Brânca ursului

Heracleum sphondylium L.

Popular, mai este denumită şi crucea-pământului.

Plantă bienală sau perenă din familia Umbeliferae (Apiaceae), vegetând prin tufişuri şi poieni, al cărui nume ştiinţific provine legendarul Hercules. Denumirea specifică provine din latinescul spondylos, care înseamnă vertebră, şi este în relaţie cu asemănarea în articulaţia tulpinii.

Creşte până la 50-150 cm, cu tulpina puternică, cu peri tari, goală în interior, cu frunze alterne dublu penate, cu florile albe sau de un roz palid, cu petale obovate, emarginate, grupate în umbele mari, compuse; fructul achenă eliptic-rotunjită, plată, aripată, cu coaste subţiri, lungă de 7-8mm, cu ducte oleifere înguste, liniare. Înflorire iulie-august (perioadă în care se şi recoltează părţile aeriene). Rădăcinile se recoltează primăvara devreme sau toamna târziu, spre sfârşitul perioadei de vegetaţie. Uneori se folosesc şi seminţele, recoltate în august-septembrie.

De-a lungul istoriei, planta a fost utilizată mai mult în domeniul homeopat, fiind astfel cuprinsă în mai multe farmacopee oficiale din domeniu.

Ca plantă medicinală, în Europa a fost utilizată contra diareei şi a dizenteriei (în Turcia), în Franţa era preparată sub formă de lichior; în unele ţări din Asia a fost utilizată ca aditiv alimentar. Frunzele imature erau fierte în sare şi reprezentau o delicatesă. Peţiolii frunzelor erau de asemenea uscaţi şi consumaţi în Rusia, mai ales în regiunea Siberiană.

Este mai puţin cunoscută şi utilizată în produsele naturiste din fitoterapia modernă, dar se ştie că toate părţile plantei prezintă proprietăţi antireumatice, antispasmodice, carminative, febrifuge, odontalgice şi stimulente. Planta a fost folosită în tradiţia populară în tratamentul epilepsiei. Frunzele sunt tonice, fiind folosite în tratamentul natural al răcelilor; din acestea se poate prepara o băutură cu efect liniştitor asupra durerilor de gât. Planta întreagă este afrodisiacă, digestivă, mediu-expectorantă şi sedativă, utilă în tratamentul laringitelor sau bronşitelor. Infuzia din tulpinile tinere este folosită în diaree, ceaiul din rădăcini este util în tratamentul indigestiei, răcelilor, crampelor stomacale, reumatismului, durerilor de gât, a tuberculozei. Extern, sub formă de cataplasme, rădăcina se aplică pe răni, arsuri, umflături, zgârieturi, pe articulaţii reumatice; este utilă sub formă de spălături în cazul negilor; o cantitate mică din rădăcină se poate ţine pe dinte pentru a reduce durerea; cataplasmele din frunză se aplică pe tăieturi, în dureri musculare. Rădăcina, de asemenea, poate fi tocată şi amestecată cu apă, fiind astfel utilă la spălarea părului împotriva mătreţei. Seminţele au fost folosite pentru tratarea durerilor de cap severe.

Rădăcina conţine psoralen, substanţă care a fost investigată în cadrul unor studii pentru tratamentul psoriazisului, leucemiei sau a SIDA.

Brânca ursului conţine în general furanocumarine (bergaptene, pimpenellin, sphondin etc), care pot genera fotosensibilitate. De asemenea, conţine heracleina (părţile aeriene), ulei esenţial, alcooli şi n-octanol (ulei hexilbutirátem, şi acizi caprici).

Planta este mult utilizată sub formă de tinctură (în special ca anti-epileptic).

Cercetările bibliografice sau ştiinţifice din ultima vreme, au constatat eficienţa plantei în probleme legate de menstruaţie, hipertensiune arterială, dispepsie şi diaree. Extractele etanolice sau apoase din plantă, au arătat de asemenea activitate antimicrobiană împotriva unor germeni gram-pozitivi (Staphylococcus aureus). Au fost investigate de asemenea şi dovedite şi efectele vasorelaxante endotelial-independente ale extractelor din plantă, utile în tratamentul hipertensiunii arteriale.

Broccoli

Brassica oleracea var. italica

Broccoli este un membru al familiei Brassicaceae, familie din care face parte şi varza, a cărei varietate şi este de fapt, şi de asemenea conopida cu care este similară în structura superioară, habitul frunzelor şi formarea căpăţânii.

Broccoli este de fapt un cultivar al verzei, originară pe coastele mediteraneene vestice, unde se pare că a fost domesticită acum mii de ani. Unii autori consideră varza ca fiind originară din Asia Mică; există texte scrise acum 2000 de ani care documentează cultivarea verzei în această zonă. Odată domesticită, varza a fost apoi supusă selecţiilor genetice pentru a obţine diferite varietăţi culinare inclusiv broccoli, conopida, varza kale, guliile, varza de Bruxelles, toate acestea  aparţinând de fapt aceleiaşi specii.

