Cânepa

Cannabis sativa

Plantă binecunoscută din familia Cannabaceae, erbacee, anuală sau bienală, dioică (florile sunt unisexuate şi sunt dispuse pe indivizi diferiţi), de obicei ramificată, cu frunze lung peţiolate, 3 la 7 penate, cu foliolele lanceolate şi serate; florile femele reduse la perigon, cu o singură bractee şi grupate într-o inflorescenţă spiciformă, cele mascule formează panicule bogate în polen; fructul este o achenă gri-verzuie, lucioasă, lungă de 3,5-5 mm şi lată de 2,5-4 mm.

Botaniştii au polemizat multă vreme pe marginea încadrării botanice a cânepei, unii susţinând existenţa a mai multor specii, alţii doar a mai multor varietăţi. Se consideră totuşi că, de vreme ce plantele, prin hibridizare, produc seminţe fertile, cânepa poate fi clasificată ca o singură specie, dar cu cel puţin o subspecie importantă.

Locul de origine al cânepei este vestul Asiei şi India, unde Bast a raportat că aceasta se cultiva pentru seminţe. Cânepa a fost bine cunoscută de către grecii şi romanii din antichitate, dar se pare că aceştia nu erau familiarizaţi cu proprietăţile sale narcotice. Dioscorides menţiona doar că sucul proaspăt din seminţe domoleşte durerile de urechi, aceeaşi afirmaţie fiind făcută şi de către Galen. Herodot o menţionează, de asemenea, şi afirmă că sciţii o cultivau şi o foloseau pentru a-şi face haine. În India, în schimb, era cunoscută ca şi „stimulatoarea plăcerii”, „provocatoarea dorinţei”, „liantul prieteniei”, „cauza mersului legănat”, „autorul râsului” etc. Pliniu a menţionat planta sub numele de Cannabis. Denumirea plantei, derivă din grecescul cannabis şi latinescul sativa, însemnând folositor.

În nordul Europei planta a ajuns probabil înaintea migraţiei anglo-saxone. Aceasta era cultivată în special pentru extragerea fibrelor din care erau confecţionate articole de îmbrăcăminte şi frânghii. În sănătate, oficial folosite erau seminţele, care sunt menţionate în cărţile medievale ca şi calmante pentru tuse. În plus, seminţele de cânepă au constituit un ingredient popular pentru diferite feluri de mâncare, dar Matthiolus avertiza asupra efectului anafrodisiac manifestat la utilizarea frecventă. În Letonia, cânepa verde era consumată ca remediu pentru arsuri la stomac. În Rusia şi Grecia, uleiul de cânepă era consumat în timpul posturilor severe și prelungite, constituind uneori aproape singurul aliment. Medicinal, seminţele mai erau prescrise în caz de pleurezie, icter, viermi intestinali.

Seminţele, neposedând efecte hipnotice, sunt şi astăzi consumate ca aliment, proaspete sau preparate, fiind destul de gustoase, dar greu de separat de coajă. Acestea conţin în jur de 27,1% proteine, 25,6% grăsimi şi 7,4% carbohidraţi. Uleiul extras din ele este foarte nutritiv, bogat în acizi graşi esenţiali. În fitoterapie sunt folosite ca şi analgezice, antihelmintice, diuretice, emoliente, emenagoge, febrifuge, laxative şi tonice. Sunt utile în tratamentul constipaţiei cauzate de retenţia de lichide. Pot fi, datorită conţinutului de acizi graşi esenţiali, foarte utile în tratamentul multor afecţiuni nervoase.

În zona temperată, uleiul este preluat şi procesat de la plantele femele care au fost lăsate să stea după ce au fost recoltate plantele mascule producătoare de fibre. Fibrele se obţin din tulpini; acestea sunt puternice şi foarte durabile, şi sunt şi astăzi utilizate pentru confecţionarea ţesăturilor grosiere şi a frânghiilor. Uleiul obţinut prin deshidratarea seminţelor este folosit la iluminat, la fabricarea săpunurilor, vopselelor şi lacurilor etc. Atunci când sunt utilizate pentru fabricarea hârtiei, tulpinile sunt recoltate toamna şi topite sau aburite până când fibrele pot fi eliminate. Fibrele sunt fierte timp 2 ore sau mai mult, cu leşie, apoi bătute într-o moară cu bile sau Hollander bătător. Se obţine o hârtie de culoare albă.

 

 

 

 

 

Cedrul de liban

Cedrus libani A. Rich.

 Cedrul de Liban este un arbore din familia Pinaceae, înalt, sempervirescent, cu coroana majestuoasă, caracteristică, cunoscut în Vestul Europei atât ca arbore peisagistic valoros cât şi ca simbol al degradării mediului. Este strâns înrudit cu Cedrus atlantica din Munţii Atlas din Maroc, cu C. deodara, endemic în vestul Munţilor Himalaya şi cu C. brevifolia, endemic în Cipru. Cedrul de Liban a supravieţuit sub forma unor populaţii reziduale şi fragmentate în Turcia, Siria şi Liban. Ca rezultate al supra-exploatării timp de secole, arborele acoperă astăzi doar 5% din arealul străvechi estimat în Liban.

A fost cunoscut şi exploatat de secole atât pentru lemnul său de înaltă calitate cât şi pentru răşină şi uleiul volatil. Calităţile deosebite şi culoarea plăcută ale lemnului de cedru, aroma sa rafinată, rezistenţa la umiditate şi insecte, au dus la aprecierea sa în rândul fenicienilor, egiptenilor, a grecilor şi multor altora, şi astfel la utilizarea sa extensivă.

