Copaiba

Copaifera reticulata

Copaifera reticulata este un copac mare, peren, care crește până la o înălțime de 30 – 45 de metri. Tulpina este dreaptă și cilindrică și poate fi ramificată timp de 30 de metri.

Planta este recoltată pentru balsamul său medicinal și lemnul său. Această specie este una dintre cele mai importante dintre numeroasele specii înrudite care dă „balsamul Copaiba”. Balsamul este o oleorezină valoroasă, obținută de pe trunchiul copacului, exportată în cantitați mari în multe țări.

Planta a fost folosită de mult timp de către popoarele native din America de Sud și Africa Occidentală. Balsamul de copaiba este prima dată menționat în Farmacopeea Europeană între secolul XVIII și XIX împotriva gonoreei. Importanța sa a fost capitală în această indicație. Părintele Labat descrie acest balsam ca fiind „un panaceu util împotriva tuturor bolilor”, „minunat pentru închiderea rapidă a tuturor tipurilor de răni provocate de fier, căderi și alte accidente”.
Importanța sa a scăzut în secolul XX, astfel încât balsamul de copaiba a fost aproape uitat, când s-au descoperit virtuțile penicilinei.

Rășina este acum apreciată, în special, pentru capacitatea sa de a combate secrețiile bronșise și infecțiile sistemului genito-urinar. Atât planta, cât și scoarța sunt anodine, antiacide, antibacteriene, antifungice, antiinflamatorii, antimicrobiene, astringente, citostatice, demulcente, digestive, dezinfectante, diuretice, expectorante, decongestionante, ușor laxative, vermifuge și vulnerare.

Rășina obținută din trunchi conține un număr de constituenți activi medicali, inclusiv 30 – 90% ulei esențial și taninuri condensate. Uleiul esențial conține alfa și beta-cariofilen, sesquiterpene, rășini și acizi terpenici. Îmbunătățește digestia, are efecte diuretice, expectorante și controlează infecțiile bacteriene.

Intern este folosită în tratamentul problemelor respiratorii, cum ar fi tuberculoza, bronșita și sinuzita; simptome ale afecțiunilor respiratorii (dureri în gât, nas înfundat, tuse) afecțiuni ale tractului urinar și ale sistemului reproducător, cum ar fi cistită, infecții la rinichi și vezică, secreție vaginală și gonoree.

Cistus ladaniferus L.

Cistus ladanifer este o specie de plantă cu flori din familia Cistaceae. Este originar din regiunea vestică a Mediteranei. Denumirile obișnuite includ guma rockrose, labdanum, ciste.

Este un arbust care crește 1-2,5 m înălțime. Frunzele sunt perene, lanceolate, 3–10 cm lungime și 1–2 cm lățime, verde închis pe partea superioară și mai palide pe partea inferioară. Florile au diametrul de 5–8 cm, cu 5 petale albe, de obicei cu o pată roșie până la maronie la bază, care înconjoară staminele galbene și pistilele. Întreaga plantă este acoperită cu exudatul lipicios de rășină parfumată, reprezentând sursa de labdanum, folosită în medicină și în parfumerie.

Din ramuri și frunze se obține uleiul esențial de ciste prin distilare cu vapori de apă, bogat în alfa-pinen, labdan-8a-15-diol, acetat de linalil, acetat de bornil.

Medicul grec, Dioscoride, în jurul anilor 60, d.Hr., în tratul său Materia Medica, susține cistusul ca remediu suveran pentru răni, ulcere, arsuri și dizenterie.

Uleiul esențial de cistus are calități recunoscute în cosmetică și aromaterapie. În cosmetică este apreciat pentru efectul cicatrizant, reparator și de stimulare a regenerării pielii, având și acțiune de sporire a fermității pielii. În aromaterapie este folosit pentru acțiunea sa antihemoragică, antivirală și imunostimulatoare.

Acționează și asupra sistemului nervos, și anume: este un neurotonic, reglator neurovegetativ, antidepresiv și este eficient în distonia neurovegetativă. Are acțiune de restaurare a echilibrului interior: fizic, biologic, imunitar, emoțional și psihologic.

Cedru de Virginia

Juniperus virginiana

Cunoscut sub denumirea de cedru roșu, ienupăr Virginian, ienupăr roșu, este o specie de ienupăr originar din estul Americii de Nord din sud-estul Canadei.

Juniperus virginiana este un arbore de conifere cu creștere lentă care nu poate deveni niciodată mai mult decât un tufiș pe solul sărac, dar are în mod obișnuit de la 5-20 m înălțime, cu un trunchi scurt de 30–100 cm. Scoarța este maro-roșiatică, fibroasă și se decojește în fâșii înguste. Frunzele juvenile se găsesc pe plante tinere până la 3 ani și sub formă de lăstari împrăștiați pe copacii adulți. Conurile de sămânță sunt de 3–7 mm, asemănătoare fructelor de pădure, de culoare bleumarin, cu un înveliș de ceară albă care conferă o culoare albastră, conțin una până la trei (mai rar până la patru) semințe și sunt mature la 6–8 luni de la polenizare. Boabele de ienupăr este un aliment important de iarnă pentru multe păsări, care împrăștie semințele. Conurile de polen au 2–3 mm lungime și 1,5 mm lățime, vărsând polenul la sfârșitul iernii sau la începutul primăverii. Copacii sunt de obicei dioici, cu conuri de polen și semințe pe arbori separați.