Denumirea de broccoli derivă din latinescul brachium, care înseamnă ramură, şi face aluzie la forma ramificată a inflorescenţelor. Referiri din textele romane la o legumă din familia verzei care ar putea să fi fost broccoli nu sunt pe de-a-ntregul clare. Pliniu cel Bătrân a scris de asemenea despre o legumă care se potriveşte cu descrierea broccoli-ului, iar unii oameni de ştiinţă specializaţi în domeniu au recunoscut broccoli în colecţia de reţete culinare romană Apicius (secolele IV sau V Hr.). A fost mult utilizat în alimentaţia grecilor şi romanilor. În Europa a fost introdus în secolul XVI prin Italia. Prima menţiune a apărut în Franţa în 1560, dar în 1724 broccoli era încă nefamiliar în Anglia de vreme ce Dictionarul grădinarului lui Philip Miller (ediţia 1724) îl menţiona ca străin şi îl trata ca pe „conopidă înmugurită” sau „asparagus italian”. În coloniile americane a fost dus de către Thomas Jeferson, un grădinar amator de experimente care avea mulţi corespondenţi în Europa, de la care a primit pachete cu seminţe în schimbul unor legume rare din America, precum erau la acea vreme pătlăgelele roşii. El notează plantarea de broccoli alături de ridichi, salată şi conopidă în mai 27, 1767, iar în 1775 John Randolph în A Treatise on Gardening by a Citizen of Virginia, a considerat că trebuie să explice despre broccoli: „tulpinile se vor mânca precum sparanghelul, iar căpăţânile precum conopida”.

Astăzi cunoaştem faptul că broccoli are un profil nutriţional impresionant, fiind bogat în fibre, foarte bogat în vitamina C, şi conţine potasiu, vitaminele B6 şi A, având de asemenea o însemnată cantitate de proteine. Mai conţine şi substanţe cu efect antioxidant, iar cercetătorii au constatat faptul că substanţele din plante responsabile pentru culoare şi aromă au de asemenea numeroase beneficii pentru sănătate. Broccoli mai este o bună sursă de glucobrassicină, zeaxantină, beta-caroten şi luteină, kaempferol (o flavonoidă) şi sulforafan care este un foarte bun antioxidant şi mai conţine şi alte elemente nutritive precum magneziu, fosfor, cantităţi mici de zinc, seleniu şi fier.   Substanţele din broccoli susţin imunitatea.

În prezent acestei plante i se atribuie foarte multe efecte benefice asupra sănătăţii: consumul de broccoli poate reduce colesterolul datorită fibrelor, susţine procesul de detoxifiere a organismului, susţine sănătatea inimii şi a ochilor, digestia şi sănătatea stomacului, contribuind la controlul dezvoltării sau aderenţei bacteriei Helicobacter pylori. În ultima vreme se consideră că are un rol potenţial în prevenirea şi tratamentul cancerului datorită efectului antioxidant.

 

Boswellia serrata Triana & Planch

Boswellia serrata este o specie de arbore din familia Burseraceae care vegetează zonele uscate din regiunile montane din India, nordul Africii şi Orientul Mijlociu. Denumită popular tămâie indiană, este evident înrudită cu mai cunoscutul arbore care produce tămâia, şi, la fel ca acesta, trunchiul Boswelliei produce o substanţă rezinoasă cunoscută printre localnici sub numele de guggul sau shallaki (din sanscrită).

Denumirea generică Boswellia a fost dată după Dr. Boswell din Grădina Botanică din Edinburgh, prieten al directorului Grădinii Botanice din Calcutta, William Roxburgh. Denumirea specifică serrata provine din cuvântul serra (fierăstrău) referindu-se la marginea dinţată a frunzelor.

Boswellia serrata este una din plantele antice cele mai valoroase în medicina Ayurvedică. „Gajabhakshya”, o denumire sanscrită utilizată uneori pentru Boswellia, sugerează faptul că elefanţii se bucură de această plantă ca parte din dieta lor.