Emblema naţională a Libanului, cedrul a fost folosit pentru construcţia faimosului templu a lui Solomon în Ierusalim, precum şi pentru construirea corăbiilor şi templelor faraonilor egipteni. Fenicienii îşi construiau corăbiile flotei militare, precum şi acoperişul templelor, al locuinţelor şi pragurile uşilor din lemn de cedru. Acesta era de asemenea folosit pentru confecţionarea pieselor de mobilier din templele asiriene şi babiloniene. Faraonii egipteni ardeau cedrul cu ofrandele oferite în cadrul ceremoniilor lor religioase. Răşina cedrului de Liban a fost folosită în procesul de mumificare de către egiptenii antici. Preoţii evrei, conform Talmudului, ardeau lemnul de cedru pe muntele maslinilor anunţând venirea unui nou an.

Arabii păstrează o veneraţie tradiţională pentru acest arbore, atribuindu-i o putere care îi permite să trăiască veşnic, şi o „inteligenţă” care îl face să manifeste semne de înţelepciune şi previziune, şi se spune că aceşti arbori înţeleg schimbările anotimpurilor pentru că îşi agită ramurile lor mari, îndreptându-le către cer sau către pământ atunci când zăpada cade, sau se topeşte. Se spune că nici nu începe zăpada să cadă, că cedrii îşi ridică ramurile pe nesimţite, adunându-şi vârfurile ramurilor în sus, formând astfel o piramidă sau o umbrelă. Noua formă luată îi ajută să susţină o masă imensă de zăpadă pentru o perioadă lungă de timp.

Cedrus libani are o largă tradiţie în medicina libaneză pentru tratamentul diferitelor boli infecţioase. Cedrul de Liban conţine un ulei volatil bogat în borneol, şi cel mai mult a fost utilizat în afecţiunile catarale ale tractului respirator, ca antiseptic, astringent, diuretic, şi de asemenea ca remediu în afecţiuni hepatice, dureri de cap şi tumori. Recent s-au descris remedii anti-ulcerogenice, o activitate antimicrobiană şi anti – Helicobacter pylori a frunzelor şi conurilor de cedru. Rezultatele unor studii au relevat faptul că răşinile din lemnul de cedru prezintă o eficienţă înaltă împotriva microorganismelor testate, prevenind înmulţirea acestora. Studiile au raportat faptul că seminţele de Cedrus libani sunt potenţiale suplimente alimentare sau remedii vegetale, sau puncte de pornire în dezvoltarea unor tratamente pentru leucemia mielogenă cronică.

 

 

 

 

 

 

Castanul sălbatic

Aesculus hippocastanum L. (Fam. Sapindaceae)

 Castanul sălbatic, cunoscut şi sub denumirea botanică de Aesculus hippocastanum sau Aesculus vulgare, este un arbore din familia Sapindaceae, total diferit de castanul comestibil, şi a fost adus în Europa mult mai recent. Castanul sălbatic este un arbore ornamental ce poate ajunge până la 20 m înălţime, având frunze opuse, digitate, flori albe cu pete roşii sau galbene, iar fructul în formă de capsulă ţepoasă, cu 1-3 seminţe mari şi brune, cu miezul amar şi astringent. Înfloreşte din aprilie până în iunie, iar fructele se recoltează în august-septembrie. Denumirea hippocastanum, este o traducere a denumirii sale comune, care i-a fost dată datorită faptului că vindeca de tuse caii şi alte bovine.

Castanul sălbatic a fost indigen în unele zone din Asia (Persia, nordul Indiei), de unde a fost adus şi în Europa. Acum este comun în multe regiuni temperate ale lumii unde s-a răspândit rapid, fiind extensiv cultivat ca ornamental în parcuri sau de-a lungul aleilor.

Seminţele de castan abundă în amidon, dar au gust amar, dezagreabil care a prevenit utilizarea lor ca aliment. Acestea conţin 3-10% amestec de glicozide triterpenice acilate (saponine). Alţi constituenţi includ flavonoide (0,3%) în principal di- şi triglicozide ale cvercetinei şi kaempferolului, steroli, ulei esenţial şi o mare proporţie de amidon (30-60%). Derivaţii cumarinici (esculina şi fraxetina) sunt prezenţi în alte părţi ale plantei, dar nu în seminţe sau în coaja seminţelor.

Tradiţional, seminţele de castan au fost utilizate pentru tratarea venelor varicoase, a hemoroizilor, flebitei, diareei, în caz de febră şi creşterea în dimensiune a prostatei. Comisia Germană E a aprobat utilizarea lor în tratamentul insuficienţei venoase cronice la nivelul membrelor inferioare. Utilizat în fitoterapie ca adjuvant în tratamentul insuficienţei venoase cronice şi a simptomelor asociate, ca adjuvant în tratamentul venelor varicoase.

Medicina ştiinţifică românească de la mijlocul secolului trecut întrebuinţa fructele de castan îndeosebi ca decoct, cu rezultate bune în scrofuloză; sub formă de praf, pentru combaterea catarurilor stomacale şi intestinale, diareei, colicilor, hemoroizilor, gazelor abdominale, şi apoi în tulburările circulatorii venoase din bazin şi regiunea venei porte. Coaja mai servea contra unor boli de piele, sau ca unsoare contra arsurilor provocate de arşiţa soarelui.

Utilizarea tradiţională a seminţelor de castan în afecţiuni vasculare periferice este susţinută de studii preclinice în care s-au observat efectele anti-inflamator şi de vasoprotector. S-a stabilit că extractul din sămânţa de castan are proprietate antiexudativă şi reduce permeabilitatea peretelui capilar ducând la un efect general antiedematos. Sunt disponibile date clinice care susţin efectul tonic venos – inclusiv studii efectuate pe persoane sănătoase – după administrarea orală a unei doze unice de 150 mg extract standardizat din sămânța de castan prin măsurători pletismografice efectuate la două ore după administrare, s-a constatat o creştere semnificativă a tonusului venos şi o scădere a capacităţii venoase.

Castanul sălbatic se regăseşte şi în produsele Fares: cremă BIOVENAL, supozitoarele HEMORSAN (fructe), şi în ceaiul VENOTONIC (frunze).

