Enokitake

Flammulina velutipes

Flammulina velutipes din familia Physalacriaceae este o ciupercă comestibilă. Este numită în popor picior de catifea, ciupercă de iarnă sau ciupercă de miere. Acest burete este o specie saprofită și parazitară care crește în România, Basarabia și Bucovina de Nord, în tude cu multe exemplare, pe soiuri de copaci în păduri de foioase și de confiere, în primul rând pe cioturi și bușteni în putrefacție, dar și pe arbori vii sa sălci bătrâne, frasini sau salcâmi.

Pălăria: are un diametru de 3-8 (10) cm, este puțin cărnoasă și destul de fragilă, cu marginea ușor striată, la început convexă, aplatizându-se odată cu maturizarea. Cuticula este netedă și lipicios-lucioasă. Culoarea ei, care este mai intensă în centru, variază în mod normal între un galben ca de miere, galben-ruginiu viu și galben-portocaliu, dar se pot găsi de asemenea bureți albui.
Piciorul: are o înălțime de 3–8 cm și o lățime de 0,4-0,7 cm, este cilindric, subțire, fibros și dur, fără inel, gol pe interior uneori îngustat sau chiar turtit la bază. Tija este de culoare gălbuie în partea superioară iar maro până măsliniu-negricioasă în cea inferioară, fiind mereu catifelată, de unde i se trage și numele.

Forma cultivată a ciupercii numită Enoki sau Enokitake (cu precădere in Japonia, de unde și numele), diferă foarte mult de acea sălbatică. Ea este o ciuperca albicioasă, cu un picior foarte lung si pălărie relativ mică, motiv pentru care se mai numește ciupercă crin, iar aceste caracteristici se datorează modului său de cultivare în care este privat de lumină. Pe lângă gustul apreciat ar mai fi de precizat și faptul că importanța sa majoră nu se datorează gustului, ci efectelor medicinale pe care le poartă această ciupercă, printre ele calități ca: antioxidant, antiviral, antibacterian, antiinflamator, reglează sistemul imunitar. Se spune că buretele ar avea efecte foarte bune în lupta contra bolii Alzheimer.

Studiile au demonstrat efectul de activare al sistemului imunitar datorat polizaharidelor (beta-D-glucanii) din Enokitake, care stimulează funcţia imună a limfocitelor, efect evidenţiat prin creşterea numărului de limfocite specifice.

Eucalipt cu aromă de lămâie

Eucalyptus citriodora (Hook.) K.D. Hill & L.A.S.Johnson

Această specie de eucalipt are un areal natural aproximativ restrâns în zona coastelor nordice şi centrale din Queensland, Australia, dar astăzi se întâlneşte şi în Africa, Brazilia, California, Hawaii, India, chiar şi Portugalia. Eucaliptul cu aromă de lămâie este un arbore sempervirescent înalt de până la 24-40 m, cu trunchiul drept cu un diametru de 0,6-1,3 m, o coroană graţioasă cu frunze pendente, alterne, îngust-lanceolate, lungi de 10-20 cm şi late de 1-2,5 cm, acuminate apical, acute la bază, glabre şi cu margini întregi; florile sunt grupate câte 3-5 pe câte un penduncul scurt formând la rândul lor o inflorescenţă ovoidă lungă de 8-12 mm; fructele sunt capsule maronii, ovoide sau în formă de urnă, conţinând câteva seminţe negre, lucioase, neregulat elipsoide, lungi de 4-5 mm.

De la acest eucalipt se utilizează frunzele care produc un ulei esenţial cu aromă de lămâie bogat în citronelal, mult utilizat în parfumerie după descoperirea lui în 1882. Lemnul arborelui este bun pentru cherestea şi este folosit în construcţii  la fabricarea stâlpilor, a traverselor de cale ferată, pentru mânere de unelte etc. Kenienii folosesc mierea produsă de această specie.

Frunzele acestui eucalipt reprezintă un remediu aboriginal tradiţional, uleiul esenţial din acestea având bune proprietăţi antiseptice şi antibacteriene fiind folosit în prezent peste tot în lume pentru ameliorarea tusei şi a răcelilor, a durerilor de gât sau altor infecţii. Uleiul esenţial este un ingredient comun în multe remedii pentru răceală. Proprietatea antiseptică este mai bună atunci când uleiul este mai vechi datorită ozonului care se formează la expunerea sa la aer. Uleiul esenţial poate fi aplicat extern pe răni sau infecţii ale pielii, sau poate fi inhalat pentru tratamentul pasajelor nazale înfundate, poate fi utilizat în preparate pentru gargară în iritaţii ale gâtului, iar intern poate fi administrat pentru o gamă largă de afecţiuni.