Se cunosc trei texte renumite din fundamentele ştiinţei Ayurvedice clasice care îşi are rădăcinile în India: Charaka’s Charaka Samhita (c.B.C. 700), primul text medical fundamental; Susruta’s Susruta Samhita (c.B.C. 600), care se presupune că a reunit întreaga cunoaştere medicală, cu o concentrare aparte pe chirurgie; şi tomul cuprinzând două volume – Astanga Samgraha şi Astanga Hridaya (c.130-200 A.D.), scris de Vagbhata cel Bătrân şi Vagbhata cel Tânăr, care sintetizează lucrările scrierilor anterioare şi sumarizează cele opt părţi ale medicinei Ajurvedice în versuri şi proză. Primele două texte descriu activitatea antireumatică şi antiartritică a rezinei arborelui. Pe lângă utilizarea sa benefică în artrite, această rezină este menţionată, de asemenea, în textele de medicină tradiţională Unani ca un remediu eficient în diaree, dizenterie, viermi intestinali, abcese, febră (antipiretic), afecţiuni ale pielii şi sângelui, afecţiuni cardiovasculare, afte bucale, dureri de gât, bronşite, astm, tuse, scurgeri vaginale, calviţie, icter, hemoroizi, dismenoree, şi pentru stimularea ficatului. Este considerată, de asemenea, diaforetică, astringentă, diuretică şi stimulentă.

Medicina modernă o recomandă ca antiartritică, antiinflamatoare, antihiperlipidemică (pentru controlul lipidelor serice), antiaterosclerotică (reduce riscul formării ateroamelor), analgezică şi hepatoprotectoare.

Rezina extrasă din Boswellia conţine monoterpene, diterpene şi triterpene (α şi β-amirine) acizi triterpenici pentaciclici (acizii boswelici) şi tetraciclici.

Studiile ştiinţifice desfăşurate asupra acestei plante au revelat faptul că rezinele manifestă potenţial efect antifungic, anticoagulant, juvenomimetic şi anticarcinogenic. Investigaţiile au mai arătat, de asemenea, efecte benefice în imunomodulaţie, în astmul bronşic, poliartrite, hepatita C, colite şi afecţiunea Crohn.

Recent s-a descoperit faptul că uleiul din Boswellia pare să distingă celulele canceroase de celulele normale ale vezicii urinare şi suprimă dezvoltarea primelor. Analizele micrometrice şi bioinformatice au propus mai multe căi metabolice care pot fi activate de tămâia indiană pentru a induce moartea celulelor canceroase din vezica urinară, sugerând astfel faptul că aceasta reprezintă un agent intravezical alternativ în tratamentul cancerului de vezică urinară.

 

Rezina extrasă din Boswellia serrata se regăseşte şi în produsul FARES capsule BIOMOBIL 2.

Busuiocul sălbatic – Prunella vulgaris

Prunella vulgaris, denumită popular busuioc sălbatic aparţinând familiei Lamiaceae, este o plantă ierboasă, originară din America, cu tulpini păroase și flori violete.

Răspândită în Europa, Asia, Australia şi nordul Africii, creşte pe fânețe, pășuni, tufărișuri, poieni și livezi, de la câmpie până la 200 m altitudine. La noi se găsește în culturile de prășitoare, pe lângă garduri, la marginea drumului și chiar în grădini. Prunellae herba, culeasă în timpul înfloririi și uscată la umbră, are puternice efecte cicatrizante, antiseptice, antihemoragice și astringente.

Prunella vulgaris este una dintre cele mai utilizate plante din China, cunoscută sub numele de „auto-vindeca” în medicina naturistă de Vest.

În timp ce în țările europene a fost folosită în principal pentru tratarea rănilor, în medicina chineză este folosită pentru tratarea bolilor de ficat, acționând ca un stimulent al ficatului și al vezicii biliare. Prezintă și proprietăți antivirale și este utilizată ca medicament anti-cancer. Aceasta a fost folosită ca medicament de secole, de fapt, întreaga plantă, care este comestibilă, poate fi utilizată atât intern cât și extern pentru a trata o serie de probleme de sănătate.

Utilizarea cea mai comună este pentru tratarea leziunilor herpetice, planta Prunella vulgaris a fost numită în ultima vreme planta „Herpes Cure”. Cercetările efectuate pe herpes arată că alifiile realizate cu Prunella sunt utile în oprirea focarului.

Prunella vulgaris este o plantă comună în Marea Britanie și are o lungă istorie de utilizare ca medicament .

În secolul al XVII-lea, botanistul Nicholas Culpeper a scris că planta se numește „selfheal” -„atunci când sunteţi răniţi, vă puteți vindeca”.

În folclor a fost proclamată plantă sfântă și se consideră că a fost trimisă de Dumnezeu pentru a vindeca toate bolile la om sau animale.

Înainte de al doilea război mondial, a fost utilizată pentru sângerări și pentru tratarea bolilor de inimă.

În medicina vestică se folosește extern pentru tratarea leziunilor minore, răni, arsuri, contuzii și poate fi utilizată ca apă de gură în tratamentul ulcerelor bucale. Medicina tradițională austriacă folosește intern planta Prunella vulgaris, ca și ceai pentru tratamentul tulburărilor tractului respirator şi infecţii.

În medicina populară, părţile aeriene se fierb şi apoi se leagă la negi păroşi, timp de 5- 10 zile până când aceștia cad. Planta fără rădăcină, culeasă în timpul înfloririi şi uscată la umbră, are puternice efecte cicatrizante, antiseptice, antihemoragice şi astringente.

