Arnica

Arnica montana L.

Arnica este o plantă perenă de munte din familia Asteraceae (Compositae), ce vegetează exclusiv în flora spontană, cu rizom cilindric, oblic, cu o rozetă bazală de frunze, o tulpină simplă, cu număr redus de frunze, cele bazale ovat-eliptice cu peri scurţi şi aspri, iar cele tulpinale mai mici, 2-3 perechi opuse. Inflorescenţele sunt galbene, mari, cu diametrul de 4-8 cm, situate terminal; fructele sunt achene cu papus aspru. Se recomandă în scop medicinal recoltarea florilor, care se face împreună cu receptaculul, în iunie şi iulie; recoltarea trebuie să se facă doar de la o parte din plante, pentru a nu se produce restrângerea arealului.

Plantă medicinală cunoscută şi utilizată încă din anii 1500 şi încă populară şi astăzi. Un efect de vindecare a rănilor a fost atribuit arnicii în manualul lui Tabernaemontanus (medic şi botanist, părintele botanicii în Germania) în 1613. În timpul Evului Mediu, arnica a fost folosită ca remediu natural pentru multe afecţiuni precum hematoame, răni, varice, flebite, gută, reumatism, indigestie şi în boli cardiovasculare; în Germania, arnica este folosită din 1957 ca remediu în diferite probleme precum: răni, hematoame, dizlocaţii articulare, entorse, contuzii, edeme cauzate de fracturi, pentru tratamentul sistematic al problemelor musculare şi articulare asociate reumatismului, împotriva furunculozei, a inflamaţiilor cauzate de muşcăturile de insecte şi flebite superficiale, şi pentru tratamentul inflamaţiilor mucoasei orale şi a gâtului asociate gingivitei şi ulcerului aftos.

Medical, la noi în ţară s-au întrebuinţat atât rădăcina, cât şi frunzele şi florile. Medicina românească de la mijlocul secolului trecut menţionează ca efecte ale plantei stimularea sistemul nervos şi a sistemului vascular; circulaţia şi respiraţia devin mai active; se favorizează eliminarea urinei şi a sudoarei. Se mai observă o acţiune hemostatică în hemoragii, deci o indicaţie a plantei în stările apopleptice, în epistaxis (scurgere de sânge din nas), în hemoptizii, urinare cu sânge etc.

Arnica era considerată o plantă foarte activă, acţiunea sa stimulentă fiind din cele mai puternice. Nervii, mucoasa stomacală şi cea intestinală sunt indeosebi stimulaţi; de asemenea întregul sistem glandular şi limfo-ganglionar, precum şi rinichii; în plus, scaunele prea frecvente sunt normalizate. Extern, florile, planta întreagă şi rădăcinile sunt utilizate în comprese pe rănile inflamate, iar intern combat hemoragiile şi stările febrile.

Medicina populară românească a apreciat întotdeauna puterea vindecătoare a arnicii, utilizată mai ales sub formă de tinctură, în special în vindecarea rănilor. În general, în prezent se recomandă în principal utilizarea externă a plantei; intern are efect ocitocic, vasoconstrictor, antiaterosclerotic, dar la persoanele sensibile chiar şi la administrare externă se pot produce iritaţii locale.

Preparatele homeopate s-au arătat a fi imunostimulente. Florile de arnică conţin ulei esenţial în compoziţia căruia intră în special lactone sescviterpenice care apar adesea sub forma derivaţilor esterici. Pe lângă compuşii uleiului esenţial se mai numără flavonoide, hidroxicumarine, şi acizi fenil acrilici. Utilizarea medicinală a arnicii a determinat efectuarea unor cercetări extensive, deferite sescviterpene fiind izolate încă din 1953, constituenţii cei mai relevanţi din această grupă fiind consideraţi helenalina şi 11,13-dihidrohelenanina precum şi derivaţii acestora.

Armurariu

Silybum marianum (Carduus marianus)

Specie anuală sau bienală de cultură, cu tulpina erectă, înaltă de 0,5-1,5 m, ghimpoasă; frunze alterne, alungit-ovate, cu pete albicioase, cu nervurile prelungite cu ghimpi; florile tubulare grupate în antodii mari (4-5 cm diametru), având foliolele involucrale terminate cu ghimpi ascuţiţi; fructele achene, brun deschise. Se recoltează fructele, coapte, în perioada iunie-septembrie.

Plantă medicinală consacrată, armurariu a fost folosit ca remediu natural, tradiţional, de foarte multă vreme, cu referinţe bibliografice datând din secolul I. Naturalistul roman Pliniu cel Bătrân a notat că sucul plantei „transportă bila”. Medicul militar roman Dioscorides a folosit seminţele ca remediu pentru copii şi pentru cei muşcaţi de şerpi.