Captalanul

Petasites hybridus (L.) G.Gaertn., B.Mey. & Scherb.

Captalanul este o plantă perenă din familia Asteraceae, ce vegetează în Europa, precum şi în părţi din Asia şi America de Nord. Se găseşte de obicei în zone umede, pe terenuri mlăştinoase, păduri umede, şi pe malurile râurilor. Tulpina este dreaptă şi păroasă, cu solzi roşietici; frunzele bazale formează o rozetă lung-peţiolată şi sunt mari, late, neegal dinţate, cordiforme, de un verde-deschis pe faţa superioară şi alburiu-lânoase pe faţa inferioară, şi pot atinge diametrul de 90 de cm. Prezintă flori roz-liliachii ce apar înaintea frunzelor, formând capitule reunite în raceme terminale. Înflorire: martie-aprilie.

Denumirea latină a captalanului face trimitere la frunza sub formă de umbrelă, şi provine din cuvântul grecesc „petasos”, desemnând una din pălăriile cu care zeul grec Mercur era de obicei înfăţişat, sau pălăria de fetru purtată de ciobani.

Captalanul este utilizat de mai bine de 2000 de ani pentru probleme începând de la afecţiuni gastrice şi mergând până la alergii. În vremurile antice şi medievale captalanul a fost o plantă foarte cunoscută şi populară. S-au dezgropat din minele de sare din Hallstatt mănunchiuri de frunze din plantă, acest fapt revelând astfel utilizarea preistorică a plantei de către om. Medicii antici greci utilizau frunzele extern în ulcere, aşa cum nota, de exemplu, Dioscorides. Datorită excelentelor sale efecte diaforetice, captalanul a fost privit în perioada Medievală ca unul din cele mai bune remedii în ciumă, de care deja vorbea Paracelsus şi alţi scriitori ai vremurilor. Formele înscrise în vechile cărţi, sub care captalanul se folosea, erau Radix Petasitidis, Folia Petasitidis, Aqua destillata Petasitidis, Essentia Petasitidis etc. În ciuda gustului amărui-astringent, frunzele erau adesea fierte şi consumate ca vegetale în Moldavia şi Valahia.

Lonicerus (Lonicerus, Kreuterbuch, 1564, p 299.) prezenta captalanul ca pe un bun diaforetic, diuretic, antiastmatic, emenagog şi vermifug, iar extern ca agent vulnerar şi de curăţare a rănilor.

Culpepper (1616 – 1654) spunea că este un bun întăritor al inimii şi un tonic al spiritelor vitale: … dacă pulberea era luată în vin, asigură rezistenţă împotriva oricărei otrăvi … decoctul din rădăcină în vin este deosebit de bun pentru cei cu respiraţie şuierătoare. Pudra din rădăcini înlătură orice pată de pe piele.

Seminţele, în unele părţi ale Angliei, erau folosite în divinaţia dragostei. Acestea trebuiau însămânţate de o tânără fată nemăritată, cu jumătate de oră înainte de răsărit într-o dimineaţă de vineri, într-un loc izolat. Odată sămânța risipită, ea va vedea pe viitorul ei soţ cosind la mică distanţă de ea. Ea nu trebuia să se sperie, căci dacă ea spunea: „Ai milă de mine„, el dispărea imediat!

În general, tradiţional, au fost folosite atât frunzele cât şi rădăcinile speciei, considerându-se că rădăcinile au un puternic efect antispasmodic. Captalanul a fost utilizat ca anodin atât în folclorul European cât şi în cel Asiatic, pentru astm, alergii, hipertensiune, dureri de piept, migrene, probleme vasculare şi dureri cauzate de ulcere.

Captalanul este consumat ca aliment în Japonia unde poporul asociază consumul său cu efecte antiinflamatoare şi antialergice. Primăvara, vlăstarii tineri sunt înmuiaţi în cenuşă sau soluţie de bicarbonat de sodiu pentru a reduce astringenţa, apoi sunt tăiate felii, amestecate şi prăjite cu miso şi preparate împreună de alte plante condimentare pentru a realiza un condiment cu care se servesc supe sau orez.

Captalanul este considerat un remediu eficient împotriva tusei iar experimente recente au arătat că prezintă remarcabile efecte antispasmodice şi antialgice. Rădăcina şi frunzele sunt analgezice, antispasmodice, cardiotonice, diaforetice şi diuretice. Un decoct se utilizează pentru tusea spastică şi de asemenea pentru alte afecţiuni precum febra, şi afecţiuni urinare. S-a arătat eficient de asemenea în afecţiunile gastro-intestinale şi dischinezia biliară. Rădăcinile au mai fost utilizate tradiţional şi în răceli, ca diuretic şi ca vermifug, pentru toate tipurile de dureri şi afecţiuni inflamatorii. Este de asemenea cunoscut ca stimulent cardiac, tonic cardiac şi antispasmodic, şi util pentru stimularea menstruaţiei. Extern rădăcinile au fost folosite pentru tratamentul rănilor persistente şi a altor probleme ale pielii. Rădăcinile au fost aprobate de către Comisia Germană E pentru utilizare ca terapie adjuvantă pentru dureri spastice acute ale tractului urinar, în particular dacă există calculi urinari. Utilizarea modernă a produselor conţinând captalan s-a concentrat pe utilitatea sa în rinite alergice sezoniere şi profilaxia migrenelor. Un remeidu homeopat se produce din  rădăcini şi este util în nevralgii severe şi persistente.

În medicina românească, captalanul era întrebuinţat încă dinainte de anii 1940, când erau expuse proprietăţile sale sudorifice, diuretice, antiseptice, depurative şi vasodilatatorii, făcându-se astfel indicat în stările febrile şi toxiinfecţioase, gută, boli ale tractului urinar; în tulburări gastrointestinale de natură inflamatorie, în astmă, pentru restabilirea regulilor (emenagog); extern pentru spălarea plăgilor şi în deosebi contra râiei la animale (în special la oi). Modul de administrare, sub diferite forme: ceai, prafuri, maceraţie, tinctură etc., dozele depinzând de caz.