La Prunella vulgaris totul este comestibil şi medicinal, poate fi folosită în salate, supe, tocane. În medicina alternativă este folosită de secole pe aproape fiecare continent din lume și pentru aproape toate bolile cunoscute de om. Întreaga plantă este o alternativă a medicamentelor care prezintă acţiuni cu efecte antibacteriene, antipiretice, antiseptice, antispastice, astringente, carminative, diuretice, febrifuge, hipotensive, tonice și care vindecă rănile. O infuzie slabă a plantei este un excelent medicament pentru spălarea ochilor și conjunctivită. Analiza clinică arată că are acţiuni terapeutice cu efecte benefice.

În urma studiilor din literatura stiinţifică, analiza clinică arată că planta Prunella vulgaris are acţiuni terapeutice cu efecte benefice pentru tratarea herpesului infecţios simplex, cancerului gastric, insomniei, diabetului, endometriozei, gingivitei cronice, SIDA și pentru inhibarea reacţiilor alergice de tip imediat.

Aceste descoperiri sugerează că principiile active ale plantei pot fi utilizate ca aplicaţii terapeutice pentru tratamentul bolilor.

Planta a fost utilizată tradițional pentru oprirea sângerarii și accelerarea ratei de vindecare a rănilor (atât intern cât şi extern), cât și la eliminarea obstrucției vezicii biliare .

În fitomedicina europeană modernă planta se utilizează pentru reducerea sângerărilor, sub forma de gargară în tratamentul afecţiunilor gâtului şi gurii, pentru calmarea durerilor, diaree și pentru efectul tonic – infuzie rece – în care se adaugă tinctură din partea aeriană.

Bozul

Sambucus ebulus L.

Specie perenă din familia Caprifoliaceae, înrudită cu socul, la noi răspândită pe marginile drumurilor, a terasamentelor de căi ferate, în locuri necultivate. Creşte până la 1-2 m. şi prezintă un rizom subteran din care se formează anual tulpini aeriene, costate, verzi. Frunzele sunt opuse, imparipenat compuse, cu 7-11 foliole ovat-lanceolate. Florile dispuse în inflorescenţe terminale prezintă petale albe şi stamine cu antere roşietice. Fructele sunt mici, sferice, de aprox. 4 mm în diametru. Pentru tratamentele naturale se recoltează rădăcinile primăvara devreme sau toamna târziu. În scopuri alimentare sau chiar medicinale se recoltează fructele, la începutul toamnei.

Se spune că bozul a fost întrebuinţat încă din timpuri străvechi de către romani, conform scrierilor lui Plinius, apoi de către gali şi de vechii englezi; rădăcina era folosită pentru proprietăţile purgative, florile erau considerate expectorante, fructele emeto-catartice (vomitive şi purgative), iar frunzele proaspete opărite şi tocate se aplicau în cataplasme pe umflături, pentru calmarea durerilor, datorită proprietăţilor rezolutive ale acestora. Caracteristicile botanice şi medicinale ale plantei au fost descrise în Istoria Materiei Medica de către John Hill în 1751, acesta subliniind proprietăţile purgative ale rădăcinii şi frunzelor, proprietăţile astringente ale părţilor lignificate, şi sudorifice ale florilor; de asemenea se menţionează că frunzele fierte se puteau folosi sub formă de cataplasme pentru sciatică.

Bozul a fost în general mai puţin cunoscut şi folosit decât alte plante medicinale, utilizările sale populare în întreaga lume având ca indicaţii afecţiuni ale ficatului şi rinichilor, rădăcina fiind considerată ca având pe lângă proprietăţi purgative şi efecte diaforatice şi diuretice medii, ca atare un fiind bun remediu natural pentru hidropizie. În doze prea mari poate produce totuşi reacţii adverse precum vertij şi greaţă.

În prezent, rădăcina de boz este folosită în produsele naturiste pentru proprietăţile sale purgative şi depurative.

Fructele conţin antociani, mucilagii, zaharuri, acizi organici, fiind folosite în special ca şi coloranţi alimentari pentru obţinerea de vinuri roşii. Un Compendiu al pigmenţilor menţionează prezenţa unor pigmenţi indigo (Turnson blue) în fructele de boz.

 

Bergamotul

Citrus bergamia Risso & Poiteau

 

Originar din Asia, arborele de bergamot este un arbore hibrid cu o înălţime de până la cinci metri, cultivat de la începutul secolului XVIII în Italia, şi foarte cunoscut pentru utilizarea sa în ceaiurile Earl Gray. Bergamotul produce un fruct galben-verzui în formă de pară, a cărui coajă este valorificată în industria aromelor şi a parfumurilor datorită uleiului volatil pe care îl produce.