Alţi naturalişti, de-a lungul secolelor următoare, au recomandat utilizarea sa în tratamentul afecţiunilor ficatului şi splinei, pentru stimularea diurezei, eliminarea calculilor şi pentru tratamentul hidropiziei.

Din secolul XIX medicii germani foloseau şi recomandau armurariul pentru tratamentul problemelor hepatice şi de vezică biliară, precum şi pentru curăţarea intestinului. Anterior considerată în categoria plantelor amare, armurariul a câştigat recunoaştere ca unul din cele mai bune tratamente naturiste pentru boli ale ficatului. Rademacher, medic german de la începutul secolului XIX, a dat pacienţilor săi tinctură din seminţe de armurariu, care s-a dovedit a fi un succes, aceasta găsindu-se şi astăzi în unele farmacopee sub denumirea de „Tinctura Cardui Mariae Rademacher”.

Mai recent, studiile asupra fructului de armurariu au relevat efectul său de protecţie asupra ficatului. Cercetătorii germani, care au relizat cele mai multe studii, au notat că acesta pare să protejeze ficatul animalelor de substanţe cu potenţial toxic ridicat, precum tetraclorura de carbon.

S-au realizat cercetări şi asupra compoziţiei chimice, şi s-a descoperit că fructele de armurariu conţin silymarina (un complex de substanţe din grupa flavonolignanilor), complex responsabil de proprietăţile hepatoprotectoare şi antihepatotoxicebine bine cunoscute (protecţie faţă de cei mai puternici toxici hepatici precum amanitina şi faloidina). Niciun alt component chimic al plantei nu a fost atât de studiat în perioada recentă la fel ca silymarina, iar mai multe studii au arătat eficacitatea sa în tratarea a numeroase afecţiuni hepatice. Ciroza, intoxicaţia cu ciuperci, toate tipurile de hepatite, calculii biliari, expunerea profesională la substanţe toxice şi boli ale pielii, toate au arătat rezultate pozitive în studiile cu fructe de armurariu.

Se poate astfel înţelege de ce, în prezent, fructele de armurariu sunt frecvent regăsite în produsele naturiste recomandate pentru afecţiunile hepatice.

Anghinare

Cynara scolymus L.

Plantă ierboasă originară din regiunea mediteraneană, la noi specie de cultură, bienală, în primul an formează o rozetă de frunze mari de culoare verde-închis pe partea superioară şi albicioase pe partea inferioară cu peri albi şi moi. În al doilea an se formează tulpini de 0,6-1,8 m, cu flori roşii-violacee.

Originile anghinarei ne sunt cunoscute în timp, de pe vremea filosofului şi naturalistului grec Theophrastus (371-287 Î.H.), Pedanius Dioscorides (40-90 D.H.), Pliniu cel Bătrân, (23-79 D.H.), care au descris-o în scrierile lor şi au folosit-o.

Grecii antici o vedeau ca pe o delicateţă şi ca pe un afrodisiac. Romanii bogati foloseau anghinarea preparată cu miere şi oţet, asezonată cu cumin, astfel ea putând să fie şi păstrată de-a lungul anului.

Începând din anii 80 D.H., maurii încep cultivarea anghinarei în zona Granadei.

Se consideră că anghinarea a fost făcută celebră de către Caterina de Medici (1519-1589). care a introdus-o în Franţa atunci când ea sa căsătorit cu regele Henric al II-lea (1519-1559), la mijlocul secolului al 16-lea.

Galenoterapia începutului de secol XX în România indica utilizarea medicinală a frunzei de anghinare ca antinevritică, indicată pentru bolile prezentând tulburări ale metabolismului hidraţilor de carbon şi tulburarea metabolismului apei, dând un tablou simptomatic polinevritic.

S-a stabilit că anghinarea posedă proprietăţi diuretice, coleretice, hipocolesterolemiante, hipolipemiante şi hepatostimulatoare.

Anghinarea este cunoscută pentru gustul ei amar, care este atribuit în mare unui compus numit cinarină, considerată unuil din principiile biologic active cele mai importante ale anghinarei. Alte principii active importante sunt flavonoidele, lactonele sescviterpenice, polifenolii şi acizii cafeoilquinici.

În anii 1970 oamenii de ştiinţă europeni au arătat prima dată abilitatea cinarinei de a reduce colesterolul la oameni. Unul din cele mai recente studii, publicat în anul 2000, a utilizat un extract din frunzele de anghinare standardizat în cinarină a stabilit efectul hipocolesterolemiant al acestuia.

Proprietăţile hepatoprotectoare şi detoxifiante ale ficatului au intrat în atenţia cercetătorilor în 1966, când s-a realizat un studiu care susţine efectele hepatoregeneratoare la şobolani. Un studiu realizat în 1987 care s-a concentrat asupra efectelor pe celulelor hepatice de şobolan supuse acţiunii nocive a unor substanţe chimice, a găsit că cinarina şi acizii cafeici au efecte hepatoprotectoare semnificative.