Părțile lemnoase ale plantei sunt folosite la obținerea uleiului esențial, prin distilare cu vapori de apă. Acesta conține, în principal, alfa-cedren, cedrol, tuiopsen, beta-cedren, widdrol.

Uleiul esențial se folosea în trecut ca repelent pentru insecte, în parfumuri și săpunuri, scoarța roșie se utiliza ca și colorant roșu. Potrivit lui Hartwell (1967–1971), frunzele sub formă de pulbere sunt folosite în remedii populare pentru negi și alte excrescențe. Raportat ca fiind abortiv diaforetic, diuretic, emenagog, stimulant, sudorific și taenifug, cedrul roșu este un remediu popular pentru artrită, bronșită, catar, erupții cutanate, reumatism, afecțiuni ale pielii, boli venerice și negi (duc și Wain, 1981). Unele zone ardeau lemnul și inhalau fumul pentru răceli, coșmaruri sau nervozitate. Comanche a considerat ienupărul de Virginia ca depurativ. De asemenea, decoctul de cedru sau aburii au fost utilizați pentru a stimula nașterea.

În prezent, uleiul esențial este folosit în aplicații pentru îmbunătățirea circulației periferice fiind decongestionant venos și limfatic, util în caz de edeme, varice, retenții de apă și celulită. Este antiseptic și astringent pentru piele. Are și efect antiinflamator osteoarticular și antireumatismal, și calmant – relaxant, anxiolitic pentru echilibrul emoțional.

Cimbru

Santureya montana

Face parte din familia Lamiaceae/Labiatae. Din aceeaşi familie mai fac parte Cimbrişorul de câmp (Thymus serpyllum), Cimbrişorul de cultură (Thymus vulgaris ) şi Cimbrişorul lămâios (Thymus citrus).

CIMBRUL este o plantă erbacee, aromatică din zona colinară mediteraneană, dar care poate fi cultivată și în grădini. Îi plac terenurile uscate dar udate de rouă. Înfloreşte în din iunie până septembrie şi se recoltează în această perioadă partea ierboasă. Se usucă la umbră, în încăperi bine aerisite.

Cimbrul conţine ulei volatil bogat în carvacrol şi tymol, acizi – cafeic şi rozmarinic- tanin şi un principiu amar – serpilina.

Cimbrul şi Cimbrişorul au proprietăţi medicinale similare. Sunt plante medicinale antiseptice, antispastice, expectorante, antiparazitare (antihelmintic), coleretice şi colagoge şi uşor diuretice.

Stimulează apetitul când este pus în mâncare.

Infuzia nu se consumă seara pentru a nu induce insomnie, iar  în uz extern dezinfectează plăgile și înţepăturile de insecte. Adăugată în apa de baie este tonifiantă.

Pulberea de cimbrişor folosită pentru spălatul dinţilor îi albeşte.

CIMBRUL şi CIMBRIŞORUL se găsesc în multe din produsele naturale FARES, în diferite forme de condiţionare: ceai, sirop, uleiuri esenţiale, capsule.

Ceai: Cimbrişor iarbă şi Cimbru iarbă, Stimularea lactaţiei, Protector hepatic, Plantusin R26 (antibronşitic), Enterostop D51, Hapciu R2 – elimină disconfortul respirator –

Ulei esenţial: Cimbru, Capsule moi Biomicin forte A3 şi Biomicin urinar A20;

Tinctură Biosept A4 în care se găseşte ulei esenţial de cimbru;

Sirop:  Biosept A16 (antibacterian, antiviral) în care se găseşte extract de cimbrişor, Plantusin R8, Plantusin forte R25, Plantusin forte cu miere şi propolis R18 care conţine cimbrişor;

Comprimate masticabile Plantusin – pentru gât – R13.

FARES a realizat astfel o gamă complexă în care cimbrul şi cimbrişorul sub formă de extract de plantă, iarbă sau ulei esenţial potenţează efectul celorlalte componente ale produselor naturale amintite.

 

Dr.Luminiţa-Natalia Sârcă

Calomfir

Tanacetum balsamita L. sin. Chrysanthemum balsamita

 

Plantă erbacee perenă din familia Asteraceae, aromatică, cu tulpina catifelată, frunzele ovale compuse și florile galbene.