Cu toate că bergamotul se exploatează şi în alte regiuni din Africa şi America de Sud, uleiul de cea mai bună calitate este considerat cel provenind din Calabria. Acest lucru se explică prin faptul că arborele de bergamot, fiind cea mai sensibilă specie de citrice, necesită un sol şi condiţii climatice specifice pentru a se dezvolta, iar aceste condiţii sunt întrunite numai pe coasta Calabriei. Esenţa de bergamot a fost comercializată iniţial în localitatea Bergamo din regiunea Lombardia, de unde şi denumirea de bergamot.

În ciuda distribuţiei considerabile şi a importanţei economice, originea şi evoluţia speciilor genului Citrus este încă neclară, dat fiind că aceste specii hibridizează uşor în mod natural prin polenizare încrucişată. Bergamotul este denumit pentru prima dată într-una din cele mai faimoase clasificări istorice ale fructelor din genul Citrus: Histoire Naturelle des Orangers, publicată în 1818 de Pierre Antoine Poiteau (1766-1854) şi Joseph Antoine Risso (1777-1845).

Uleiul esenţial de bergamot a fost întrebuinţat în medicina populară italiană din 1725 în principal pentru tratarea febrei şi a viermilor, şi de asemenea, în infecţiile de piele, mucoasă bucală, tract respirator şi urinar, în infecţiile gonococice, leucoree şi prurit vaginal. În 1804, Francesco Calabro a publicat o colecţie de remedii populare în care prezenta pentru prima dată faptul că utilizarea topică a uleiului esenţial de bergamot manifestă efecte de vindecare a rănilor. Uleiul esenţial a fost utilizat aşadar în medicina populară ca antiseptic, antihelmintic, antiviral şi pentru a facilita vindecarea rănilor, fiind inclus şi în unele preparate pentru afecţiuni ale aparatului respirator şi hiperhidroze.

Ulterior, studiile pe animale au susţinut utilizările populare, arătând efectul antimicotic, antibacterian, antiinflamator, neuroprotector, anxiolitic, hipolipidemic, analgezic, coronaro-dilatator şi antiaritmic, şi hepatoprotector. Mai mult, un studiu clinic efectuat cu tineri sănătoşi a concluzionat faptul că ascultarea unei muzici lejere asociată cu inhalaţia cu ulei esenţial de bergamot constituie o metodă eficientă de relaxare, indicată de reglarea echilibrului emoțional raportată la activitatea sistemului parasimpatic.

Sucul de bergamot are un profil flavonoidic şi glicozidic unic, constând în prezenţa neoeriocitrin, neohesperidin, naringin, rutin, neodesmin, rhoifolin şi poncirin. Naringinul s-a arătat benefic în modelele animale în caz de ateroscleroză, în timp ce neoeriocitrinul şi rutinul manifestă o importantă capacitate de a preveni oxidarea LDL. Important mai este faptul că sucul de bergamot este bogat în brutieridină şi melitidină, substanţe ce posedă abilitatea de a inhiba HMG-CoA reductaza, și anume pentru scăderea colesterolului.

Studiile recente au analizat efectul mai multor uleiuri esențiale, printre care și cel de bergamot, în faza lichidă sau în fază de vapori, asupra virusului influenza. Rezultatele au arătat că uleiul esențial de bergamot a fost foarte activ împotriva virusului gripal la concentrații relativ mici, fiind capabil să inactiveze complet virusului la CI 100 <3.1 µL/mL în faza lichidă, iar în faza de vapori, uleiul a fost cel mai puternic, cu o activitate proeminentă (95%, în 10 minute de la expunere).

Bacopa

Bacopa monnieri (L.) Pennell

Bacopa este o plantă târâtoare perenă, oarecum suculentă, care vegetază spontan în locuri umede, nativă fiind în India, Indochina, Sri Lanka şi insulele Mascarene, în Arhipelagul Mauritius, Reunion şi Rodriguez. Materialul vegetal comercializat constă în general din părţile aeriene ale plantelor cultivate în principal în India.

În medicina Ayurvedică, planta este denumită Brahmi, Jal Brahmi în medicina Unani, Pirammi Valukkai în medicina Siddha, prezentând pe lângă acestea încă alte numeroase denumiri populare pe teritoriul subcontinentului Indian şi în jurul acestuia. Bacopa este un ingredient important în multe preparate Ayurvedice, fiind considerată o plantă rasayana (rasa: ţesut primordial sau plasmă; yana: cale) şi se crede că previne îmbătrânirea, readuce tinereţea, previne boli, susţine o longevitate sănătoasă, viaţa, întăreşte creierul şi mintea. Planta întreagă (inclusiv rădăcinile) este folosită în medicina tradiţională indiană pentru o gamă largă de afecţiuni. În sistemul Ayurvedic bacopa este indicată în tratamentul bolilor de piele, febrei, edemului, anemiei, în cazul urinării frecvente cu urină tulbure, afecţiunilor psihologice. În medicina Siddha este folosită în constipaţie, urinare dureroasă (disurie), şi memorie slabă, iar în medicina Unani în tratamentul slăbiciunii mentale şi nervoase. În special frunzele sunt folosite în tratamentul asteniei, surmenajului nervos, trichinelozei, şi a al altor afecţiuni caracterizate de pierderea tocusului şi a vigorii organismului. O cataplasmă din planta fiartă este utilizată în tratamentul copiilor cu bronşită şi tuse de alte etiologii. Sucul proaspăt şi pasta preparate din frunze se aplică topic pentru uşurarea durerilor cauzate de inflamaţii ale articulaţiilor, în special a celor cauzate de artrite.

