerat o băutură reconfortantă în afecţiunile febrile.

Preotul elveţian Kunzle spunea că frunzele de fragi uscate, amestecate cu puţină izmă, formează un excelent ceai de familie.

Frunza de fragă prezintă un efect astringent. Datorită coninutului de taninuri efectul este plauzibil, cu toate că nu au fost furnizate dovezi experimentale. Mai mult, substanţa vegetală prezintă şi un efect diuretic.

Ca un astringent uşor este util în diarea uşoară, mai ales la copii, precum şi sub formă de gargară pentru inflamaţii ale gâtului, gurii şi gingiilor. În plus, frunzele de căpşuni sunt de asemenea utilizate inclusiv în hemoragii intestinale, tulburări urinare, reumatism, gută, tulburări hepatice şi icter. Ceaiul de frunze curăţă rinichii şi, ca şi fructele de fragi, se consideră că elimină piatra din vezica biliară. Mai ajută la eliminarea halenei cauzată de dinţii stricaţi şi la vindecarea unor răni interne.

În tradiţia populară, fie fructele, fie frunzele se utilizează contra gutei, pietrelor la rinichi şi vezica biliară, contra bolilor de ficat şi splină, în hepatită, diaree, hemoroizi, slăbiciune intestinală, astm, stări catarale, transpiraţie nocturnă.

Rădăcinile sunt tradiţional considerate diuretice, utilizate fiind cu beneficii în disurie.

Comisia Germană E citează utilizarea populară a frunzelor de Fragaria: extern pentru erupţii cutanate, intern pentru tratamentul catarului gastrointestinal, diareei, greţurilor, atoniei intestinale, problemelor hepatice, în catarul tractului respirator, gută, reumatism, stări de nervozitate, dureri renale, probleme urinare, nisip, pietre, ca diuretic, pentru susţinerea inimii şi a circulaţiei, în febră, transpiraţii nocturne, pentru purificarea sângelui, stimularea digestiei, ca tonic, în anemie, pentru reducerea sângerărilor menstruale şi pentru susţinerea reducerii naturale a greutăţii corporale.

Frunzele mai sunt utilizate ca ingredient în ceaiuri, ca substituent pentru ceaiul negru.

Frunzele de fragi conţin taninuri 5 până la 10%; taninuri condensate, elagitaninuri cu pedunculagina şi agrimoniina ca şi componente dominante precum şi proantocianidine oligomerice dintre care cea mai mare relevanţă o prezintă un produs intermediar de biogeneză care a fost izolat – o procyanidină dimerică B-3; flavonoide: derivate particulare ale quercetinei, inclusiv rutina (3,4% conținut în frunzele de F. moschata și 2,3% în frunzele de F. Viridis); alţi compuşi: leucoantociani, acid salicilic, acid cinamic, acid cafei, acid clorogenic, acid ascorbic în cantităţi mici.

Fructele conţin zaharuri, vitamine (A, B1, B2, K), acid citric, acid malic, potasiu, sodiu.

Floarea soarelui

Helianthus annuus L.

Plantă anuală cunoscută şi utilizată din timpuri străvechi, foarte înaltă, cu frunze cordate 3 nerve; florile galbene, grupate în calatidii mari care de-a lungul zilei îşi orientează poziţia după soare, de unde şi denumirea de floarea-soarelui.

Domesticită de către indienii din continentul american, floarea soarelui are o îndelungată şi interesantă istorie ca plantă alimentară.

