Damiana

Turnera diffusa Willd. ex Schult.

Damiana este un arbust mic din familia Passifloraceae vegetând în zona Indiilor de Vest, a Americii Centrale şi de Sud, care creşte până la 1-2m înălţime; prezintă frunze lungi de 10-25 cm, flori mici, galbene, aromatice şi fructe mici cu miros dulceag şi gust asemănător cu al smochinei.

S-a descoperit faptul că damiana era folosită ca afrodisiac în civilizaţia maiaşă antică, precum şi pentru ameţeală şi pierderea echilibrului. Un misionar spaniol a raportat faptul că indienii din zona Mexicului preparau o băutură din frunzele de damiana, adăugau zahăr şi o consumau pentru presupusa sa putere de a îmbunătăţi viaţa sexuală.

Planta are o îndelungată tradiţie de utilizare. Pe lângă efectul afrodisiac, se consideră că acţionează ca şi tonic, antidepresiv, diuretic, antitusiv şi laxativ blând, fiind tradiţional folosită în depresie, anxietate, perturbări sexuale, stări de slăbiciune, menstruaţie neregulată, ulcer gastric şi constipaţie. În Mexic planta este folosită şi pentru astm, bronşită, nevroză, spermatoree, dureri stomacale.

Prima înregistrare în literatură a efectului afrodisiac s-a găsit a fi mai veche de 100 de ani. Din 1888 până în 1947 frunzele de damiana şi elixirele preparate pe baza acestora au fost listate în Manualul Farmaceutic Naţional al Statelor Unite.

Planta a fost adusă în Europa destul de timpuriu, având în vedere faptul că aceasta apare menţionată în literatură în secolul XIX, fiind descrisă utilizarea sa în homeopatie ca tonic pentru organele genitale, în incontinență urinară și migrenă; damiana a fost prescrisă cu succes în unele forme de epuizare cerebrală și atonie generală a sistemului nervos, însoţită de dureri de cap severe si crize de paralizie.

British Herbal Pharmacopoeia citează recomandări de utilizare pentru nevroze însoţite de anxietate cu factor sexual predominant, depresie, dispepsie pe bază nervoasă, constipaţie atonică.

Compoziţia chimică a damianei este complexă, componentele sale nefiind complet identificate. Frunzele conţin până la 1% ulei volatil care cuprinde în compoziţia sa cel puţin 20 de constituenţi (printre aceştia 1,8-cineol, p-cimen, alfa- şi beta-pinen, timol, alfa-copaen şi calamen); frunzele mai conţin tanin, flavonoide, beta-sitosterol, damianină (o substanţă maron, amară), şi glicozidele gonzalitosină, arbutină şi tetrafilina B.

În 1999, pentru evaluarea utilizării tradiţionale a plantei în disfuncţii sexuale şi impotenţă, un grup de cercetători italieni au administrat damiana unor şobolani ce prezentau lentoare sexuală sau impotenţă, dar şi unor şobolani normali; planta nu a avut efect asupra animalelor normale, dar la celelalte s-a observat faptul că au devenit mai active sexual. În Statele Unite sunt patentate mai multe produse conţinând damiana şi alte plante, recomandate pentru atonie sexuală dar şi pentru anxietate, depresie, dureri de cap şi stări de epuizare. Un studiu in vitro a raportat faptul că unele substanţe din compoziţia plantei se leagă de receptorii pentru progesteron în culturile de celule tumorale mamare determinând cercetătorii să concluzioneze că aceasta are o activitate neutră sau anti-estrogenică.

Damianei i-a fost atribuit un efect inhibitor asupra sistemului nervos; aceasta a mai fost folosită, în combinaţie cu alte plante şi pentru activitatea sa termogenică.

Damiana mai ajută, de asemenea, la echilibrarea balanţei hormonale la femei şi în cazul celor aflate în perioada menopauzei la controlul apariţiei bufeurilor.