În Nepal, sucul proaspăt este folosit în tratarea arsurilor. Populaţia Bhil din Rajasthan aplică frunzele fierte pe abdomenul femeilor care au născut recent pentru a uşura durerile postnatale, iar frunzele încălzite sunt folosite sub formă de cataplasmă pentru a calma inflamaţiile. În Maharashtra, locuitorii tribului cred că bâlbâiala poate fi combătută prin consumul a 5 frunze zilnic, timp de o lună.

În ţări în care sistemele tradiţionale de medicină Ayurveda, Siddha, şi/sau Unani sunt parte din sistemele de medicină naţională (x., Bangladesh, India, Malaysia, Pakistan, Sri Lanka), bacopa este reglementată ca ingredient activ al produselor şi prescripţiilor medicale. În Australia, bacopa este reglementată ca ingredient activ din medicamentele listate cu aprobarea declaraţiilor de utilizare Ayurvedică precum „Bacopa monnieri are utilizare tradiţională în medicina Ayurvedică pentru memoria slabă. Poate ajuta funcţionarea normală a memoriei.” Este acceptată ca şi component al suplimentelor dietare în statele Unite.

Standardele de calitate susţinute în monografii pretind un conţinut de minimum 2,5% glicozide triterpenice în părţile aeriene uscate sau în pulberea uscată din plantă. Componenta activă importantă din plantă o constituie alcaloizii (brahmina şi herpestina), flavonoidele, saponinele şi bacopasaponinele. Pe lângă acestea, planta mai conţine hersaponine, monnierina, şi triterpene.

Până în prezent s-a găsit că bacopa prezintă proprietăţi adaptogene, anticancer, antidepresive, antioxidante, astringente, anxiolitice, cardiotonice, colinergice, laxative uşoare, sedative, de îmbunătăţire cognitivă, diuretice, şi vasoconstrictoare.

Majoritatea studiilor recente cu bacopa au investigat efectele sale asupra cogniţiei, memoriei, anxietăţii şi/sau depresiei pacienţilor sănătoşi voluntari sau a pacienţilor suferinzi de Alzheimer. Un studiu prospectiv din 2011 realizat cu 39 de pacienţi cu Alzheimer a arătat faptul că administrarea zilnică, timp de şase luni, a unui extract din bacopa standardizat în glicozide a determinat o îmbunătăţire semnificativă a unor arii variate incluzând atenţia, orientarea, poziţionarea în spaţiu şi timp, scrisul, cititul şi înţelegerea pacienţilor.

S-a estimat că din 960 de specii de plante medicinale care constituie sursa a numeroase produse medicinale comercializate în India, bacopa este în topul celor 117 specii al căror consum anual casnic depăşeşte 100 tone metrice.

Busuioc

Ocimum basilicum L.

 

Specie ierbacee anuală, cu tulpina de 30-70 cm înălţime, puternic ramificată de la bază, cu frunzele opuse romboidal-ovate, cu vârful ascuţit, lucioase; florile sunt grupate în pseudoverticile la subsuoara frunzelor. Se recoltează din mai până în octombrie, mai frecvent în iulie şi august, când planta este înflorită.

Busuiocul aparţine genului Ocimum, denumire derivată din grecescul ozo, care înseamnă a mirosi, relativ la aroma puternică a speciilor acestui gen. Etimologia numelui speciei, basilicum, nu este foarte clară, dar se presupune că provine din grecescul basileus, însemnând rege, care este în legătură cu utilizarea sa în medicina regală, sau din latinescul basilisk, însemnând dragon, aceasta din urmă fiind în legătură cu o asociere simbolică ce se făcea între busuioc şi scorpion.

Cunoscut ca plantă medicinală de către naturalistul roman Plinius, medicii arabi şi chinezi, îl utilizau pentru tratarea bolilor de stomac, rinichi şi sânge.

Până în secolul XVII busuiocul a fost larg utilizat în Europa pentru tratarea răcelilor, negilor şi a viermilor intestinali.

Plantă de cult, cultivată pe lângă biserici şi mănăstiri, este utilizată în ritualuri religioase. În casele hinduşilor, busuiocul reprezintă spiritul protector al familiei.