În vremuri preistorice, oamenii foloseau seminţele de floarea soarelui în scopuri ornamentale şi ceremoniale, precum şi în scop alimentar. Înainte de domesticire plantele sălbatice erau răspândite pe continentele Nord- şi Central-American; în numeroase locaţii din estul Americii de Nord săpăturile arheologice au găsit seminţe de floarea soarelui; cele mai timpurii par a fi cele din nivelele arhaice ale site-ului Koster datând probabil de acum 8500 de ani. Este dificil de stabilit momentul precis al domesticirii, dar s-a vehiculat o estimare la cca. 3000 de ani. În aceşti ultimi 3000 de ani indienii au mărit dimensiunile seminţelor modificând gradat compoziţia genetică a plantei prin selecţii repetate a exemplarelor cu seminţele cele mai mari. Dovada arheologică acceptată pentru recunoaşterea formelor domesticite ale florii soarelui este creşterea în dimensiuni a achenelor; dimensiunea minimă de 7,0 milimetri pentru a stabili dacă o anume achenă provine de la o plantă domesticită a fost stabilită în 1950. Principalul areal de domesticire pare să fi fost localizat în zonele împădurite din estul Americii de Nord, cea mai fermă dovadă provevind dintr-un site din Arkansas dovedită a avea o vechime de 3000 de ani. Cu toate acestea mai sunt site-uri care au oferit potenţiale dovezi ale domesticirii florii soarelui chiar acum 6000 de ani.

Seminţele de floarea soarelui au fost şi sunt consumate proaspete, prăjite, uscate şi gătite şi utilizate ca şi sursă de ulei. Mugurii florali, în trecut, erau fierţi. Seminţele prăjite au fost folosite ca şi substituent pentru cafea. Indienii apaşi foloseau foarte mult floarea soarelui; indienii Hidatsa foloseau seminţele plantelor sălbatice pentru că uleiul produse de seminţele din florile lor mai mici era de calitate superioară. Indienii din sud-estul Americii de nord credeau că atunci când plantele de floarea soarelui sunt numeroase este un semn că vor fi recolte abundente. Cei din preerie spuneau că atunci când floarea soarelui era înaltă şi deplin înflorită, bizonii vor fi graşi şi carnea lor bună. Seminţele erau consumate de mulţi nativi din zona Californiei, Mexicului, unde erau adesea prăjite şi amestecate cu alte seminţe; în Mexic aveau şi valoare medicinală ameliorând durerile de piept; exploratorul spaniol Francisco Hernandez descrie puteri afrodisiace ale florii soarelui.

Charles H. Lange, antropolog la University of Texas, nota că „printre Cochiti, un remediu casnic pentru tăieturi şi alte răni este sucul proaspăt din tulpinile de floarea soarelui. Sucul este pus din belşug peste răni, se bandajează, şi rezultă invariabil într-o refacere rapidă, fără niciun caz de infecţie”.

Din plantele sălbatice se extrăgeau şi vopsele de culoare roşie şi neagră, utilizate pentru colorarea produselor din nuiele. Din florile marginale se extrăgea o vopsea galbenă. Indienii Hopi creşteau o varietate de floarea soarelui cu achene purpurii obţinând astfel o vopsea purpurie folosită, de asemenea, pentru colorarea materialelor din nuiele sau pentru decorarea propriilor corpuri.

La sfârşitul secolului XIX Ludwig şi Kromayer au izolat un tanin pe care l-au denumit acid heliantitanic pe care fierbându-l cu acid clorhidric mediu diluat au obţinut o substanţă glucidică fermentabilă şi un colorant violet. În 1878 E. Diek a găsit în plantă mici cantităţi de inulină, mari cantităţi de levulină şi un glucid dextrogir. Chardon a obţinut în 1873 o oleorezină interesantă, iar Buschmann a obţinut din plantele de floarea soarelui din Rusia betaină şi colină. Mai târziu în America seminţele au fost folosite uneori ca diuretice şi expectorante în afecţiuni pulmonare şi laringiene. Uleiul extras din seminţe a devenit un articol de comerţ la începutul anilor 1900.

Tulpina de floarea soarelui tratată ca şi inul produce o fibră lungă şi fină care se spune că era folosită în China pentru falsificarea mătăsii.

