Aloe vera

Principalele specii utilizate încă din Antichitate au fost denumite de botanişti diferit. Între acestea, menţionăm: Aloe vulgaris, Aloe vera, Aloe soccotrina, Aloe ferox etc.

În prezent speciile de Aloe se cultivă în numeroase zone ale lumii: bazinul mediteranean, în Insulele Antile, în India de Vest, Africa, etc. Aceste specii sunt plante xerofite (de locuri aride), care reţin însă în frunze mari cantităţi de apă şi se aseamănă cu speciile de Agave. Sunt plante robuste, cu tulpina scurtă, care poartă un buchet de frunze alungite, groase, cărnoase, cu aspect ornamental. Ele dezvoltă o tulpină florală de cca 1 m înălţime, care la vârf are un buchet de flori de culoare galbenă sau roşie. Toate sunt considerate plante medicinale, mai puţin specia cultivată la noi in ghivece ca plantă omarnentală (Aloe arborescens).

Componentul principat este aloina, care cantitativ este între 40-50%. Este o substanţă greu solubilă în apă şi nu poate fi scindată decât sub acţiunea unor agenţi de oxidare. Aloina este însoţită de ramnozidele ei (alantozidele A şi B). Răşina de Aloe mai conţine cantităţi mici de aloe-emodină, crizofanol sub formă liberă sau heterozidică. Gelul de Aloe vera mai conţine enzime şi fitohormoni cu rol important în metabolismul celular, peste 20 minerale şi microelemente absolut necesare organismului: calciu, fosfor, fier, potasiu, cupru, clor, zinc, magneziu etc, precum şi toate vitaminele necesare zilnic omului. Dintre plante, este singura în care s-a identificat vitamina B12.

Dintre proprietăţile preparatelor moderne de Aloe vera, le vom menţiona pe cele mai importante: capacitatea de penetrare: produse din această plantă, studiate şi aprobate de cele mai competente foruri ştiinţifice internaţionale, au demonstrat că gelul de Aloe penetrează până la al şaptelea nivel, de la piele până la os, antrenând substanţele active. Apa şi soluţiile apoase (infuzii, decocturi, macerate) patrund doar două straturi ale pieiii. Acţiunea antinfecţioasă, respectiv proprietăţile antibacteriene, antiparazitare, antivirale, sunt remarcabile. Aceste preparate moderne întâresc capacitatea sistemului imunitar şi stimulează regenerarea celulară prin tonifierea acestei funcţii. Nu este de neglijat nici acţiunea sedativă, ele inducând o stare de calm şi relaxare.

Cercetările recente au analizat efectul polizaharidelor din frunzele de Aloe vera asupra virusului gripal. Testul in vitro a relevat faptul că polizaharidele ar putea inhiba replicarea virusului subtip H1N1, iar cel mai evident efect inhibitor a fost observat în perioada de adsorbție virală. Microscopia electronică de transmisie a indicat faptul că polizaharidele au interacționat direct cu particulele de virus gripal. Experimentele pe virus (H1N1) la șoareci au demonstrat că Aloe a ameliorat considerabil simptomele clinice și leziunile pulmonare ale șoarecilor infectați și a redus semnificativ încărcăturile de virus și mortalitatea.

Arborele de camfor

Cinnamomum camphora (Linné) Nees et Ebermaier

Un arbore impunător din familia Lauraceae, sempervirescent, bogat ramificat, cu frunze simple, lung-peţiolate, alterne, ovate sau oblongi, pieloase, lucioase; florile albe-gălbui grupate în panicule axilare; fructele de culoare verde închis, ovoide sau globuloase, negre la coacere.

Se pare că grecii şi romanii din Antichitate nu aveau cunoştinţă de arborele de camfor. Avicenna şi Serapion în numeau cáfúr; Symeon Seth, care a trăit în secolul al XI-lea, l-a descris şi l-a numit καφονρα (cafonra – denumire sub care a apărut mult mai târziu în Pharmacopoeia Graeca din 1837).

Arborele de camfor a fost în schimb cunoscut şi folosit în China din Antichitate. Primul document care relatează despre acesta pare să fi fost scris în jurul anului 300 D.Ch. În secolul VI era menţionat în nişte poeme din sudul Arabiei, iar în Coran apare ca o băutură răcoritoare a celor binecuvântaţi în Paradis. Unii autori susţin că medicul Aëtius (550 D.Ch.) îl desemna ca ingredient pentru aplicaţii externe în gută şi reumatism precum şi ca parte a preparatului oleum Salca, considerat un bun remediu pentru surzenie. În vremea aceea camforul era foarte scump, Marco Polo afirmând că valora greutatea sa în aur. Ca dovadă a valorii sale, din scrierile vechi aflăm că, în secolul VII împăraţii Chinei şi prinţii Indiei îşi ofereau camforul ca şi dar. Mai târziu, medicii arabi ce navigau cu corăbiile înspre India şi China au învăţat nu doar valoarea de piaţă a camforului, dar şi despre locurile sale de origine. După medicul arab Mesue (secolul X) camforul a fost folosit împotriva ulcerului gastric. Mai apoi, în secolul XIII, medicul grec Actuarius menţiona un Pastillus contra diabetem care conţinea camfor. În Europa se pare că deja din secolul XII era cunoscut ca şi medicament. În 1725 este recunoscut ca şi produs specific de către Neumann şi analizat de către Dumas.