Un exudat de natură oleo-rezinică se poate obţine din acest arbore, rezinele conţinând tanin şi fiind ca atare puternic astringente şi utilizate în administrare internă pentru tratamentul diareei şi a inflamaţiilor vezicii urinare, iar în administrare externă pentru răni, tăieturi etc.

Cubanezii plasează frunzele sub aşternuturile pacienților cu febră, și inhaleaza aburul din frunzele fierte pentru răceli și diverse probleme pulmonare; cataplasmele preparate pe bază de frunze le aplică pe ulcere, răni, și alte afecţiuni ale pielii. Locuitorii din Guatemala folosesc decoctul pentru tuse.

Frunzele şi uleiul esenţial de E. citriodora sunt folosite ca repulsiv pentru insecte. Frunzele sunt, de asemenea, ingredient în pot-pourri-uri.

Un studiu realizat cu un preparat conţinând ulei esenţial de E. citriodora aplicat cutanat la iepuri a constatat o creştere semnificativă a fluxului sangvin, a temperaturii pielii şi musculaturii subiacente timp de 45 de minute ulterior aplicării. Extractele din frunze, administrate oral la iepuri cu diabet zaharat indus, au produs hipoglicemie temporară reducând nivelurile de zahăr din sânge.

Uleiul esenţial din frunze, responsabil de aroma asemănătoare lămâiei, este prezent în procent de 0,5 la 2,0% şi este foarte bogat în citronelal, conţinând în general 65,5-90,1% citronelal, 4,6-12,2% citronelol şi 0,7-3,6% izopulegol; pe lângă acestea, în cantităţi mici, se mai regăsesc a-pinen, b-pinen şi aldehida izovalerică. În frunze s-a mai raportat prezenţa acidului ursolic, acidului betulinic, a eucaliptinei, flavonoidelor şi a beta-sitosterolului. Scoarţa arborelui conţine cca 9% tanin iar fructele flavonoide şi steroli.

 

 

 

 

 

 

 

Eucalipt

Eucalyptus globulus

Arbore foarte înalt (ajunge până la 140 m înălţime), originar din Tasmania. Frunzele sunt persistente, simple, cele tinere sesile, ovate, subţiri, iar cele mature alterne, peţiolate, falciforme. Mezofilul frunzelor conţine buzunare secretoare de ulei esenţial. Ca produs vegetal se utilizează frunzele mature recoltate tot timpul anului sau în perioada aprilie-septembrie.

Denumirea de Eucalyptus înseamnă „bine acoperit”, referindu-se la capacul mic ce acoperă mugurele înainte de înflorire.

Se spune despre eucalipt că este cel mai util arbore din lume. Aborigenii din continentul Australian îl priveau ca pe o plantă medicinală ce vindecă tot.

Genul Eucalyptus cuprinde cca. 300 de specii cu 700 de varietăţi, fiind utilizate pentru orice de la fabricarea hârtiei, mulci, combustibil, ca lemn de esenţă tare, pentru asigurarea umbrei, şi ca protector în calea vânturilor până la ajutor în lupta împotriva malariei. Sistemul său radicular extins absoarbe o cantitate mare de apă, motiv pentru care a fost cultivat în zonele infestate de malarie pentru drenarea terenurilor şi purificarea aerului.

Botanistul şi exploratorul german, baronul Ferdinand Von Muller, a sugerat că aroma arborelui se poate dovedi antiseptică. În 1855 guvernul francez a trimis seminţe de eucalipt în Algeria pentru realizarea de culturi, urmare a acestui fapt fiind transformarea unor zone contaminate în zone uscate, sănătoase.

Uleiul de eucalipt a fost obţinut prima dată, prin distilare, în 1788, cu un necesar de peste 20 de kilograme material vegetal pentru 500 g ulei volatil, doi medici ai vremii, White şi Cossiden utilizând acest ulei esenţial pentru tratarea problemelor pulmonare. Prima lucrare despre efectele antiseptice şi antibacteriene ale uleiului esenţial au fost publicate în Germania de către medicii Cole şi Homeyer, aceştia clasificându-l ca sudorific, stimulent anticataral şi astringent. Extras din Eucalyptus peperita, uleiul esenţial original introdus în Europa, a fost denumit „Sydney peppermint” şi a devenit rapid foarte popular.