Helianthus annuus a fost introdusă în Europa în secolul al XVI-lea și a fost mult cultivată în Rusia, Ungaria, Bulgaria și Italia pentru o lungă perioadă de timp ca sursă pentru cantităţi mai mari de ulei. Uleiul de floarea soarelui obținut din semințe a fost menționat pentru prima dată în anul 1716. Matthiolus (1626) a utilizat floarea-soarelui ca medicament pentru răni. În Rusia s-a folosit tinctura de frunze și flori în boli ale sistemului respirator, fapt consemnat în Rapoartele anuale Merck în 1908.  Aici uleiul din seminţe era denumit „ulei de post” fiind mult consumat ca substituent pentru grăsimea animală de către ţăranii ruşi care trebuiau să postească aproape trei sferturi de an, conform prevederilor Bisericii Unitariene Greceşti. Același lucru s-a întamplat mai târziu şi în Ungaria. Locuitorii din Caucaz foloseau floarea soarelui în febra malariei. Frunzele erau răspândite pe un pat acoperit cu o pătură înmuiată în lapte cald, în care era apoi înfăşurat pacientul şi ţinut o oră sau două până transpira abundent; procesul era repetat în fiecare zi până accesul de febră dispărea. Tinctura din frunze şi flori era recomandată în combinaţie cu balsamicele în tratamentul bronhiectaziei.

În medicina populară, semințele de floarea-soarelui au fost folosite ca diuretice și expectorante. În plus, semințele au fost, de asemenea, considerate bune furaje de îngrășare pentru păsările de curte, pentru a susţine producerea de ouă, pene sau piele, dând acestora din urmă un luciu frumos. În Rusia, din floarea soarelui se mai obţinea potasiu.

 

Feriguţa

Polypodium vulgare L.

Denumită şi feriguţa dulce, planta este o ferigă de talie mică, cu frunze simplu penat sectate şi sori fără induziu.

  1. vulgare prezintă o istorie veche de utilizare ca plantă medicinală. Feriguţa a fost recomandată de către Dioscorides pentru mâinile crăpate sau pentru luxaţii, şi de către Culpeper ca laxativ. În antichitate era folosită ca purgativ (efect pentru care se recomandau cantităţi mari), pentru stimularea eliminării bilei şi a umorilor, de asemenea ca demulcent şi pectoral; adăugat lemnului dulce era eficient utilizat în tuse şi afecţiuni astmatice.

Cărţile medicale afirmau încă din secolul XIX efectul său antiseptic, atenuant, subastringent şi vulnerar, purgativ, cu recomandări în obstrucţii viscerale, tuse, astm, rahitism, scorbut, icter, gută. Utilizarea tradiţională a rizomului de feriguţă ca remediu pentru afecţiuni ale tractului respirator, precum tusea, răcelile, polipii nazali şi în multe alte scopuri este bine documentată în cărţi precum The Swedish Pharmacopeia (1849), Madaus (1938), Frerichs et al. (1938), Høeg (1975) şi Nielsen (1977).

Feriguţa stimulează secreţia bilei şi este un laxativ blând. În fitoterapia europeană este tradiţional folosită ca tratament în hepatite şi ca remediu pentru indigestie şi inapetenţă. Nu se utilizează extern pe motivul cauzării de iritaţii ale pielii. Rădăcina este alterativă, antihelmintică, colagogă, demulcentă, diuretică, expectorantă, pectorală, purgativă, tonică. Poate fi utilizată proaspătă sau uscată. Ceaiul din rădăcină este utilizat în tratarea pleureziei, urticariei, iritaţiilor gâtului şi durerilor stomacale şi ca laxativ mediu pentru copii. A fost considerată de asemenea utilă pentru afecţiuni ale plămânilor şi boli hepatice. Cataplasmele din rădăcini se aplicau pe inflamaţii. Ceaiul sau siropul din planta întreagă sunt antihelmintice.

Rizomul de feriguţă conţine în principal: ecdysteroizi, derivaţi floroglucinici, ulei volatil, 8% ulei gras şi taninuri. Rădăcinile de Polypodium conţin de asemenea zaharuri 5%, fiind din acest motiv foarte dulci, glycyrrhizină, manitol proteine, amidon şi carbohidraţi, şi maleat de calciu. Rădăcina are un miros unic, mai degrabă neplăcut, şi un gust dulce la început care devine repede greţos.