Ziarele din statul New York relevă faptul că busuiocul era cultivat şi comercializat aici încă de la sfârşitul secolului XVIII.

Medicina românească recunoştea, busuiocului, o acţiune anticatarală şi se întrebuinţa ca remediu contra tusei sau în tulburări gastro-intestinale, el favorizând digestia.

Medicina populară românească îl utilizează în bolile de rinichi şi febră, în urinarea cu senzaţie de usturime, în constipaţiile rebele şi dispepsiile cu formarea de gaze, iar fiert în vin se bea pentru stomac. Băile de busuioc se consideră ca fortifiante, iar praful de busuioc se consideră activ contra guturaiului când se trage pe nas sau se amestecă cu vaselină şi se ung nările.

Aceste beneficii le regăsim şi astăzi la produsele naturiste care conţin busuioc (sub formă de ceai, sirop sau tinctură), ceaiul de busuioc, în sine, fiind cunoscut ca tratament naturist pentru balonare, colici, colite spastice şi de fermentaţie, gastrite, inapetenţă, răceli, bronşite, cistită, astenie.

Planta conţine ulei esenţial 0,5-1,5%, componenţii principali fiind linaloolul, estragolul, acetatul de linalil; mai conţine taninuri, acizii cafeic şi rosmarinic.

Componentele sale au acţiune stomahică, antispastică, carminativă, antimicrobiană, antifungică și calmantă – sedativă pentru echilibru emoțional.

Busuiocul este şi o plantă culinară populară, utilizată proaspătă sau uscată în multe bucătării, precum cea italiană, englezească, bucătăria Thai, având multiple întrebuinţări, alături de legume, carne, peşte, sosuri, tocăniţe, ceaiuri aromate, supe, brânzeturi, lichioruri. Cel mai frecvent este utilizat ca aromă complementară alături de roşii.

Studiile ştiinţifice recente care au investigat beneficiile pentru sănătate ale uleiului esenţial de busuioc, au revelat proprietăţile sale antivirale, antimicrobiene, antioxidante, anti-cancer, dar și analgezice prin principiile active linalool, flavonoide, care acţionează atât la nivel central prin acţiune antagonistă asupra nociceptorilor, cât şi periferic prin inhibarea acţiunii şi eliberării prostaglandinelor, astfel uleiul esențial de bucusioc sau busuiocul ca atare se poate folosi pentru ameliorarea durerilor (inclusiv durerile în gât).

Brusture

Arctium lappa (Asteraceae)

Denumirea științifică a brusturelui este Arctium lappa, numele de Arctium provenind din limba greacă, unde „arktos” înseamna urs, iar „lappa” înseamnă în limba celților labă. Deci, Arctium lappa ar insemna laba ursului, probabil datorită formei frunzelor sale mari, care aduce întrucâtva aminte de urma labei unui urs.

Rădăcina de brusture era caracteristică în repertoriul medicilor populari din America și Europa. Europenii au început să o folosească puternic în Evul mediu, atât ei cât și predecesorii lor erau convinși de rolul diuretic și de curățare al sângelui prin eliminarea toxinelor din organism, chiar și microorganismele ce produc sifilis. În medicina tradițională chineză și indiană, medicii foloseau brusturele pentru tratarea răcelii, gripei și alte afecțiuni ale gâtului și pieptului.

Brusturele este o plantă bianuală (trăiește doi ani). În primul an, brusturele are doar frunze, asezate sub forma unei rozete, un adevarat laborator de fotosinteză, care hrănește cu belșug de substanțe nutritive o radacină, transformând-o într-un depozit de substanțe. Din aceasta rădăcină va crește o tulpină de până la doi metri înălțime, cu flori nu foarte spectaculoase, care până în toamnă se vor transforma în binecunoscuții scaieți, care nu sunt altceva decât semințele de brusture. Planta bună de recoltat este cea în vârstă de un an.

Brusturele s-a folosit din cele mai vechi timpuri ca un tonic pentru ficat. Are efect diuretic si ajută la eliminarea toxinelor din organism, tocmai de aceea este un bun remediu împotriva afecțiunilor pielii. Proprietățile sale antiseptice îl recomandă ca tratament pentru acnee, eczeme, psoriazis, pete maronii de bătrânețe, furuncul sau orice tip de iritație a pielii sau scalpului.

Planta are acțiune diuretică și diaforetică, cu eliminarea acidului uric și a toxinelor din organism. Efectul coleretic se datorează principiilor amare care stimulează secreția sucurilor digestive și a bilei, stimulează digestia, funcția hepatică și pancreatică. În uzul intern, brusturele se folosește împotriva răcelii, gripei, afecțiunilor renale, litiazei biliare, hipertensiunii, diabetului zaharat sau furunculilor. Totodată, ceaiurile de brusture ajută organismul să elimine toxinele. În uzul extern, brusturele și-a dovedit eficacitatea împotriva afecțiunilor bucale, herpesului, rănilor și ulcerațiilor.