Remediile populare tradiţionale utilizau frunzele şi uleiul pentru bolile respiratorii, afecţiunilor febrile, şi, de asemenea, pentru probleme ale pielii precum arsuri, ulceraţii şi răni.

În primul război mondial a fost o cerere imensă de ulei esenţial de eucalipt, acesta fiind utilizat pentru a controla epidemiile de meningită şi gripă din 1919.

Frunzele şi uleiul de eucalipt sunt demult parte din Farmacopeele şi publicaţiile de profil din Europa – deja din 1873, Köhler a descris utilizarea sa în sudul Europei în febră, dureri nevralgice, astm, tuberculoză şi ca antiseptic. În 1938 Madaus descrie utilizarea frunzelor şi a uleiului esenţial – „uleiul stimulează secreţia salivei şi a sucurilor gastrice. Îmbunătăţeşte apetitul. Administrarea orală a siropului era prescrisă în cazul tusei convulsive iar frunzele erau utilizate extern ca agent antiseptic. Adiţional, era utilizat în inhalaţii pentru tratamentul catarului şi a afecţiunilor inflamatorii ale tractului respirator şi în cazul astmului. Este util de asemenea ca remediu pentru febră, catarul tractului urinar, gripă, reumatism, nevralgie, malarie, diaree febrilă, sângerări gincivale şi ca antihelmintic.”

În prezent, arhi-cunoscut tratament natural util în afecţiunile respiratorii, regăsim eucaliptul în produsele naturiste sub formă de ceaiuri, siropuri de tuse, soluţii inhalante, creme, unguente, bomboane medicinale.

Echinacea

fam. Asteraceae

Echinacea are o tradiţie îndelungată în cultura indienilor din ţinuturile Americii de Nord, care o preferau pentru menţinerea sănătăţii în timpul iernii. În acest scop, indienii aplicau cataplasme cu rădăcină, şi consumau ceaiuri de Echinacea. Planta a fost foarte folosită în America până în anii ’40, iar europenii, care au descoperit-o în anii ’30, o folosesc constant şi intens şi astăzi.

Botaniştii au numit-o Echinus (arici de mare) pentru a descrie centrul florii, în formă de con ghimpos. Sute de studii ştiinţifice au dovedit că Echinacea sprijină funcţiile sistemului imunitar.

Echinacea este o plantă perenă, de 100-150 cm înălțime, cu frunze lanceolat ascuțite la vârf și dințate. Florile sunt dispuse solitar la vârfurile ramurilor. Florile tubulare sunt așezate bombat, sub formă de cupă întoarsă, înconjurate de flori ligulate, de culoare roz până la roșu intens. Înfloresc din luna iunie până în octombrie. Speciile de Echinacea sînt originare din nordul Americii, trei dintre ele (E.purpurea, E.pallida, E.angustifolia) prezentînd interes medical.

Folosită încă din vremuri îndepărtate pentru tratarea diverselor infecții și pentru întărirea sistemului imunitar, în zilele noastre extractul de echinaceea este cunoscut și pentru efectele benefice pe care le aduce în caz de gripă, răceală și sindromul oboselii cronice. Planta a fost utilizată în medicina populară a amerindienilor, în special pentru protecţia faţă de infecţiile respiratorii, gripă sau muşcăturile de şarpe. Peste 350 de studii clinice atestă efectele de tip imuno protector al Echinaceei în evoluţia infecţiilor respiratorii, ca şi posibilitatea utilizării ei în profilaxia acestor boli. Se recomandă administrarea preparatelor de echinacea încă de la apariţia primelor semne de boală şi pînă la dispariţia lor. Se utilizează sub formă de infuzie, capsule, sirop, comprimate iar extern intră în compoziția unor creme. Din echinaceea se pot folosi rădăcinile și floarea. Rădăcinile sunt mai des utilizate decât florile. Rădăcinile se obțin de la plante cu vârste mai mari de 4 ani iar florile se culeg când sunt complet deschise.

Echinacea conține substanțe active (polizaharide, alchilamide, flavonoide, uleiuri esențiale) care reduc intensitatea durerii, ameliorează inflamația, grăbesc cicatrizarea leziunilor și au puternic efect antioxidant.