Oamenii de ştiinţă au studiat şi utilizarea tradiţională a damianei în diabet, cercetătorii mexicani raportând activitatea hipoglicemică a plantei după administrarea infuziei la şoarecii diabetici.

Drojdie de bere

Saccharomyces boulardii

Denumită şi drojdie de bere sau de panificaţie (Brewer’s Yeast, Levure de Boulangerie), S. boulardii este o tulpină de drojdie (specie de ciupercă unicelulară), descoperită prima dată în 1920 de biologul francez Henri Boulard pe când acesta era în sud-vestul Asiei. Scopul călătoriei sale era acela de a găsi o tulpină de drojdie care să fie în mod special rezistentă la căldură, şi astfel potrivită pentru producerea vinului. În timpul şederii francezului în Asia a luat naştere un focar de holeră, ocazie cu care acesta a notat faptul că pentru a combate diareea asociată bolii, oamenii locului mestecau coaja fructelor de Litchi chinensis şi de Garcinia mangostana sau o fierbeau şi consumau ceaiul. Biologul francez a reuşit să izoleze substanţa care combătea diareea descoperind faptul că aceasta este tocmai drojdia care se poate dezvolta şi la temperaturi de până la 98,6 grade Fahrenheit. Găsind că este o drojdie din genul Saccharomyces (drojdiile de bere) a denumit-o după sine şi în 1947 a vândut drepturile asupra ei companiei de farmaceutice Bicodex, care continuă să deţină acest patent.

1.boulardii şi binecunoscuta drojdie de bere S. cerevisiae, fiind membre ale aceluiaşi gen, sunt foarte asemănătoare dar diferă totuşi din punct de vedere genetic, metabolic şi fiziologic. Din punct de vedere cromozomial, S. boulardii este caracterizată de prezenţa unei gene alele specifice iar studii recente au arătat faptul că genomul acestei specii prezintă trisomie a cromozomului 9, numărul alterat de copii ale genelor contribuind probabil la o rată de creştere mai ridicată şi o mai bună supravieţuire în mediu acid.

Un număr limitat de dojdii au fost identificate ca şi candidaţi pentru o nouă abordare terapeutică datorită abilităţilor acestora de a se exprima ca antigen heterolog. S. boulardii este astzăzi pe larg utilizată în probleme de digestie şi ca probiotic. Probioticele, precum sunt definite de către Organizaţia pentru Agricultură şi Aliment a Naţiunilor Unite, sunt „microorganisme vii care, administrate în cantităţi adecvate, conferă gazdei un beneficiu pentru sănătate”. Un număr tot mai mare de potenţiale beneficii pentru sănătate sunt atribuite tratamentelor cu probiotice. Au fost identificate mai multe mecanisme de acţiune, atât în mod direct asupra organismului gazdă, cât şi asupra microorganismelor patogene, aceste mecanisme cuprinzând reglarea homeostaziei microflorei intestinale, interferenţa în abilitatea microorganismelor patogene de colonizare şi infectare a mucoaselor, modularea răspunsului imun sistemic şi local, stabilizarea funcţiei gastrointestinale de barieră şi inducerea activităţii enzimatice prin favorizarea proceselor de absorbţie şi nutriţie.

Studiile de farmacocinetică au arătat faptul că după administrarea orală de liofilizat de S. boulardii echilibrarea concentraţiilor acestuia în colon se atinge în trei zile, drojdia dispărând din materia fecală la 2-5 zile după întreruperea administrării. S. boulardii prezintă caracteristici speciale care permit microorganismului să tranziteze tractul gastro-intestinal şi să fie utilizat ca probiotic. Pe durata tranzitului, drojdia interacţionează cu microflora locală şi cu mucoasa intestinală. Mai mult, studiile experimentale au arătat faptul că S. boulardii induce o protecţie împotriva patogenilor enterici, modulează răspunsul imun al gazdei, reduce inflamaţiile şi secreţiile hidroelectrolitice, inhibă toxinele bacteriene şi îmbunătăţeşte funcţionarea unor factorii trofici precum membrana ciliară intestinală şi transportorii nutrienţilor.