Această plantă a apărut la început, în special, în farmacopeele şi cărţile medicale vechi franţuzeşti. După unele publicaţii de profil, planta a fost folosită în afecţiuni stomacale, pentru tratamentul febrei, pentru întărirea ficatului şi ca diuretică. Foarte recomandată de Leclerc contra bronşitelor şi tusei convulsive. Culpeper recomanda planta în malarie, dureri de cap cauzate de afecţiuni catarale şi în special în caşexie (o linguriţă de frunză uscată la infuzie, o dată – de două ori pe zi). Intern a mai fost utilizată ca vermifugă. Extern, a fost utilizată sub formă de balsam pentru tratarea arsurilor şi muşcăturilor de insecte. Era considerată de unii medici ai secolului XIX ca un puternic corectiv al opiului.

Calomfirul a fost folosit şi în arta culinară ca şi condiment sau ceai. La începutul secolului XX era oficială în Spania şi utilizată ca aromatic – amar. Frunzele – proaspete sau gătite, erau întrebuinţate în popor ca şi condiment în hrană sau ca aromatizant în supe, bere, lichioruri etc.; tocate erau adăugate în cantităţi mici în salate. Au o aromă foarte plăcută, dar care poate deveni prea tare în mâncăruri, dacă nu este adăugată cu măsură. Frunzele au fost odată pe larg utilizate în prepararea berii, înainte de a fi înlocuite de hamei. Frunzele întregi pot fi puse în tava pentru chec, pentru aromatizarea acestuia pe durata coacerii. Florile sunt utilizate în conserve. Un ceai delicios se face din frunzele uscate.

Părţile aeriene ale plantei conţin ulei volatil având ca şi constituenţi principali carvonă, beta-tuionă, 1,8-cineol şi alfa-tuionă, germacranolida, borneol, bornil-acetat, camfen, L-camfor, p-cimen, izoborneol, D-izotuionă, limonen, p-pinen; planta mai conţine lactone sescviterpenice, flavonoide, acidi fenilcarboxilici, acizi graşi.

Medicinal, calomfirul este o plantă aromatică şi balsamică, plăcut mirositoare, cu gust iute şi amar. Ea este puternic stimulentă şi are aceleaşi proprietăţi ca şi vetricea: antiseptice şi antivierminoase, anticatarale, abortive şi calmante. Este mai rar utilizată astăzi în fitoterapie, chiar dacă are efecte benefice asupra sistemului digestiv. Frunzele sunt antiseptice, astringente, digestive şi laxative. Popular sunt utilizate intern ca aperient în tratamentul dizenteriei şi ca remediu pentru problemele de ficat şi vezică biliară.

Pentru planta întreagă sunt citate efecte antiseptice, astringente, antispasmodice, carminative, cicatrizante, emenagoge, coroborante. Calmează tensiunile sistemului digestiv, respirator şi nervos. Tonic fizic, dar şi psihic, era recomandată în maladiile nervoase şi isterie.

Interesant este faptul că într-un studiu realizat cu şobolani intoxicaţi cu tetraclorură de carbon, tratamentul de 2 săptămâni cu un extract etanolic din Tanacetum balsamita a revelat un efect antihepatotoxic al acestuia (doze nemenţionate). Alt studiu similar realizat cu şoareci, la fel ca alte studii pe animale tratate cu substanţe hepatotoxice, au demonstrat acelaşi efect.

Preparatele din calomfir sunt utile pentru susţinerea digestiei şi reducerea disconfortului creat de balonări şi flatulenţă, pentru decongestionarea nasului înfundat, pentru îmbunătăţirea apetitului, pentru eliminarea organismelor dăunătoare din sistemul digestiv, pentru reducerea durerilor de cap trecătoare, ca tonic psihic şi nervos.

 

Arborele de camfor

Cinnamomum camphora (Linné) Nees et Ebermaier

Un arbore impunător din familia Lauraceae, sempervirescent, bogat ramificat, cu frunze simple, lung-peţiolate, alterne, ovate sau oblongi, pieloase, lucioase; florile albe-gălbui grupate în panicule axilare; fructele de culoare verde închis, ovoide sau globuloase, negre la coacere.

Se pare că grecii şi romanii din Antichitate nu aveau cunoştinţă de arborele de camfor. Avicenna şi Serapion în numeau cáfúr; Symeon Seth, care a trăit în secolul al XI-lea, l-a descris şi l-a numit καφονρα (cafonra – denumire sub care a apărut mult mai târziu în Pharmacopoeia Graeca din 1837).

Arborele de camfor a fost în schimb cunoscut şi folosit în China din Antichitate. Primul document care relatează despre acesta pare să fi fost scris în jurul anului 300 D.Ch. În secolul VI era menţionat în nişte poeme din sudul Arabiei, iar în Coran apare ca o băutură răcoritoare a celor binecuvântaţi în Paradis. Unii autori susţin că medicul Aëtius (550 D.Ch.) îl desemna ca ingredient pentru aplicaţii externe în gută şi reumatism precum şi ca parte a preparatului oleum Salca, considerat un bun remediu pentru surzenie. În vremea aceea camforul era foarte scump, Marco Polo afirmând că valora greutatea sa în aur. Ca dovadă a valorii sale, din scrierile vechi aflăm că, în secolul VII împăraţii Chinei şi prinţii Indiei îşi ofereau camforul ca şi dar. Mai târziu, medicii arabi ce navigau cu corăbiile înspre India şi China au învăţat nu doar valoarea de piaţă a camforului, dar şi despre locurile sale de origine. După medicul arab Mesue (secolul X) camforul a fost folosit împotriva ulcerului gastric. Mai apoi, în secolul XIII, medicul grec Actuarius menţiona un Pastillus contra diabetem care conţinea camfor. În Europa se pare că deja din secolul XII era cunoscut ca şi medicament. În 1725 este recunoscut ca şi produs specific de către Neumann şi analizat de către Dumas.