Planta conţine în principal lactone sesquiterpenice, incluzând petasina, S-petasina, petasalbina, furanopetasina, petasinolidele A şi B şi furanoeremofilone.

Hydrastis canadensis

În permanență descoperim în natură plante vindecătoare. Recomand pacienților produsele fitoterapeutice de la Fares pentru eficienţa lor şi pentru faptul că nu au efecte secundare în tratamente de mai lungă durată. Produsele naturale Fares conţin plante a căror calitate terapeutică este atent controlată, în buna tradiţie iniţiată de vizionarul farmacist Andrei Farago cu 85 de ani în urmă.

O astfel de plantă vindecătoare este hydrastis canadensis, planta cea mai importantă din formula capsulelor Helicostop de la Fares.

Aceasta creşte în zona alpină şi pe păşuni, iar ca aspect are flori galbene cu puncte brune. În capsule, se foloseşte rădăcina recoltată din august până în octombrie.

Fiind o plantă ocrotită de lege, Hydrastis canadensis conţine ulei volatil şi trei alcaloizi – hidrastină, canadină şi berberină.

Berberina are acţiune inhibitoare asupra dezvoltării bacteriei Helicobacter pylori.

Capsulele Helicostop au o formulă unică şi complexă, în care hydrastis canadensis împreună cu celelalte plante din formulă – răşina de mastic, lichenul de piatră, cuişoarele şi mugurii de plop – îşi demonstrează eficienţa în afecţiunile peptice digestive.

Aceste plante conţin și ele uleiuri esenţiale, cum este eugenolul din uleiul esenţial de cuişoare, mucilagiile protectoare pentru mucoasa gastrică din lichenul de piatră, substanţe din mugurii de plop similare celor din propolis, cu efect antibiotic, antiinflamator şi antialgic.

 

Dr. Luminiţa Sârcă

 

Cumin

Cuminum cyminum L.

Plantă, mică, anuală, aromatică, din familia Umbeliferae, cunoscută din cele mai îndepărtate timpuri ale medicinei, nativă în zona Greciei şi a Egiptului pe cursul superior al Nilului,  dar prin cultivare extinsă de timpuriu şi în Arabia, India şi China, precum şi în ţările din jurul Mediteranei; fructul este o diachenă ovată sau fusiformă, fiecare achenă cu şapte coaste, cu miros puternic, şi gust aromatic, pe măsură.

Cuminul este menţionat în Isaiah xxvii. 25 şi 27, în Matei xxiii. 23, şi în lucrările lui Hippocrates şi Dioscorides. De la Pliniu aflăm că anticii luau pentru sănătate seminţele proaspete cu pâine, apă sau vin, acesta considerându-l cel mai bun aperitiv aromatizant dintre toate condimentele; mai spunea că cel etiopan şi african sunt de cea mai bună calitate, dar că unii îl preferă pe cel egiptean..

S-a aflat că dacă erau fumate, seminţele de cumin cauzau o paloare a feţei, fapt din care a provenit şi expresia lui Horaţiu, exsangue cuminum, iar Pliniu ne spune că adepţii celebrului orator Porcius Latro foloseau cuminul pentru a obţine o culoare a feţei care să le vădească efortul pentru studiu.

Cuminul printre greci simboliza lăcomia: Marcus Aurelius a fost astfel poreclit din cauza avariţiei lui, şi în glumă se spunea că avarii au mâncat cumin.

În Evul Mediu, cuminul a fost una din speciile cel mai comun utilizate şi menţionate în Normandia în 716, în Anglia între 1264 şi 1400, fiind enumerat în 1419 printre mărfurile taxate în oraşul Londra; în secolele XIII – XIV, când era cel mai utilizat ca şi condiment, în Anglia preţul lui per libră era de 2d. (2 penny), echivalentul a 1 shilling şi 4 penny din Epoca Victoriană.

A fost menţionat în multe cărţi de medicină din secolele XVI şi XVII, iar cultivarea sa a fost înregistrată în Anglia în 1549. În India, seminţele constituiau un ingredient al pudrei curry şi al murăturilor, iar în Franţa era folosit în arta culinară. În Olanda, brânzeturile erau uneori aromatizate cu cumin. Seminţele erau ocazional promovate în cataloagele de seminţe dar probabil erau rareori cultivate.

Mai târziu, în Europa, utilizarea sa medicinală a fost în mare parte înlocuită de seminţele de chimion, care au o aromă mai plăcută şi nu atât de puternică, dar mai este folosit în bună măsură în India, în medicina tradiţională. A fost comercializat în Malta, unde îl numeau cumino aigro (cumin iute), pentru a-l distinge de anason, pe care îl numeau cumino dulce, sau cumin dulce.

Mirosul puternic, aromat, şi gustul amar ale fructelor de cumin sa datorează prezenţei uleiului volatil în proporţie de 2-4%, acesta fiind constituit în principal dintr-un amestec de cimol, cimen şi aldehidă cuminică, şi cuminol care este constituentul principal. Ţesutul fructelor mai conţine ulei gras şi rezine, mucilagii şi gume, malaţi şi substanţe albuminoase, iar în învelişul seminţelor mult tanin.

Ca şi alte Umbeliferae aromatice, cuminul este un stimulent aromatic, carminativ, folosit în aceleaşi scopuri ca şi rudele sale, chimionul, anasonul, feniculul etc.

Crăițe

Tagetes patula L.

Specie anuală din familia Asteraceae, la noi cultivată, cu numeroase varietăţi ornamentale, cu tulpina ramificată, cu frunze alterne, penat-sectate, cu lacinii liniar-lanceolate serate. Florile galbene-portocalii, grupate în antodii dispuse terminal, florile marginale ligulate, cele centrale tubuloase, în culori variind de la galben la portocaliu intens; fructele, achene liniare negricioase. În scopuri terapeutice se recoltează florile fără receptacul, în perioada iunie-august.