Această drojdie nonpatogenică a fost prescrisă în ultimii 30 de ani pentru profilaxia şi tratamentul afecţiunilor diareice cauzate de bacterii. S. boulardii şi-a demonstrat atât experimental cât şi clinic eficienţa în afecţiuni gastrointestinale cu componentă inflamatorie predominantă. Există, de asemenea, din ce în ce mai multe dovezi asupra faptului că microflora gastrointestinală este un factor reglator major asupra sistemului imunitar nu doar la nivelul intestinului, dar şi la nivelul altor organe. De exemplu, atunci când organismul este afectat de o infecţie cu Escherichia coli, există în intestin o tendinţă de secretare a citokinei proinflamatorii cunoscută sub numele de interleukina 8. S. boulardii a arătat un efect benefic prevenind această secreţie, reducând astfel severitatea şi toxicitatea invaziei cu E. coli. S-a demonstrat faptul că efectul S. boulardii asupra E. coli nu este acela de a reduce numărul de bacterii aderente produse, ci de a reduce numărul bacteriilor intracelulare cu 50%.

Unul din cele mai importante beneficii ale S. boulardii este acela de a controla forme variate de diaree. Studiile realizate au indicat faptul că utilizarea S. boulardii versus placebo a arătat eficienţă în reducerea formelor acute de diaree la copii şi la adulţi. Administrată concurent cu unele antibiotice S. boulardii a redus probabilitatea episoadelor adiţionale de colite pseudomembranoase la persoane care au experimentat această afecţiune. Chiar dacă scopul principal al antibioticelor este acela de a combate bacteriile ce cauzează infecţii în organism, ele pot produce efecte secundare nedorite precum diaree, dar şi crampe şi greţuri. Ca şi tratament preventiv, S. boulardii a arătat că reduce apariţia, durata şi frecvenţa acestor efecte secundare printre adulţi. O serie de studii au mai revelat faptul că S. boulardii a diminuat senficicativ motilitatea intestinală şi a îmbunătăţit consistenţa scaunelor la persoanele sindromul colonului iritabil cu predominantă diareică.

Pe lângă acestea, datele furnizate de studii mai recente au arătat că S. boulardii administrată sub formă de vaccin oral la persoane sănătoase interacţionează în mod limitat cu mucoasa intestinală acest lucru având implicaţii importante în viitorul utilizării acesteia ca agent profilactic şi ca vector terapeutic de administrare.

Dafin

Laurus nobilis (Lauracae)

Legenda spune că într-o discuție ca între zei, Eros e insultat de Apollo și ca răzbunare, zeul iubirii, îl săgetează cu săgeata dragostei pe Apollo. Deși înzestrat cu darul profeției, știind deci că nu o va putea îndupleca pe Daphne să fie a lui, Apollo încearcă din greu totuși, să o cucerească. Apollo, zeul ce vindeca răni, nu se poate vindeca singur de dragoste. Daphne îi rezistă și ca să scape, îl roagă pe Zeus să o transforme într-un laur (denumit și dafin). Lui Apollo nu-i mai rămâne decât să rupă o creangă din laur și să și-o prindă în jurul capului. Astfel au ajuns ramurile de laur să încununeze fruntea celor ce se luptă pentru cinstirea patriei şi neamului lor, spune în încheiere legenda.
Dafinul este un arbust sau arbore, întotdeauna verde, cu fructe sub formă de boabe de culoare neagră, cu gust acru și aromatic. Tulpina poate ajunge până la 10m înălțime iar frunzele sunt aromate așa zisele foi de dafin. În scop medicinal se folosesc în principal frunzele (Laurus folium), fructele (Laurus fructis) și uleiul esențial (Laurus aetheroleum).
Ca și principii active, dafinul este bogat în ulei volatil, ce conține cineol, linalol, α-pinene, acetat α-terpineol. Alături de uleiul volatil, mucilagiile din dafin acționează antiinflamator și analgezic, având acțiune antireumatismală. Taninurile prezintă acțiune stomahică și astfel dafinul are un efect stimulant asupra apetitului și secreției sucurilor gastrice. De asemenea mucilagiile au un efect emolient și demulcent, dafinul fiind indicat ca și antitusiv.
Utilizat ca ingredient la prepararea mâncărurilor, frunzele de dafin ajută digestia și absorbția alimentelor. Frunzele și fructele se utilizează în atonie digestivă, spasme, anorexie. Dafinul este utilizat în principal în tratamentul afecțiunilor tractului digestiv și pentru calmarea durerilor artritice. Terapeuții aromaterapiei utilizează uleiul esențial din frunzele de dafin pentru calmarea sistemului nervos, sporirea funcțiilor vitale ale corpului, alungarea depresiei.