S-a arătat că ecdysteroizii manifestă la maminefe efecte farmacologice interesante, cum ar fi stimularea sintezei proteice şi reducerea nivelelor sangvine de colesterol şi glucoză.

 

 

 

 

Fumărița

 

Fumaria officinalis L.

Plantă anuală din familia Fumariaceae, erbacee de talie redusă, cu frunze penat-sectate, cu lacinii liniare şi flori zigomorfe, roze, de dimensiuni mici, grupate în raceme. Frunzele nu au miros, dar au gust amar şi sărat. În scop terapeutic se folosesc părţile aeriene recoltate în perioada înfloririi (din martie-mai până în septembrie).

Numele generic se consideră că provine ori de la culoarea plantei care dă aspectul unui fum ridicându-se de la pământ, ori, potrivit lui Plinius şi lui Olivier de Serres (sec XIV), din faptul că sucul plantei determină lăcrimarea ochilor astfel încât vederea devine înceţoşată, reacţie similară cu cea pe care o produce fumul (Delaveau 1980), fumariţa fiind utilizată în afecţiuni oculare.

Plantă medicinală cunoscută din antichitate şi descrisă în remediile naturiste din Evul Mediu, în special ca diuretică şi digestivă. Medici şi autori de la Dioscorides la cei din timpurile moderne i-au pus în valoare proprietăţile sale depurative. Substanţa vegetală folosită a fost descrisă în monografii în multe farmacopee şi publicaţii oficiale de profil, de exemplu în Pharmacopée Française of 1908 pentru proprietăţi diuretice şi depurative.

În Afganistan e folosită la tratamentul astmului, în timp ce în India fumariţa este pe larg folosită pentru afecţiuni dispeptice.

Preparatele tradiţionale implică şi sucul proaspăt al plantei supus evaporării. Planta a fost folosită de asemenea în tratamentul eczemelor cronice, erupţiilor cutanate şi alte afecţiuni dermatologice. A fost raportată utilizarea sa ca loţiune oftalmică în conjunctivite (British Herbal Pharmacopoeia 1976). În medicina tradiţională în Europa, în general, fumariţa se folosea pentru boli ale pielii, constipaţie, cistite, arterioscleroză, reumatism, artrite, ca purificator al sângelui, pentru hipoglicemie şi infecţii.

Întrebuinţarea medicală a fumariţei la noi în ţară se bazează îndeosebi pe proprietăţile sale depurative şi, mai demult, în farmacie se prepara cu ea siropul de fumariţă, sau siropul de revent compus. Întrebuinţată ca ceai, sau sub alte forme, dădea bune rezultate în gălbenare, calculi biliari, şi în inflamaţia căilor biliare; apoi în constipaţia cronică, hemoroizi, erupţii cutanate; era mult utilizată şi pentru stimularea apetitului.

Florile erau folosite pentru extragerea unui colorant galben pentru lână. Planta este astăzi prezentă în lista Consiliului European ca sursă naturală de colorant alimentar.

Astăzi extractele de fumariţă se folosesc în afecţiuni ale tractului hepato-biliar, în disconfort spastic în zona ductelor biliare ca şi ale tractului gastrointestinal.

 

 

 

 

Frasin

Fraxinus excelsior L.

Arbore din familia măslinului, înalt de până la 35 m, cu tulpina dreaptă şi ramuri îndreptate în sus. Scoarţa tânără cenuşiu-verzuie, la bază se transformă într-un ritidom negricios; muguri negrii, opuşi. Frunze opuse, imparipenat compuse, de 30-40 cm cu 7-15 perechi de foliole. Florile sunt dispuse în panicule, apar înaintea frunzelor; fructele monosamare liniar-lanceolate. În scopuri medicinale se utilizează frunzele (foliolele desprinse de pe peţiolul principal) recoltate din mai până în august.