Denumirea generică Tagetes provine de la zeul etrusc Tages, despre care se spune că a apărut în toată slava sa dintr-un sol proaspăt arat; patula, denumirea specifică, înseamnă a răspândi, şi poate avea mai multe sensuri.

Crăiţele sunt native în America Centrală. În secolul XVI seminţele acestei plante au fost pentru prima dată transportate în Europa de către exploratorii portughezi, şi curând planta a devenit piesă principală în bordurile ornamentale, astfel, deja în secolul XIX era considerată o floare „old fashion”. Primul hibrid intraspecific de crăiţe a fost realizat în 1939 la Burpee Seed Company, o companie din Satele Unite, iar de atunci, hibrizii de crăiţe au fost dezvoltaţi, apărând hibrizi cu inflorescenţe mai bogate, mai variat colorate. Prima crăiţă cu flori pur albe a fost creată în 1975, după o muncă de ani de zile, de către grădinarul Alice Vonk, care a câştigat pentru aceasta un premiu de 10 000 dolari.

Florile de crăiţe sunt folosite alimentar ca şi condiment şi aromatizant, fiind o sursă foarte bogată de carotenoide, cu aplicaţie în industria alimentară.

În China inflorescenţele unei specii africane de crăiţe (T. Erecta) sunt folosite pentru răceli, tuse spastică, colici, oci inflamaţi şi mastite, de obicei sub formă de decoct.

La noi, în medicina populară, „ceaiul de flore, se beu pentru tuse cu înăduşelă … pentru gălbinare, … se fac scăldături la copii”.

Importanţă farmaceutică prezintă florile ligulate şi tubuloase separate de receptacul, Tagetes flos sine receptaculis utilizate în special pentru extragerea şi izolarea industrială a carotenoidelor (heleniena – dipalmitatul de luteină).

Heleniena creşte capacitatea de adaptare a ochiului la variaţia intensităţii luminoase, şi alături de xantinele prezente în această floare, creşte viteza de adaptare a ochiului la întuneric şi acuitatea vizuală, fiind recomandată în miopie, hemeralopie, retinită pigmentară.

Într-un studiu ştiinţific realizat în Pakistan, pe compuşin extraşi din Tagetes patula, plantă recunoscută în medicina populară locală pentru proprietăţile sale medicinale şi pesticidale, în căutarea unor compuşi mai eficienţi dar netoxici cu potenţial antioxidant, s-a demonstrat că extractul şi fracţiunile polare din plantă posedă proprietăţi antioxidante semnificative cu efect nontoxic.

Într-un alt studiu ştiinţific realizat în India, efectuat pe trei cultivarii diferite de flori de crăiţe (crăiţe portocalii, galbene şi roşii), au fost analizate şi comparate conţinutul în luteină, şi activitatea antioxidantă ale extractelor din flori. Crăiţele portocalii au prezentat conţinutul cel mai ridicat de luteină. Au fost de asemenea cele mai eficiente împotriva peroxidării lipidelor şi în activitatea de neutralizare a radicalilor hidroxil. Degradarea celulelor hepatice în reacţia Fenton cu catalizator de fier cauzată de radicalii liberi a fost redusă de către extractele din florile de crăiţe. S-a concluzionat că florile de crăiţe din varietăţile indiene pot fi efectiv utilizate pentru producerea esterului de luteină, care poate fi folosit ca supliment alimentar sau ca sursă accesibilă de antioxidanţi naturali.

Extractul de crăiţe face parte şi din reţetele FARES, regăsindu-se în produsul capsule VITAMINA A NATURALĂ.

 

Cerențel

Geum urbanum L.

Este o plantă erbacee din familia Rosaceae, de 25-30 cm înălţime, cu rizom cilindric, oblic, prezentând o tulpină erectă, păroasă, multifloră; frunzele inferioare lung peţiolate, penat-lirate, cele superioare trifoliate; florile cu cinci petale galbene-aurii, caduce, fructele polinucule. În scopuri terapeutice se recoltează rizomul împreună cu rădăcinile, primăvara sau toamna. Unii medici vechi, susţineau chiar că data propice pentru recoltare este 25 martie, iar solul trebuie să fie uscat; se spunea că în această perioadă rădăcina estecea mai aromată. Rizomii de cerenţel au o aromă plăcută de cuişoare. Rădăcina îşi pierde mult din aromă prin uscare, aşadar ea trebuie uscată cu grijă, gradual, apoi tăiată şi pulverizată la nevoie.

Denumirea botanică Geum provine din grecescul geno, referindu-se la aroma generată de rădăcină care se aseamănă ce cea de cuişoare. În secolul XIV cerenţelul a avut numeroase denumiri precum Assarabaccara, Pesleporis, sau Harefoot, şi Minarta. A fost denumită iarbă binecuvântată (Herba benedicta) pentru că în trecut se credea că are puterea de a alunga spiritele rele şi fiarele veninoase. Era purtat ca amuletă. În Ortus Sanitatis, scriere tipărită în 1491, se spunea: „când este rădăcina în casă, Satan nu poate face nimic şi zboară de lângă ea, de aceea este binecuvântată între toate celelalte plante, iar dacă un om poartă rădăcina cu el nicio fiară veninoasă nu-i poate face rău”. Se spunea că o dată, un călugăr a venit cu un vin otrăvit dar când acesta a fost binecuvântat cu cerenţel, otrava, fiind un fel de diavol, a ieşit cu aşa o forţă că sticla s-a făcut pulbere.