Dud

Morus nigra / Morus alba L.

Arbori de cca 12-15 m înălţime, originari din China şi Japonia, la noi cultivaţi, cu frunze ovate sau cu lobii inegali. Florile sunt unisexuate, iar fructele (dudele) sunt fructe compuse alcătuite din numeroase drupe false concrescute pe axul inflorescenţei, la maturitate cărnoase şi comestibile. Pentru tratamente naturiste se folosesc mai mult frunzele – Mori folium, care se recoltează în perioada mai-iulie (august).

S-a sugerat că denumirea generică Morus provine din cuvântul latin mora (întârziere) datorită apariţiei tardive a mugurilor.

Dudul negru a fost cunoscut în tot sudul Europei din cele mai vechi timpuri, considerându-se că a fost adus din Persia. A fost menţionat de către majoritatea scriitorilor greci şi romani timpurii; Pliniu l-a observat şi a descris utilizarea sa ca plantă medicinală. Conform unei referinţe din Virgil’s Georgics (II, v. 121) dudul abunda în Italia în acele vremuri. Excavaţiile realizate la Pompeii confirmă aceasta, în peristilul unei case fiind reprezentat un dud negru. Frunzele de dud se regăsesc de asemenea într-un mozaic din casa Faunului (= zeu al fecundităţii din mitologia romană). Frunzele sale erau folosite de către romani pentru tratarea afecţiunilor gurii, traheei şi plămânilor şi din secolul XVII scoarţa rădăcinilor a fost utilizată aici ca vermifug, şi de asemenea ca şi colorant. Romanii consumau fructele de dud la sărbătorile lor, aşa cum aflăm din scrierile lui Horaţiu

Schouw (avocat, botanist şi politician danez), care a scris despre plantele din Pompeii în anii 1800, considera că Morus alba era necunoscut aici.

După cum ştim, frunzele de dud servesc mult ca hrană viermilor de mătase.

În timpul lui Virgilius mătaesea era considerată un produs din frunzele de dud, nefiind cunoscută şi înţeleasă activitatea viermilor de mătase. Cultura viermilor a fost introdusă de Justinian din Constantinopol (527-565). În Italia dudul negru a fost utilizat pentru creşterea viermilor de mătase până prin 1434, când a fost introdus din Levant dudul alb, care a fost ulterior mai mult preferat pentru aceasta.

Dudul are o istorie îndelungată de utilizare medicinală în China, fiind aici utilizate aproape toate părţile plantei.

Tradiţional, dudul este utilizat ca analgezic, emolient, sedativ, frunzele fiind considerate antibacteriene, astringente, diaforetice, hipoglicemiante, odontalgice şi oftalmice. Tinctura de scoarţă este utilizată pentru a calma durerile de dinţi.

Medicina românească de la începutul secolului XX folosea coaja rădăcinii de dud cu gust iute şi amar, pentru acţiunea sa purgativă. Din fructe se prepara sirop – Syropus Mororum, cu efect laxativ, uşor diuretic şi depurativ.