Camforul cel mai cunoscut în Epoca Modernă a fost cel extras în Japonia, obţinut prin recoltarea şi apoi extragerea uleiului esenţial din lemnul, frunzele, rădăcinile arborelui de camfor printr-o metodă specifică. Camforul de China este extras prin alte metode.

În Orient camforul a avut o lungă istorie şi o gamă largă de utilizări. A fost ocazional folosit intern în tratamentul isteriei, dar în fitoterapia actuală este folosit în special sub formă de ulei esenţial pentru uz extern.

Frunzele şi lemnul arborelui sunt analgezice, antispasmodice, odontalgice, revulsive, stimulente și antivirale pe virusul gripal Influenza A. Infuzia este utilă sub formă de inhalaţie în tratamentul răcelilor şi afecţiunilor pulmonare. Uleiul esenţial obţinut prin distilare este antihelmintic, antireumatic, antispasmodic, cardiotonic, carminativ, diaforetic, sedativ şi tonic. Este aplicat extern în tratamentul durerilor musculare şi articulare; sub formă de balsam este util pentru degerături, buze crăpate, herpes, afecţiuni ale pielii, iar sub formă de inhalaţie pentru congestie bronşică. Se evită utilizarea sa în exces – poate fi absorbit prin piele cauzând intoxicaţie sistemică. Uleiul esenţial este util şi în aromaterapie, în tratamentul problemelor digestive şi al depresiei. S-a aprobat utilizarea arborelui de camfor în aritmie, tuse, bronşite, hipotensiune, afecţiuni cardiace şi nervoase, reumatism.

Camforul este utilizat şi în industria parfumurilor, în fabricaţia celuloidului şi a izolaţiilor electrice. Uleiul extras din seminţe se foloseşte în fabricarea săpunurilor şi ca lubrifiant. Chiar dacă uleiul de camfor poate fi în prezent sintetizat artificial sau înlocuit cu uleiul de eucalipt, în China arborele este cultivat încă pentru acest ulei care este folosit ca repulsiv pentru insecte, în tratamentul afecţiunilor oftalmice, ca şi bactericid eficient pentru combaterea unor viermi sau fungi.

 

Cacao

Theobroma cacao L.

Arborele de cacao este o plantă originară din America de Sud, cu înălţimea de cca. 8 m, cu frunze simple, întregi, cu flori mici, care apar direct pe trunchi şi ramuri, cu fructe baciforme, mari, cărnoase, colorate în roşu, cu pulpa albă, cu numeroase seminţe.

Cacao a fost cunoscută în locurile de origine de mai bine de 2000 de ani, având un important rol în viaţa economică, rituală şi politică a mayaşilor pre-hispanici şi a continuat să fie astfel multă vreme. Istoria sa a fost mult studiată în site-urile arheologice din zonele centro-americane examinând cultura Maya clasică, în special din perioada dintre anii 500 şi 800 D.Hr., şi unde există o abundenţă de artefacte ceramice care cuprind referiri la cacao prin texte şi picturi ce evocă utilizarea acesteia. Analizele chimice ale reziduurilor de pe fundul vaselor din perioada maya clasică au revelat faptul că planta a constituit un ingredient în mai multe feluri de băuturi şi terciuri şi că era servită în variate tipuri de veselă. Diversele băuturi şi alimente care conţineau cacao sunt descrise în textele hieroglifice centr-americane, cea mai comună fiind o băutură spumoasă consumată de către cuplurile proaspăt căsătorite şi care este descrisă în scene care arată viaţa la curţile regale. În timpul regilor azteci, micile seminţe de cacao au fost utilizate ca şi monede, acestea fiind necesare anumitor tranzacţii. Metoda este încă folosită în unele părţi ale Mexicului de astăzi.

Planta a fost denumită Theobroma de către Linnaeus, cuvântul însemnând „alimentul zeilor”, datorită savorii seminţelor sale. Mexicanii au denumit seminţele pisate „Chocolate”.

În cărţile medicinale din secolele XIX-XX apare utilizată sub formă de ciocolată şi de unt de cacao. Ciocolata, transformată într-o pulbere grosieră şi fiartă în lapte sau lapte şi apă, era mult folosită ca substituent ocazional pentru cafea, sau ca băutură la mese. Era considerată un articol de dietă foarte nutritiv pentru invalizi, persoane în perioada de convalescenţă şi cei cărora nu le plăceau substanţele grase precum persoanele cu dispepsie.