În mitologia nordică a existat credinţa că primul bărbat a fost creat din ramurile şi „carnea” frasinului şi a stejarului, iar prima femeie din ulm. Şi astăzi există un obicei tradiţional în nord, unde în seara de Crăciun se ard ramuri de frasin pentru a aduce bunăstarea familiei.

În perioada antică, frasinul a fost considerat de o mare valoare datorită lemnului său şi a creşterii rapide. Scoarţa sa, conţinând componente amare a fost utilizată pentru tăbăcire şi ca şi colorant.

Ca plantă medicinală, frasinul a fost de asemenea cunoscut din antichitate.

Frunzele de frasin erau recomandate ca diuretic şi ca remediu pentru reumatism din vremea lui Hipocrate.

Seva de frasin a fost considerată în vechime cel mai eficient antidot pentru muşcăturile de şarpe.

Scoarţa de frasin pulverizată s-a întrebuinţat odinioară şi la nevoie se poate întrebuinţa şi astăzi ca şi chinina, având efecte tonice şi febrifuge. Scoarţa conţine glucozidul fraxină şi taninuri.

Frunzele, în doza mare au proprietăţi purgative, iar în doze normale sunt antigutoase şi antireumatismale. Mai demult serveau adesea la falsificarea ceaiului chinezesc (rusesc).

De la începutul secolului XX frunzele de frasin sunt recomandate în special ca tratament naturist pentru febră şi reumatism. Frunzele de frasin sunt pe piaţă în Spania înregistrate cadrul produselor cu utilizare tradiţională încă din 1975. În prezent, Fraxini folium reprezintă un produs vegetal medicinal în mai multe farmacopee, incluzând Farmacopeea Europeană 7.

Frunzele de frasin conţin iridoide, secoiridoide, flavonoide, triterpene, acizi fenolici simplu, cumarine în cantităţi mai reduse (fraxina), manitol, tanin principii active care le imprimă acţiune diuretică, diaforetică, laxativă.

În produsele naturiste în prezent găsim frunzele de frasin individual sau în combinaţie recomandate pentru reumatism, gută, uremie, de asemenea şi pentru constipaţie, acnee, dermatoze, furunculoză şi extern în hemoroizi, leucoree, răni greu vindecabile.

Fenicul

Foeniculum vulgare L.

 

Cunoscut ca plantă medicinală şi condiment peste tot în lume, începând chiar din perioada antică datorită aromei sale plăcute, feniculul, sau molura, este o specie ierbacee, bienală sau perenă, la noi exclusiv de cultură, cu tulpina ce ajunge până la 1-2m, ramificată de la bază, frunze de 3-4 ori sectate, cu fragmente filiforme. Florile mici, galbene, grupate în umbele. Fructele alungite, grupate câte două, cu 5 coaste proeminente fiecare, şi plăcut aromate.

Citat de Theophrastus, Plinius şi Columella; după Dioscorides iarba şi fructul stimulează secreţia lactată. În cartea de reţete a lui Marcellus Empiricus din Bordeaux (aprox. secolul V D.H.) era recomandat ca remediu pentru tuse.

În majoritatea cărţilor mai vechi sau mai noi de specialitate, feniculul este prezentat ca şi carminativ, stimulent, galactogog, diuretic şi diaforetic, cu utilizare în colici însoţite de flatulenţă, amenoree şi hiposecreţie lactată, şi de asemenea pentru corectarea gustului pe lângă alte substanţe cu gust neplăcut.

Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX, consideră că feniculul este cel mai preferabil mijloc de stimulare a secreţiei lactate. În plus are o acţiune carminativă şi înlesneşte expectoraţia. De asemenea, un ceai de fenicul este eficace în combaterea convulsiilor şi deci indicat în tusea măgărească (convulsivă), astm, precum şi în catarurile bronhiale cronice; în plus, stimulează apetitul şi va combate diverse tulburări stomacale.

Efectele antispasmodice, antiinflamatoare, secretomotoare şi antibacteriane ale uleiului esenţial de fenicul au fost demonstrate în studii in vitro şi în studii pe animale. Tot studiile pe animale au demonstrat şi efectele secretolitic şi expectorant ale anetolului şi fenconei, cât şi ale infuziei din fructele de fenicul in vitro.