Demult, rădăcinile nu erau folosite în scop medicinal, ci pentru aromatizarea berii, şi ţinute între lenjerii pentru a le parfuma şi pentru a ţine la distanţă moliile. Se spunea că aroma deosebită a berii Augsburg provine din adăugarea unui mic săculeţ cu rizomi de cerenţel în butoi. Rădăcinile erau bune aromatizante şi în lichioruri, ajutând şi la prevenirea acririi acestora. Un întăritor în perioada ciumei era preparat prin fierberea rădăcinilor în vin, decoctul în vin fiind recomandat şi în bolile stomacale şi muşcăturile animalelor veninoase. Mestecarea rădăcinilor era recomandată în respiraţia greu mirositoare. Se spunea că rădăcinile de cerenţel sunt bune în „bolile de piept, dureri şi junghiuri în coaste, pentru dizolvarea vânătăilor.

Astăzi este recunoscută în lume şi folosită ca remediu popular în cazuri de diaree, dizenterie, leucoree, dureri de gât, friguri, frisoane, febră intermitentă, iritaţie gastrică şi dureri de cap.

În medicina tradiţională românească, întrebuinţarea medicală a decoctului din rizomul de cerenţel se face în tulburările gastro-intestinale, în tulburările schimburilor nutritive, în stările de slăbiciune fizică, şi pentru stimularea apetitului, în tulburările funcţionale ale ficatului, hemoroizi, menstruaţii neregulate şi prea abundente.

Rizomii de cerenţel conţin tanin, o glicozidă a eugenolului numită geozidă, substanţe amare, rezine, substanţe care conferă produsului vegetal acţiune hemostatică, astringentă, antidiareică şi, datorită eugenolului, antiseptică. Este util în ceaiuri medicinale pentru gargară, hemoroizi, enterite infecţioase.

Cerenţelul face parte şi din reţetele FARES, regăsindu-se în produsul capsule ENTEROSTOP.

 

 

Castanul comestibil

Castanea sativa L.   

Arbore de origine mediteraneană, înalt de 25-30 m, cu frunze oblong lanceolate cu marginea dinţată şi nervuri penate proeminente, florile unisexuate monoice. La noi este cultivat sau subspontan la Baia Mare şi Tismana. Fructul este închis într-o cupă sferică, spinoasă, şi este comestibil. Din fructe se prepară produse de cofetărie. În scopuri terapeutice se recoltează frunzele, Castaneae folium, în perioada iulie-august.

Prima dovadă lipsită de ambiguitate privind cultivarea castanului comestibil este raportată în datele palinologice din căteva regiuni din Anatolia, Nord-Estul Greciei şi Sud-Estul Bulgariei, şi datează din aproximativ din cca 2100-2050 Î.H. În Evul Mediu târziu (secolele XI – XVI) castanul a devenit o sursă esenţială de hrană şi lemn în zona Mediteraneană şi în părţile de sud a Europei Centrale. Perioada de aur a castanului din epoca medievală a intrat progresiv în declin, în parte din cauza unei răciri climatice, în parte din cauza introducerii unor culturi de plante alimentare precum porumbul şi cartoful, şi de asemenea din cauza revoluţiei industriale care a dus la o utilizatre mai largă a lemnului de castan pentru fabricarea cherestelei. În diferite ţări europene, în special în ţările de sus, şi în regiuni în care nu se putea cultiva grâul, cultivarea castanului a devenit predominantă, chiar indispensabilă populaţiilor ce trăiau la munte, iar obiceiurile, tradiţiile şi vieţile acestor comunităţi erau atât de strâns legate de castanul comestibil încât putem vorbi despre o „civilizaţie a castanului”. Castanele sunt astăzi comune în tot sudul Europei, în special în Italia, Corsica, Franţa şi Spania. Castanii sunt plantaţi de asemenea în parcuri, în arii de conservare tradiţionale, abilităţile sale de adaptare condiţiilor pedoclimatice ajutându-l în prezent să-şi lărgească aria, site-urile de răspândire spontană extinzându-se chiar până în zona Balticii.

Frunzele de castan comestibil conţin taninuri, flavone, compuşi fenil propanici, saponine, vitamina C, săruri de Mg şi P, având acţiune astringentă, bacteriostatică, antitusivă, fiind tradiţional utilizate în afecţiuni ale tractului respirator precum bronşita şi tusea spastică, în probleme ce afectează picioarele şi circulaţia sangvină şi diaree. Extractele mai manifestă efect de inhibare a trombinei.

Studii mai recente au evidenţiat şi un ridicat potenţial antioxidant al frunzelor de castan, manifestând prin conţinutul total de compuşi fenolici, un efect topic protector asupra speciilor reactive de oxigen, efect util în prevenirea bolilor de piele mediate prin fotoîmbătrânire şi stres oxidativ.

Un studiu publicat în 2014 arată o activitate antioxidantă din cele mai ridicate ale infuziei din florile de castan comestibil.

Frunzele de castan se regăsesc şi în produsele Fares, în compoziţia capsulelor Normoflux.

 

 

 

 

 

 

Ceai Verde

Camellia sinensis (L.) Kuntze

Arbust cu frunze ovate, pieloase, cu marginea dinţată, florile albe, plăcut mirositoare, cultivat în China şi India de peste 2500 de ani.

De la acest arbust se folosesc frunzele care, în funcţie de tratamentul aplicat dau naştere bine cunoscutelor sortimente – ceaiul verde şi ceaiul negru. Ceaiul negru rezultă în urma fermentării naturale în timpul prelucrării şi uscării, taninurile catehice fiind oxidate la flobafene; ceaiul verde este uscat rapid şi enzimele distruse, păstrează o coloraţie verde, conţine taninuri netransformate. În general frunzele de ceai mai conţin alkaloizi, glucide, vitamine, flavone, acizi fenolici, aminoacizi, vitamine (C şi α-tocoferol).