Utilizarea modernă a anghinarei se concentrează pe utilitatea sa în tratamentul hiperlipidemiei, hipercolesterolemiei, dispepsiei şi afecţiunilor care necesită o creştere a colerezei.

Angelică

Angelica archangelica

Specie ierboasă, viguroasă, înaltă de 1-1,5 m, în primul an numai cu frunze bazale. De pe rizomul dezvoltat în anul II sau III pornesc tulpinile aeriene robuste, cu frunze mari, de 3 ori penat-sectate cu o teacă foarte mare şi umflată. Florile sunt grupate în umbele compuse mari, globuloase, fără involucru, cu 20-40 umbelule; corola cu petale mici, alb-verzui-gălbui; fructele diachene elipsoidale lăţite. Pentru tratamentele naturiste se pot utiliza atât rădăcinile, cât şi frunzele sau fructele. La noi este o specie ocrotită de lege, astfel că rădăcinile se recoltează doar din culturi, primăvara devreme sau toamna târziu.

Ca plantă medicinală a fost cunoscută şi cultivată din cele mai vechi timpuri, în Evul mediu fiind utilizată mai mult de călugări.

Virtuţile sale au fost lăudate de vechii scriitori, şi în folclorul nord-european, mărturie a unui trecut îndepărtat a credinţei în meritele sale în protecţia împotriva bolilor infecţioase, pentru purificarea sângelui şi pentru vindecarea oricărei boli. Tot în aceste zone era folosită în ritualuri în care se interpretau cântece în cuvinte magice atât de vechi, încât nu erau înţelese nici de către interpreţi, şi care erau învăţate încă din copilărie, fiind probabil moştenite din unele festivaluri păgâne foarte vechi asociate acestei plante. După introducerea Creştinismului, în conştiinţa populară planta a devenit legată de arhangheli, fiind asociată cu sărbătoarea Bunei Vestiri ce are loc primăvara. Conform legendei, angelica a fost revelată în vis de către un înger, care spunea că aceasta va vindeca ciuma. În alte credinţe explicaţia numelui plantei ar fi aceea că ea înfloreşte de ziua Arhanghelului Mihail (8 mai, pe stilul vechi). Se considera că protejează împotriva spiritelor rele şi a vrăjilor. Era atât de preţuită întât era denumită şi „Rădăcina Duhului Sfânt”.

Medicina românească de la începutul secolului XX considera că angelica stimulează şi tonifiază stomacul, combătând flatulenţa. Tinctura de angelică era recomandată pentru purificarea sângelui, ca sudorifică şi diuretică, pentru înlesnirea menstruaţiei, întărirea stomacului şi a nervilor; apoi în febrele cu adinamie, în colicile abdominale. Unii medici ai vremii considerau angelica printre medicamentele cu acţiune vasculară, „căci ea înviorează organismul în stările adinamice febrile influenţând favorabil aparatul digestiv şi căile respiratorii”.

Rădăcina de angelică conţine ulei esenţial cu felandren, cumarine, furanocumarine, acizi organici, vitamina B1, glucide.

O folosim în prezent în produsele naturiste, individual sau în combinaţie, pentru acţiunea tonică, stomahică antispastică, stimulentă a digestiei, sedativă, indicate ca remedii naturiste pentru anorexie, dispepsii, meteorism, enterite, anaciditate, eructaţii, colici intestinale, astenie psiho-fizică.

Anason

Pimpinella Anisum L. (Umbelliferae)

Anasonul este o plantă aromatică specială, cu o istorie dramatică și amuzantă, în același timp. Pitagora îl recomanda drept tratament pentru epilepsie, iar câteva sute de ani mai târziu, anasonul era (prin secolul al XIV-lea) atât de valoros, încât din taxele de import pentru el a fost reparat Podul Londrei. În Imperiul Roman era cultivat în regiunea Toscanei şi era utilizat cu preponderență de aristrocrație, după festinurile tradiţionale ale patricienilor, pentru efectele sale calmante asupra sistemului digestiv. În Europa Centrală ajunge în secolul al IX-lea, în timpul domniei lui Carol cel Mare, care a promulgat reglementări clare privind speciile ce pot fi cultivate în incinta mănăstirilor sau de clasele nobiliare, precizând plantele şi condimentele ce pot fi utilizate în hrana oamenilor şi animalelor.

Este o plantă erbacee, anuală, înaltă de 50-70cm, cu frunze puține. Are flori cu petale albe ce înfloresc în iulie-august. Fructele au o culoare cenușiu-verzuie și sunt acoperite cu peri scurți și au miros aromat. Acestea se recoltează în august-septembrie.