Uleiul sau untul de cacao este o substanţă solidă alb-gălbuie cu aromă uşoară de cacao, cu gust blând şi plăcut, foarte nutritiv. A fost folosit ca şi alternativă la uleiul de cod sau ca articol de dietă în timpul ultimelor zile de sarcină; are excelente proprietăţi emoliente şi a fost folosit, de asemenea, la prepararea supozitoarelor, ovulelor, şi în unguentele preparate pentru piele sensibilă sau aspră, buze crăpate, numeroase cosmetice, pomade şi săpunuri de lux.

Teobromina, un alcaloid conţinut în seminţele de cacao, şi descoperit de către Woskresensky în 1841, este asemănătoare cu cafeina în acţiunea sa, dar efectul său este mai puţin puternic. Acţiunea sa este mai pronunţată asupra musculaturii, a rinichilor şi a inimii, având efect diuretic datorită stimulării epiteliului renal, excitant nervos, dilată vasele sangvine fiind folosită în caz de hipertensiune arterială.

Pudra de cacao se foloseşte, de asemenea, în industria farmaceutică pentru condiţionarea unor specialităţi farmaceutice şi corectarea gustului.

Întrebuinţarea medicinală a produselor de cacao este menţionată şi în medicina ştiinţifică din România în secolului trecut, acestea fiind utilizate mai ales ca tonifiante generale ale organismului şi pentru acţiunea diuretică a teobrominei în hidropizii cardiace, scleroză cardiacă şi scleroză renală; apoi pentru mascarea gustului unor pastile.

În ultimii ani s-a descoperit din ce în ce mai mult capacitatea antioxidantă a seminţelor de cacao datorită conţinutului bogat în polifenoli. Studiile clinice au sugerat efecte benefice ale ciocolatei negre asupra tensiunii arteriale, lipidelor şi inflamaţiilor, propunând un mecanism de acţiune ce include îmbunătăţirea biodisponibilităţii oxidului de azot şi a funcţionării mitocondriilor.

În produsele FARES regăsim Theobroma cacao sub formă de unt de cacao în supozitoarele Fitofebril, iar seminţele în ceaiul Antioxidant din gama Stare de bine, în ceaiul Tonic cu ginseng din gama Natural şi în ceaiurile din gama Theia – Theia Ciocolată cu mentă şi Latte machiatto.

 

Ciumărea

Galega officinalis L.

Galega officinalis este o plantă perenă din familia Fabaceae, cu flori albe, albastre sau violet vegetând în regiunile temperate. Ea îşi are originea în Europa de Sud și Asia de Vest, dar în ultimele două secole sa răspândit în multe țări din întreaga lume.

Încă nu s-a elucidat dacă vechii medicii greci şi romani au cunoscut şi utilizat Galega officinalis. După datele din literatura de specialitate se pare că planta ar fi rămas necunoscută în Evul Mediu timpuriu și în secolul al XV-lea în Germania şi Italia. Prin 1600, planta a fost totuşi cultivată în multe grădini europene pentru scopuri medicinale. Herba Seu Galegae Rutae caprariae a câştigat foarte repede o reputație mare pentru puteri vindecătoare considerate extraordinare. A fost recomandată în special ca agent diuretic și diaforetic şi, de asemenea, ca vermifug, în tulburări digestive şi metabolice, boli de piele, epilepsie și otrăvire. Ca preparate, în Farmacopeele vechi existau Aqua, Syrupus și Conserva Galegae.

În Epoca Medievală, o reţetă cu Galega officinalis a fost folosită în medicina populară pentru a reduce urinarea frecventă care însoțește boala în prezent cunoscută sub numele de diabet zaharat. Planta a fost administrată, de asemenea, ca medicament în epidemii de ciumă pentru a stimula transpirația la persoanele afectate, și a fost utilizată pe scară largă pentru a stimula lactația la vaci.

La sfârșitul secolului al 18-lea a fost recomandată în Germania ca plantă furajeră, dar  curând culturile au început să fie abandonate din cauza sensibilității la îngheț a plantei. Extractul de Galega era folosit încă la începutul secolului XX în vestul Elveției ca mijloc de stimulare a lactaţiei. In Olanda au hrănit vitele cu această plantă medicinală pentru a crește producția de lapte. In Italia, frunzele sunt consumate ca salată.

Cu toate că Galega officinalis a redus cu succes concentrațiile de glucoză din sânge la pacienții diabetici, căutarea unui ingredient activ a decurs lent la începutul secolului trecut. Principalele motive au constat în efectele ușoare ale plantei și introducerea insulinei cu efect puternic, care a fost eficientă în ambele forme de diabet zaharat: de tip 1 și tip 2.

În principal planta conţine amine (galegină până la 0,5% în seminţe, peganină, hidroxigarenină), glicozida galuteozină şi alte glicozide flavonoidice, taninuri, saponine, zaharoză şi ulei gras, săruri de crom.