Există mai multe legende ale ceaiului verde. Potrivit legendei indiene, Gautama Buddha, cel care a răspândit învăţăturile lui Budha, în anul 520 Î.H. plecat să ducă budhismul din India în China, a promis să mediteze nouă ani. Dar, în timpul meditaţiei a adormit. Trezindu-se, a fost atât de supărat încât, pentru a nu mai adormi, şi-a tăiat pleoapele ochilor şi le-a aruncat pe pământ. Pe locul unde au căzut, a răsărit o nouă plantă, şi, ca pentru a-i onora sacrificiul, planta servit ulterior altor discipoli pentru a-şi menţine starea de veghe în timpul meditaţiilor.

Astăzi se ştie că ceaiul verde este cea mai consumată băutură din lume, după apă. Este cel mai mult utilizat în Asia, în special în Japonia şi China.

Folosit prima dată în timpul dinastiei Song (960-1270), pulberea fină din frunzele de ceai, denumită nămol de ceai, nu mai este populară în China dar este încă pe larg utilizată în Japonia. Cultivarea ceaiului verde în Japonia a început din secolul XI de către călugării budişti care au dezvoltat de asemenea şi metode de procesare şi preparare a pulberii din frunze, denumită „macha”. În japoneza cha înseamnă ceai, iar ma înseamnă pulbere.

Medicina chineză foloseşte frunzele de ceai verde pentru tratarea migrenelor, stărilor de greaţă, diareei cauzată de malarie şi a problemelor digestive; sunt folosite de asemenea pentru prevenirea cancerului.

În India, preparatele din ceai verde sunt folosite tradiţional în diaree, inapetenţă, stările de sete intensă, migrene, dureri cardiace, febră şi oboseală.

A fost introdus în Europa ca băutură de către compania olandeză India de Est în jurul anului 1610. Ceaiul iniţial importat în Europa a fost sub formă de ceai verde. Şi nu după multă vreme, au început să-i fie apreciate şi proprietăţile curative, fiind inclus în multe cărţi medicale de epocă: în Culpeper’s Complete Herbal (1880) ca diuretic, stomahic şi util în dureri de cap, acţiunea stimulentă asupra sistemului nervos fiind considerată un efect secundar; se preciza că infuzia concentrată este prejudiciabilă pentru „nervii slabi” dar salutară pentru dorerile de cap acute şi stările de mahmureală; în ‘Precis de Matiere Medicale’ a fost prezentat ca singura plantă importantă din punct de vedere medical din familia Camelliaceae, fiind incluse şi detalii pentru preparare şi surse ale ceaiului, iar ca indicaţii terapeutice – utilizare externă ca soluţie astringentă iar internă ca tonic şi digestiv, diuretic mediu în artrite, diaforetic şi stimulent general. Mai era recomandat pentru dureri de cap nevralgice.

În prezent cel mai mult ceaiul verde este folosit în probleme stomacale, migrene, simptome de oboseală, vomă şi diaree, şi nu în ultimul rând ca stimulent, şi în curele de slăbire.

Datorită conţinutului de cafeină frunzele de ceai verde prezintă efect stimulent central, antidepresiv şi diuretic. S-au reportat de asemenea efecte inotropic pozitiv, astringent, stimulent al secreţiei acide gastrice, de glicoliză şi lipoliză, fiind astfel incluse în palmaresul său proprietăţi hipocolesterolemiante şi hipoglicemiante. Frunzele de ceai verde sunt utile în stimularea apetitului, în stări de sete, ca diaforetice, diuretice, detergente şi resolvente.

Taninurile prezente în frunzele de ceai îi conferă proprietăţile astringente. Catecholii ajută la îmbunătăţirea funcţionării capilarelor şi altor vase sangvine mici.

Mai sunt utile în poliomielită, reumatism şi infecţii respiratorii, pentru reducerea efectelor expunerii la radiaţii, ca şi în prevenirea cariilor dentare, şi sunt cunoscute bineînţeles pentru efectul lor antioxidant.

Frunzele de ceai verde se regăsesc şi în produsele FARES: ceai Antioxidant (plicuri), ceaiurile Curăţarea colonului (plic, pungă), Colesterol (plic, pungă), Venotonic (pungă), capsule Ceai verde şi Maté, Silueta perfectă – Controlul greutăţii, Atnioxidant + Antiaging, în ceaiul DAPHNE – Controlul greutăţii, şi de asemenea în ceaiurile Silueta perfectă (plic) – purificare şi drenaj, Silueta perfectă (plic) – controlul greutăţii.

CĂLŢUNAŞI (CONDURAŞI, CAPUCINE)

Tropaeolum majus L.

Plantă erbacee din familia Tropaeolaceae, nativă în America Centrală şi de Sud, cu frunzele peltate şi flori mari, galbene-portocalii, pintenate, cultivată mult ca plantă ornamentală. Există mai multe specii din genul Tropaeolum, dar în scop medicinal se recoltează părţile aeriene ale speciei Tropaeolum majus, în perioada înfloririi, iunie-septembrie.

Călţunaşii au fost vreme îndelungată utilizaţi ca remediu în zona Anzilor pentru proprietăţile lor dezinfectante şi de vindecare a rănilor, şi ca expectorant pentru ameliorarea afecţiunilor pulmonare.

În a doua jumătate a secolului XVII un botanist olandez a introdus în Olanda specia Tropaeolum majus, mai viguroasă, specie tărătoare, cu flori portocalii mai închise la culoare şi frunze mai rotunjite. După spusele misionarilor Iezuiţi, incaşii utilizau planta pentru salată şi în scopuri medicinale. După introducerea ei de către olandezi şi spanioli, această plantă cu creştere rapidă s-a răspândit foarte uşor în grădinile dinn Europa continentală şi din Anglia, iar datorită conţinutului său în vitamina C, a fost distribuită în porturi şi insule pentru a combate scorbutul.