Activitatea estrogenică este pusă pe seama trans-anetolului.

În studii experimentale in vitro sau in vivo au mai fost evidenţiate şi alte efecte ale feniculului: hepatoprotector, hipotensiv, hipoglicemic şi anestezic local.

Fasole

Tecile de fasole – Phaseoli fructus sine semine

Aparţinând familiei Leguminosae, originară din Peru, în prezent este una din cele mai cunoscute plante domestice din lume, fiind cultivată în peste 150 de ţări. Recolta globală a fost estimată la ~18.7 milioane de tone.

Fasolea era una dintre cele „trei plante surori” – alături de porumb şi dovleac – cultivate de către nativii din continentul American, aşa cum au descoperit coloniştii europeni atunci când au ajuns în America de Nord. Nu se cunoaşte perioada exactă a domesticirii, dar în site-uri arheologice din Argentina şi Mexic s-au găsit soiuri locale de fasole vechi de 10 000 şi respectiv 7 000 de ani. În America Centrală domesticirea plantei a început în jur de anul 2500 I.H.

Începând din secolul XVI, după descoperirea Americii, vasele europene au adus pe continentul nostru mai multe plante exotice printre care şi fasolea, care în curând a devenit foarte populară şi în Europa datorită valorii sale nutritive ridicate şi a uşurinţei cu care era cultivată şi depozitată. Gianbattista Barpo, autorul volumului de agricultură şi gastronomie intitulat „Le Delizie”, a scris despre beneficiile nutriţionale şi de sănătate ale boabelor de fasole sugerând faptul că acestea erau sănătoase pentru rinichi şi splină. Gastronomistul italian renascentist Bartholomeu Scappi descrie în cărţile sale, printre multe alte produse vegetale, şi fasolea. Catherina de Medici aprecia atât de mult fasolea cultivată în grădinile sale încât, după ce s-a căsătorit cu Henry II şi a plecat în Franţa a dus cu ea şi această plantă.

Păstăile de fasole au fost descrise ca având efect diuretic încă din anul 1608 de către Dodens, acesta comparândule ca efect cu Asparagus-ul. Preparate medicinale din fructele de fasole au fost descrise în cărţi începând din 1908. În 1927, prof. E. Kaufmann (Germania) publică o serie de articole în care descrie un efect hipoglicemic moderat al unor extracte alcoolice şi apoase din păstăile de fasole administrate la iepuri. Mai mult, pacienţii unui studiu clinic au arătat o reducere a glicemiei sangvine după 4 ore de la administrare. În 1928 Geβner şi Siebert (Germania) au investigat efectul extractelor apos şi alcoolic din păstăile de fasole la iepuri, rezultatele arătând o reducere a valorilor glicemiei. În 1929, aceleaşi extracte, au fost administrate de către Gohr şi Hilgenberg (Germania), de această dată la câini, observându-se un efect hipoglicemiant semnificativ doar la câinii hiperglicemici.

În sudul Italiei, păstăile de fasole sunt utilizate popular pentru a împiedica formarea pietrelor la rinichi şi pentru dizolvarea şi eliminarea acestora.

Şi în ţara noastră tecile de fasole au fost recunoscute ca remediu natural pentru efectul lor diuretic, fiind folosite în produsele naturiste pentru acneele rebele, hidropizie, afecţiuni ale tractului genito-urinar, reumatism, şi în stările de diabet zaharat; sunt de asemenea indicate în nevrite, nefrite şi cistite cu substrat gutos, în albuminurie.

Compoziţia chimică nu este foarte bine studiată, în literatură menţionându-se prezenţa argininei, acidului silicic şi a sărurilor de crom.

Datorită conţinutului în fibre şi a efectului de inhibare a alfa-amilazei, fasolea poate fi utilă ca şi component alimentar în prevenirea şi ameliorarea diabetului de tip II.