Ingredientul activ din ciumărea care a produs scăderea glucozei din sânge s-a dovedit a fi galegina sau guanidina izoamilenă. La sfârșitul secolului XIX atenția sa îndreptat spre galegină, un extract mai puțin toxic, a cărui structură precisă a fost confirmată în 1923 de către un grup de cercetători din Edinburgh, Marea Britanie. Alți compuși înrudiți au fost investigați clinic în această perioadă, inclusiv derivați de biguanid. Această muncă duce în cele din urmă la descoperirea metforminei.

Metformina, un agent antihiperglicemic de tip biguanidă, reprezintă astăzi un pilon principal al terapiei în tratamentul diabetului zaharat non-insulino-dependent și prezintă eficacitate semnificativă în reducerea riscului de dezvoltare a bolii. Descoperirea acestui medicament o găsim în urmă în timp, în munca de pionierat cu extractele din planta medicinală Galega officinalis, care a dus la caracterizarea unui ingredient activ numit galegină cu efect de reducere a glicemiei. Metformina este practic un derivat de guanidină.

Experiența clinică incipientă cu sulfat de galegină a fost descrisă de Muller și Reinwein în 1927. Ei au experimentat auto-administrarea unei doze de 109 mg de sulfat de galegină după care au urmărit timp de 25 de ore nivelele de glucoză din sânge. Ei au extins ulterior studiul asupra unor persoane sănătoase, şi in final, la pacienții cu diabet zaharat. În toate cele trei cazuri, a fost observat un efect hipoglicemiant (ușor la subiecții normoglicemici, dar semnificativ la pacienții diabetici).

Munca ulterioară de cercetare efectuată de Leclerc și grupul său de cercetare, precum și activitatea depusă de Parturier și Hughenot în următorii zece ani, au condus la observații suplimentare cu privire la acțiunea antidiabetică ale extractelor de Galega officinalis. Aceştia au reușit să amelioreze siguranța și administrarea terapiei bazate pe galegină, cu toate că utilitatea sa a fost limitată de variabilitatea răspunsurilor și durata scurtă de acțiune.

În 1957, metformina (pe atunci deja poreclită Glucophage sau „mâncător de glucoză”) a fost evaluată în mai multe studii la Paris, demonstrând o scădere a glicemiei la pacienții cu diabet zaharat de tip 2, dar nu şi la indivizii sănătoși. Spre deosebire de sulfoniluree (o altă clasă de medicamente antidiabetice orale), metformina nu a stimulat eliberarea de insulină, dar, în primul rând, a redus eliberarea glucozei din ficat. În aceste studii metformina a arătat totuşi efecte adverse gastro-intestinale.

Endocrinologii din Franţa şi Scoţia având o experienţă substanţială în utilizarea metforminei au continuat prescrierea acesteia. În 1968 şi 1977 studiile realizate în Scoţia au comparat acţiunea metforminei cu a clorpropamidei aceasta având ca rezultat un control similar al glicemiei la ambele substanţe. În 1995, printre studiile cele mai revelatoare desfăşurate asupra acestei substanţe a fost cel realizat în Regatul Unit; acesta a fost un studiu clinic randomizat multicentric cuprinzând un număr de 3867 de pacienţi desfăşurat pe o durată de 10 ani şi care a arătat că, pe lângă controlul glicemiei, metformina a redus riscurile infarctului miocardic şi mortalitatea din diverse cauze. Ca atare, metformina a ajuns în prezent prima opţiune de tratament a pacienţilor obezi cu diabet de tip 2.

 

Coada racului

Potentilla anserina L

O plantă ierboasă mică, comună, cu tulpinile culcate la pământ, cilindrice şi roşietice, cu frunze compuse cu multe perechi, verzi – argintii pe faţa superioară, albicioase pe faţa inferioară, cu foliolele serate pe margini; florile sunt mici, galben-aurii. Planta creşte în regiunile temperate din Europa, Americi şi chiar până în Noua Zeelandă.

Nu se poate dovedi cu siguranță dacă în scrierile hipocratice este vorba despre Potentilla anserina. Dioscorides recomanda planta Potentilla reptans împotriva diareei, dizenteriei și epilepsiei. În cele mai multe cărţi de profil din Evul Mediu coada racului este prezentată în detaliu. Demult, în țările nordice, rizomii au servit ocazional, ca aliment, iar lăstarii tineri au fost consumaţi ca verdeaţă şi folosiţi ca un substituent pentru ceai.