Complexul de substanțe active precum inulina, mucilagiile, principiile amare, lactonele sesquiterpenice, acizii grași și vitaminele, au determinat studiile de specialitate să dovedească proprietățile benefice asupra sănătății organismului.

Brad

Abies alba (Pinaceae)

Legenda spune că demult, tare demult, când Dumnezeu lua chip de om și cobora printre muritori, mergând prin pădure, a fost prins de o ploaie strașnică și niciun copac n-a vrut să-l primească sub crengile sale ca să-l ferească de ploaie. Doar bradul a fost cel care i-a oferit adăpost.

După ce a stat ploaia, Dumnezeu l-a binecuvantat pe brad și i-a menit ca iarna să ajungă în casele oamenilor, sa fie frumos împodobit la sărbătoarea nașterii Domnului nostru Iisus Christos.

Bradul este o specie vegetală lemnoasă, foarte longevivă (trăieşte până la 700 de ani), care poate depăşi 50 m înălţime. În sol, dezvoltă o rădăcină puternică. Frunzele de brad sunt aciculare, cu o singură nervură, mai închis colorate pe faţă, dispuse liniar pe patru rânduri de-a lungul ramurii. Acele de brad au 2- 4 cm lungime, având vârful ştirbit. Frunzele de brad cad după 8-10 sau chiar 15 ani. Conurile bradului, sunt erecte, rămânând drepte şi la maturitate, cu o formă cilindrică şi sunt lungi de 10-20 cm, fiind verzi la început, apoi brun-roşietice.

În scopuri terapeutice se folosesc mugurii de brad care se formează primăvara în vârful crenguțelor și au o culoare deosebită, diferită de culoarea obișnuită a bradului, de verde crud. S-a mai dovedit că bradul alb are acțiune antiseptică, antiinflamatoare și imunostimulatoare asupra aparatului respirator. Efectele lui se simt în special la nivelul căilor aeriene superioare, de aceea se recomandă și în cazuri de rinofaringite recidivante, rinite și sinuzite. Mugurii de brad au un gust dulce-acrișor si sunt puternic aromați. Se pot administra zilnic, pe stomacul gol, cu un sfert de oră înainte de masă, câte cinci, șase muguri pentru reglarea poftei de mâncare, dezinfectarea gurii și împrospătarea respirației. Inhalațiile cu infuzie din muguri de brad desfundă căile respiratorii, activează circulația și redau strălucirea tenului.

Frunza de Boldo

Peumus boldus (Monimiaceae)

Legenda spune ca proprietățile medicinale ale plantei au fost descoperite din întâmplare, un cioban chilian a realizat că oile lui erau mai sănătoase atunci când pășteau pe pajiștile locale populate cu plante boldo. De la această descoperire, planta a fost folosită de oamenii indigeni din Chile pentru afecțiuni ale ficatului, intestinelor și fierei.

Boldo este un arbust pitic, peren, cu o dezvoltare lentă, care crește 6-8 m în înălțime și produce fructe mici, în formă de bacă. Florile parfumate ale plantei sunt ori bărbătești ori femeiești și doar unul din sexe se poate găsi la o plantă; de aceea plantele bărbătești și femeiești trebuie cultivate împreună, pentru ca planta să se poată reproduce.

Conține alcaloizi izochinolinici de tip aporfinic (cel mai cunoscut fiind boldina), ulei volatil compus din 1,8-cineol (eucaliptol), p-cimen și ascaridiol.O mare parte din activiatatea biologică a plantei a fost atribuită unui singur alcaloid numit boldină. În multe studii de-a lungul anilor, boldina s-a dovedit a proteja ficatul, a stimula producția bilei din ficat, la fel ca și stimularea digestiei, creșterea secreției de sucuri gastrice, și stimularea producției de bilă și secreția din fiere. Are efecte diuretice (crește volumul de urină eliminată zilnic) iar produsul vegetal folosit este folium (frunzele). Boldo este subiectul unei monografii germane care permite folosirea (ca un medicament din plante) pentru spasme gastro- intestinale lejere si tulburari dispeptice. În Germania, este folosit pentru tulburări ale ficatului și fierei, tulburări gastrice și pentru a stimula secrețiile gastrice, în special productia bilei și secreția în fiere și ficat. De asemenea, se folosește pentru lipsa apetitului și ca un antispasmodic.

În 2002, s-a demonstrat că boldina are efect asupra sistemului cardiovascular. Cercetătorii au descoperit că stimulează curgerea sângelui coronarian și are efect vasorelaxant. În 2009, Agenția Europeană a Medicamentului a evaluat boldo și menționează că ascaridiolul are un potențial toxic.