Prima plantă din specia Tropaeolum minus a fost introdusă în Europa în secolul XVIII şi a fost denumită aşa de către botanistul suedez Carl Linnaeus. El a ales acest nume pentru că planta îi amintea de un obicei străvechi – după victoria într-o bătălie, romanii obişnuiau să ridice un catarg numit tropaeum, (din grecescul tropaion, sursa cuvântului trofeu, în mai multe limbi) pe care agăţau armurile şi armele celor învinşi. Lui Linnaeus îi aminteau de acest lucru frunzele rotunde ale plantei în formă de scut şi florile în formă de coifuri cu pete ca de sânge.

În Europa din anii 1950 s-a dovedit eficientă în tratamentul infecţiilor respiratorii şi urinare. Toate părţile plantei par să manifeste proprietăţi antibiotice iar o infuzie din frunze poate fi folosită pentru infecţiile cu rezistenţă bacteriană crescută şi pentru a reduce catarul nazal şi bronhial. Remediul pare atât să reducă formarea catarului cât şi să să stimuleze eliminarea sputei. Frunzele sunt antibacteriene, antifungice, antiseptice, laxative, depurative, diuretice, emenagoge, expectorante şi stimulente. Conţine flavonoide, glucotropaeolină având ca aglicon izotiocianatul de benzil cu proprietăţi antibiotice şi antifungice, fiind utilizată în dermatologie şi cosmetologie. O glicozidă descoperită în plantă reacţionează cu apa producând un antibiotic. Extractele din plantă au arătat activitate antitumorală. Planta este indicată în tratament intern în afecţiuni genito-urinare, infecţii respiratorii, scorbut şi probleme ale pielii şi părului. Extern este eficientă ca antiseptic fiind utilizată în cazul rănilor minore, a erupţiilor cutanate şi a calviţiei. Se consideră că planta este capabilă să învingă cele două procese patologice fundamentale manifestate în acnee.

Noi am introdus călţunaşi în produsul DIUROSEPT, capsule.

 

Cuişoare

Syzygium aromaticum (Eugenia caryophyllata)

Cuişoarele sunt mugurii florali (bobocii) uscaţi ai arborelui aromatic Eugenia caryophyllata, originar din insulele Moluce şi Celebe şi pe larg cultivat în zonele tropicale.

Florile sunt recoltate de două ori pe an, în iunie şi decembrie, în momentul când ele trec de la culoarea verde la culoarea roz, apoi se usucă la soare până ce lumina şi aerul fac ca ţesutul mugurilor să se impregneze cu esenţa pe care o conţin, căpătând o culoare brună.

Condiment şi remediu natural, cuişoarele au fost folosite de sute de ani, schimburile comerciale cu acestea între „insulele cuişoarelor” Ternate şi China, datând de 2500 de ani.

Datarea istorică a cuişoarelor ca şi condiment, s-a găsit mult timp în urmă în relatările referitoare la vasele comerciale din 1721 ÎH. Referinţe bibliografice timpurii susţin că apropiaţii împăratului Chinei trebuia să ţină cuişoare în gură, pentru a le împrospăta respiraţia. Ca multe alte condimente, cuişoarele au fost o marfă mult apreciată şi de către de romani.

Alături de nucşoară, cuişoarele au fost unul din cele mai preţioase condimente din secolele XVI şi XVII, una din navele lui Magelan întorcându-se în 1522 încărcată cu nucşoară şi cuişoare, spre deliciul spaniolilor. Desigur, mulţi râvneau preţioasa marfă, cuişoarele la vremea aceea valorând mai mult decât greutatea lor în aur.

În 1605 olandezii au găsit drumul spre Moluccas şi au început comerţul cu cuişoare, şi extinzând cultivarea plantei, au menţinut un monopol efectiv asupra comerţului, ajungând chiar, în 1816, să dea foc unor plantaţii pentru a-i creşte preţul.

În jurul anilor 1800, planta a fost introdusă în India prin Mauritius.

În medicina tradiţională chineză, cuişoarele au fost îndelung utilizate pentru a trata indigestia, diarea, hernia, şi viermii intestinali, precum şi diferite infecţii fungice precum cele de la nivelul picioarelor la atleţi. În folclorul asiatic se spune că ţinând în gură două cuişoare fără a le mesteca sau înghiţi, putem să renunţăm la dorinţa pentru alcool.

Vindecătorii tradiţionali ayurvedici au utilizat cuişoarele din vremuri antice pentru tratamentul bolilor respiratorii şi digestive.

Naturaliştii medievali germani utilizau cuişoarele ca parte din mixturile anti-gutoase. Medicii eclectici americani timpurii le-au folosit ca tratament pentru problemele digestive, adăugându-le de asemenea medicamentelor amare, făcându-le astfel ai plăcute la gust. Ei au fost primii care au extras uleiul esenţial şi l-au aplicat pe gingii pentru uşurarea durerilor de dinţi. Câteva picături de ulei în apă erau antivomitive, iar infuzia reducea senzaţia de greaţă.

Astăzi este folosită ca plantă medicinală în special datorită efectelor sale stimulent-aromatice, având efecte pozitive şi în ulcerele stomacale, vomă, flatulenţă.

Infuzia de cuişoare, la fel apa distilată de cuişoare, pudra sau tinctura stimulează apetitul şi digestia. Uleiul esenţial este antiseptic şi analgezic, proprietăţi datorită cărora, mai ales în trecut, se folosea mult în stomatologie. Şi astăzi se foloseşte în produsele naturiste pentru cunoscutele sale calităţi bactericide împotriva bacteriilor de tip streptococ, stafilococ şi pneumococ.

Uleiul esenţial este bogat în eugenol, substanţă cu proprietăţi antiseptice şi antitermice, utilizată în medicina românească încă din secolul XIX, în afecţiuni pulmonare, sau ca analgezic local. Uleiul mai conţine acetat de eugenol, acid oleanolic, şi caryophyllen. Cercetătorii japonezi, au mai descoperit în compoziţia cuişoarelor substanţe cu efect antioxidant.