Datorită proprietăţilor sale astringente şi analgezice pomenite de către Bock în Kreutterbuch în 1565 și de Matthiolus în New Kreuterbuch în 1626, coada racului era folosită împotriva dizenteriei, în leucoree, sângerări, extern impotriva inflamaţiilor şi a petelor ochilor, durerilor dentare, articulare și sciatice, sângerărilor nazale și ca agent de curățare a pielii. Osiander folosea o apă de gură preparată cu decoctul din plantă ca remediu popular în durerile de dinți. Mai târziu a fost folosită în crampe abdominale. Fiartă în lapte era considerată eficientă în crampe mai ușoare de toate felurile, precum și în crampe severe. Kunzle (în 1921) recomanda alte specii de Potentilla sub formă de ceai împotriva albuminuriei, Bohn împotriva apariției crizelor convulsive ale stomacului, a colicilor, secrețiilor purulente, şi în diaree. După Stone (Stone principal, Dtsch. Med. Wschr. 1936, nr. 35, p 1417.) s-au obţinut succese reale cu Potentilla anserina în tratamentul dismenoreei pe baza spastică și, de asemenea, în dismenoree cu uter hiperplastic. El sugera, de asemenea, utilizarea în dismenoree cu complicaţii genitale (miom, modificari inflamatorii cronice ale uterului). Sub formă de infuzie concentrată s-a administrat cu succes în scaune sanguinolente, iar sub formă de infuzie uşoară în durerile de gât.

În practica fitoterapeutică sunt folosite în general frunzele şi se consideră că valoarea  medicinală a plantei constă în principal în caracterul său astringent mai uşor decât al plantei înrudite Potentilla erecta, dar cu o acţiune mai blândă asupra tractului gastro-intestinal. Planta întreagă este antispasmodică, uşor astringentă, diuretică, hemostatică, odontalgică şi tonică. Infuzia concentrată este recomandată în tratamentul diareei şi sub formă de gargară în iritaţiile gâtului. Extern este folosită sub formă de pulbere în tratamentul ulcerelor şi a hemoroizilor, în timp ce planta întreagă zdrobită aplicată pe o zonă dureroasă va acţiona ca analgezic local. Rădăcinile reprezintă partea cea mai astringentă. În Monografia Comisiei Germane E planta este recomandată în diaree, inflamaţii ale mucoasei bucale şi a faringelui şi în sindromul premenstrual.

 

Corn japonez

Cornus officinalis

Cornul japonez este originar în China, care creşte până la 10 m, înfloreşte în mai, dar fructele nu se coc decât în noiembrie. Lucrul acesta a fost considerat de către asiatici un simbol al longevităţii şi al dezvoltării lente şi stabile, folosind-ul astfel ca remediu pentru longevitate şi potenţă sexuală masculină.

Cornul japonez este prezent în Farmacopeea Japoneză, iar în medicina tradiţională Chineză a fost folosit de cel puţin 2000 de ani. Fructele coapte, relativ sferice, uşor aplatizate, lungi de aproape 1,5 cm, sunt destul de plăcute la gust, acrişoare-dulcege, dar uşor astringente; conţin în jur de 8,6% zaharuri şi 2,9% acid malic şi sunt folosite mult şi ca aliment. În ţările din estul Asiei fructul este un popular tonic, astringent şi hemostatic, fiind adesea unul dintre ingredientele din prescripţiile tradiţionale pentru prevenirea şi ameliorarea simptomelor îmbătrânirii (incluzând poliachiuria şi cataracta).

În tradiţia orientală fructul este considerat un tonic „yang” indicat în deficienţe ale rinichilor şi ficatului, pierdere de lichide, dureri de spate, ameţeli, insomnii. Cornul este considerat o plantă care „stabilizează şi leagă” şi folosit în principal în sângerări menstruale accentuate, transpiraţie abundentă, urinare excesivă, spermatoree şi ejaculare precoce, vedere înceţoşată. Este recomandată utilizarea concomitentă a plantelor detoxifiante şi tonice.

Fructul de corn mai are proprietăţi antibacteriene, antifungice, este antiseptic urinar, hipotensiv, antitumoral, astringent, diuretic, hepatic şi tonic. Fructul fără seminţe se foloseşte sub formă de decoct în tratamentul artritelor, al febrei, în lumbago, diabet, cistită, tinitus etc.

Extractul din fructele uscate conţine acizi organici (acid malic, tartaric, galic etc.) şi acizi graşi (acid palmitic, acid oleic).

Studii realizate în China au raportat faptul că planta are potenţialul de a reduce bufeurile în cazul femeilor aflate la menopauză.

 

Colţii babei

Tribulus terrestris L.

Plantă erbacee, anuală, din familia Zygophyllaceae, cu tulpina culcată la pământ, frunze menat-partite, şi fruct comprimat prevăzut cu 2-4 spini foarte tari. Creşte în locuri aride, pe nisipuri.

Colţii babei are o istorie îndelungată în medicina tradiţională în China, India şi Grecia. Planta a fost recomandată ca tratament pentru infertilitatea femeilor, impotenţă, şi pentru a ajuta refacerea după boli îndelungate. În estul Indiei remediul este utilizat în afecţiuni urinare şi în disfuncţii ale organelor sexuale. În sistemul medical tradiţional indian Ayurveda planta cu fructele ei sunt utilizate în tratamentul spermatoreei, impotenţei, afecţiunilor uterine ulterioare naşterii, cistitelor, urinării dureroase, a calculilor renali şi a gutei. În China colţii babei a fost folosită pentru calmarea pruritului cutanat, a edemelor şi inflamaţiilor. În medicina populară turcă este folosită pentru tensiunea arterială şi colesterol, iar în cea irakiană ca şi tonic, afrodisiac, antialgic, astringent, antihelmintic, antihipertensiv, diuretic, litotriptic şi antiinfecţios urinar.