Frunza de dud conţine taninuri, flavonoide, glicozide. Studii recente au revelat prezenţa unei substanţe – 1-Deoxynojirimycina – inhibitoare a enzimei glicozidaza I cu rol în procesarea în organism a oligozaharidelor, fiind responsabilă astfel de efectul hipoglicemiant al frunzei.

În produsele naturiste frunzele de dud sunt utilizate în special datorită acţiunii hipoglicemiante fiind indicate în formele uşoare de diabet. Frunzele de dud mai sunt utilizate şi pentru proprietăţile antioxidante.

Dovleac

Cucurbita pepo (Cucurbitaceae)

Se spune că în vremuri de demult exista un conducător care dorea să fie cel mai înțelept și mai bogat om din lume. El a decis să adune toate gândurile înțelepte și ideile ingenioase ale omenirii și să le țină într-un dovleac. A pus dovleacul într-un copac înalt în regatul lui și în momentul în care dovleacul a căzut și s-a spart, toată înțelepciunea omenirii s-a răspândit iar în lume. Chinezii consideră dovleacul ca un puternic talisman, care absoarbe energia negativă. Se spune că dovleacul ar avea puteri magice de protecție împotriva vrăjilor. Dovleacul este un simbol tradițional al festivalului celtic vechi, felinarul din dovleac protejează recolta și casele de spiritele rele. Dovleacul este cioplit, apoi i se pune o lumânare înăuntru și astfel devine un simbol al sărbătorii de Halloween.

Dovleacul are rădăcină ramificată ce pătrunde în sol la o adâncime chiar și de 2m, tulpina târâtoare, iar frunzele sunt mari, de un verde-închis, cu forme aproximativ triunghiulare, au lobi ascuțiți și pețiol foarte lung. Florile sunt unisexuate, de culoare galben-intens, cu petalele aplecate spre exterior și caliciul în formă de cupă. Fructele cu aspect variabil în funcție de soi (pot fi rotunde, alungite, rotunjite și cilindrice, ca o pară), au pulpa densă, galbenă-portocalie. Semințele sunt plate, de forme ovale, netede, cu coaja dură și albicioasă. Recoltarea dovleacului se face în lunile septembrie-octombrie, când fructul este foarte bine copt și planta uscată. Se așează într-un loc uscat și bine aerisit, se poate depozita astfel o lungă perioadă de timp.

Calităţile terapeutice ale seminţelor de dovleac au devenit din ce în ce mai cunoscute de-a lungul timpului, astfel că medicina naturistă recomandă folosirea acestora, printre altele, în caz de paraziţi intestinali, probleme urinare, febră şi tulburări gastrice. Bogate în vitamine (E, A, complexul B), minerale (zinc, calciu, magneziu, potasiu, fier, fosfor, cupru, mangan), în proteine, acizi graşi esenţiali şi în carbohidraţi, seminţele de dovleac sunt recomandate atât pentru beneficiile lor remineralizante şi vitaminzante, cât şi pentru acţiunea lor laxativă şi sedativă. De asemenea, aceste seminţe sunt recomandate şi pentru prevenirea formării calculilor renali.

Foarte cunoscut este uleiul de dovleac, ulei ale cărui beneficii sunt bine cunoscute de mult timp de medicina tradițională. Uleiul de seminţe de dovleac conţine de şase ori mai mult acid linoleic decât uleiul de măsline. Se poate face chiar și miere de dovleac. Tinctura de dovleac se prepară acasă, turnând într-un bostan o jumătate de litru de alcool dublu rafinat, printr-un orificiu nu mai mare decât gâtul de sticlă. Închide dovleacul etanș și lasă-l la macerat 30 de zile, timp în care să-l agiți de câteva ori pe zi. Filtrează apoi lichidul și miezul fără coajă, fă-l piure în blender și amestecă-l cu alcoolul.