Anasonul este bogat în ulei esențial, iar principalul component al acestuia este anetolul. Pe lângă uleiul esențial, anasonul mai conține și ulei gras, cumarine, substanțe proteice, vitamine și flavonoide.

Cu o asemenea compoziție, anasonul are proprietăți expectorante, antiseptice, antispastice. Totodată stimulează secreția salivară, gastrică, intestinală și pancreatică dar acționează și asupra sistemului nervos central, asupra căruia, în doze terapeutice, are efect stimulant în special asupra centrilor respirației și circulației. Se utilizează în tratarea insomniilor, asteniei nervoase, migrenelor, vertijurilor, reumatismului și tusei. Se poate administra și la mamele care alăptează pentru creșterea producției de lapte cât și la copiii mici contra colicilor.

Substanțele conținute de fructele de anason îi conferă acestuia proprietăți aromatizante, fiind utilizat și ca un condiment alimentar. Semințele de anason sunt utile și pentru creșterea poftei de mâncare.

Un studiu a urmărit simptomele tusei după tratamentul cu un sirop care conține extract de iederă, decoct de cimbru, anason și mucilagii din rădăcina de nalbă. 62 pacienți cu tuse iritativă apărută ca și consecință a răcelii, bronsită sau afecțiuni respiratorii insoțite de mucus vâscos au consumat aproximativ 10 ml de sirop pe zi, timp de 12 zile. S-au evaluat simptomele scorului pentru tuse si expectorație, siguranța si tolerabilitea. La vizita finală, toate simptomele s-au ameliorat. Eficienta a fost considerată bună in 86% din cazuri și foarte bună in 90% din cazuri, iar tolerabilitea a fost considerată foarte bună in 97% din cazuri. Siropul a fost eficient pentru reducerea tusei din răceală, a bronșitei si afecțiunilor respiratorii cu mucus.

Afin

Vaccinium myrtillus L. (Ericaceae)

Primele menţiuni în scrierile europene despre efectele benefice ale afinului asupra sănătăţii datează aproximativ din anul 1100. Utilizarea acestuia pentru efectele sale asupra ochilor a fost cu adevărat răspândită mai ales pe teritoriul actual al Italiei, dar conform legendei, în timpul celui de-al doilea război mondial era consumat sistematic de piloţii flotei aeriene britanice, mai ales înaintea raidurilor nocturne. Amerindienii cunoşteau proprietăţile de conservant natural ale afinelor. Ei făceau o mâncare numită pemmican, care consta într-un amestec de afine cu carne uscată sau peşte uscat, făcute pastă iar aceasta le asigura oamenilor necesarul de proteine şi vitamine. De asemenea, conţin o mare cantitate de vitamina C. Iată de ce, expuşi riscului de a face scorbut, marinarii de odinioară duceau cu ei în lungile călătorii pe mare butoaie întregi de afine.

Indienii foloseau afinele şi ca medicament, amestecându-le cu făină de porumb şi punând cataplasme pe răni pentru a preveni infectarea sângelui.
Afinul este un subarbust stufos, rămuros, cu frunze mici, ovale, iar fructul este numit afină și reprezintă o bacă de culoare albastru-închisă, zemoasă, cu suc violaceu, cu gust plăcut dulce acrișor. Înflorește în lunile mai-iunie.

Frunzele și fructele de afin conțin compuși antioxidanți ce pot preveni afecțiunile cardiovasculare sau agravarea acestora. Pe lângă vitamina C, fructele mai conțin antocianozide, împreună cu hiperozidă și quercetrin (flavonoide). Sinergismul acestor compuși generează efecte benefice asupra sănătății organismului. Antioxidanții previn formarea radicalilor liberi și daunele asupra celulelor în cazul oxidării, daune ce conduc la formarea celulelor canceroase. Antocianii ajută de asemenea la creșterea rezistenței pereților vaselor de sânge și cresc fluxul de circulare al sângelui, evitând astfel și agregarea plachetelor sanguine. Extractul din frunză de afin protejează vasele împotriva aterosclerozei prin scăderea nivelului LDL colesterol (colesterol rău), factor major în formarea plăcilor de aterom.

Cercetări recente au demonstrat că extractele din fructe și din frunze prezintă beneficii terapeutice printre care și efectul de inhibare al histaminei de către fructele de afin, mecanism atribuit abilității crescute a afinului în vindecarea rănilor și a ulcerului gastrointestinal. Acest mecanism se datorează unor taninuri catehice, compuși cu acțiune astringentă și antiinflamatoare. Studii pe extractul de frunză de afin arată ca această plantă este eficientă împotriva unor germeni precum Escherichia coli și Staphylococcus aureus.

Studiile care au investigat rolul fructelor de afine în modularea celulelor imune, la adulți, au arătat că afinele au efect imunomodulator și antiinflamator, asta înseamnă că afinele stimulează în mod natural imunitatea.