A ajuns mai larg cunoscută în vest după ce, în 1990, atleţii olimpici bulgari au afirmat că utilizarea acestei plante a contribuit la succesul lor, datorită efectului de creştere a nivelului de testosteron. Conform unor studii efectuate în Bulgaria, colţii babei creşte nivelul mai multor hormoni din familia steroizilor, incluzând testosteronul, DHEA şi estrogenul, datorită acestui efect îmbunătăţind performanţa sportivă, fertilitatea atât la bărbaţi cât şi la femei, funcţiile sexuale, şi ameliorând simptomele menopauzei.

Publicaţiile de profil au mai raportat pentru colţii babei efect antimicrobian, antihipertensiv, diuretic, anti-acetilcolinic, de stimulare a spermatogenezei. Extractele din plantă au fost folosite cu suuces în studii in vitro pentru controlul tensiunii arteriale şi al colesterolului.

Literatura ştiinţifică ne relevă constituenţii activi ai plantei, aceasta conţinând alcaloizi, flavonoide, fenoli şi saponine steroidice (protodioscină), şi, de asemenea, rezine şi materii minerale, acestea având potenţial terapeutic important datorită efectelor în principal hormonal, diuretic, antiinflamator, imunomodulator, şi antiurolitic.

 

 

 

Castravetele amar

Momordica charantia L.

Castravetele amar vegetează în zone tropicale, incluzând zona Amazoniană, estul Africii, Asia şi Caraibele, fiind cultivat în America de Sud atât în scopuri alimentare cât şi în scopuri medicinale.

Este o plantă erbacee din familia Cucurbitacee (familia bostanului), căţărătoare, cu cârcei, ajungând până la 5 m lungime. Prezintă frunze simple, alterne, septate cu 3 până la 7 lobi. Fiecare plantă poartă separat flori mascule sau femele galbene. Fructele, castraveţii, prezintă o formă oblongă şi un exterior verucos distinct. În Emisfera Nordică, înflorirea are loc în iunie-iulie iar fructificarea din septembrie până în noiembrie. 

Denumirea latinească Momordica înseamnă „a muşca”, făcând referire la marginile zimţate ale frunzelor, care apar ca şi când ar fi fost muşcate. Toate părţile plantei au gust amar.

Populaţiile locale amazoniene şi triburile indigene sud-americane cultivă castravetele amar în grădinile proprii folosindu-l în mâncăruri pentru aromatizare.

Ca plantă medicinală, castravetele amar are o istorie îndelungată de utilizare în cadrul acestor populaţii, astfel, ceaiul din frunze este folosit pentru diabet, pentru eliminarea gazelor intestinale, pentru a provoca menstruaţia, şi ca antiviral în pojar, hepatite, şi afecţiuni febrile. Topic este utilizat în răni, iritaţii, şi infecţii, iar intern şi extern pentru viermi şi alţi paraziţi.

În fitoterapia braziliană este utilizat în tumori, răni, reumatism, malarie, inflamaţii, infecţii vaginale, probleme menstruale, diabet, colici, febră, hemoroizi, viermi. Mai este folosit de asemenea ca afrodisiac şi ca abortiv.

În Mexic, întreaga plantă este folosită în diabet, în dizenterie, iar rădăcina este un reputat afrodisiac; medicina naturistă peruviană utilizează frunza sau părţile aeriene în tratamentul pojarului, malariei, inflamaţiilor iar în Nicaragua frunza este în mod obişnuit folosită în durerile de stomac, diabet, febră, răceli, tuse, dureri de cap, malarie, probleme menstruale, hipertensiune, infecţii, şi ca ajutor pentru naşteri.

Castravetele amar conţine o varietate de compuşi biologic activi incluzând triterpene, proteine şi steroizi. O proteină găsită în castravetele amar – momordina – a demonstrat clinic activitate anticanceroasă pe limfoamele Hodgkin la animale; şi alte proteine izolate din plantă au demonstrat activitate antitumorală şi antivirală.

În numeroase studii, cel puţin trei grupuri diferite de compuşi găsiţi în toate părţile plantei, care includ un amestec de saponine steroidice (charantine), peptide similare insulinei şi alkaloizi, au demonstrat clinic proprietăţi hipoglicemiante sau alte acţiuni cu beneficii potenţiale în cazul diabetului.

Mai mult de 100 de studii in vivo au demonstrat efectele de reducere a glicemiei ale acestui fruct. Acesta a arătat de asemenea abilitatea de a îmbunătăţi aportul celular de glucoză, de a stimula eliberarea insulinei, şi de a potenţa efectul acesteia. În alte studii in vivo, fructul sau seminţele de castravete amar au redus colesterolul total. Într-un studiu, nivelele ridicate de colesterol şi trigliceride la şobolanii diabetici au fost reduse până la normal după 10 săptămâni de tratament.