Camforul cel mai cunoscut în Epoca Modernă a fost cel extras în Japonia, obţinut prin recoltarea şi apoi extragerea uleiului esenţial din lemnul, frunzele, rădăcinile arborelui de camfor printr-o metodă specifică. Camforul de China este extras prin alte metode.

În Orient camforul a avut o lungă istorie şi o gamă largă de utilizări. A fost ocazional folosit intern în tratamentul isteriei, dar în fitoterapia actuală este folosit în special sub formă de ulei esenţial pentru uz extern.

Frunzele şi lemnul arborelui sunt analgezice, antispasmodice, odontalgice, revulsive, stimulente și antivirale pe virusul gripal Influenza A. Infuzia este utilă sub formă de inhalaţie în tratamentul răcelilor şi afecţiunilor pulmonare. Uleiul esenţial obţinut prin distilare este antihelmintic, antireumatic, antispasmodic, cardiotonic, carminativ, diaforetic, sedativ şi tonic. Este aplicat extern în tratamentul durerilor musculare şi articulare; sub formă de balsam este util pentru degerături, buze crăpate, herpes, afecţiuni ale pielii, iar sub formă de inhalaţie pentru congestie bronşică. Se evită utilizarea sa în exces – poate fi absorbit prin piele cauzând intoxicaţie sistemică. Uleiul esenţial este util şi în aromaterapie, în tratamentul problemelor digestive şi al depresiei. S-a aprobat utilizarea arborelui de camfor în aritmie, tuse, bronşite, hipotensiune, afecţiuni cardiace şi nervoase, reumatism.

Camforul este utilizat şi în industria parfumurilor, în fabricaţia celuloidului şi a izolaţiilor electrice. Uleiul extras din seminţe se foloseşte în fabricarea săpunurilor şi ca lubrifiant. Chiar dacă uleiul de camfor poate fi în prezent sintetizat artificial sau înlocuit cu uleiul de eucalipt, în China arborele este cultivat încă pentru acest ulei care este folosit ca repulsiv pentru insecte, în tratamentul afecţiunilor oftalmice, ca şi bactericid eficient pentru combaterea unor viermi sau fungi.

 

Arborele de gomenol

Melaleuca viridiflora Sol. ex Gaertn.

Arbore sempervirescent de talie mică din familia Myrtaceae, M. viridiflora vegetează spontan zonele mlăştinoase din nordul şi vestul Australiei, Noua Caledonie şi Insulele Franceze din Pacific. Prezintă un trunchi acoperit de o scoarţă alb-cenuşie rigidă ce se exfoliază în straturi (de unde şi una din denumirile în limba engleză – paperbark tea tree = arborele de ceai cu scoarţa ca hârtia), o coroană cu ramuri scurte şi rigide, cu frunze verzi-argintii, coriacee, netede, ovale, glabre; florile de culoare alb-verzuie sau verzui-gălbuie, dar şi roşii până la purpurii, sunt grupate în inflorescenţe spiciforme; fructele sunt capsule.

Şi-a primit denumirea botanică în 1788 în timpul voiajului căpitanului Cook. Indigenii din Australia preparau din frunze infuzii şi macerate pe care le utilizau în tratamentul unor afecţiuni uro-genitale, al rinitelor, faringitelor, traheitelor, al unor arsuri şi infecţii dermice şi pe mucoase.

Frunzele care, căzând, acoperă solul şi acţionează ca undezinfectant puternic, determină formarea unui mediu sănătos şi, de asemenea, purifică apa.

Infuzia din frunze este tradiţional folosită în tuse şi răceli. A fost folosit în spitalele franţuzeşti de obstretică datorită proprietăţilor sale antiseptice.

Uleiul esenţial denumit niaouli sau gomenol se obţine prin antrenare cu vapori de apă din frunzele arborelui şi conţine ca şi compuşi principali nerolidol şi linalool sau (în funcţie de chemotip), 1,8-cineol şi viridiflorol  metil cinnamat (c. 75%) şi trans-p-ocimen. Uleiul esenţial a ajuns în medicina europeană abia în secolul XIX.

Produsele pe bază de niaouli se utilizează sub formă de soluţii uleioase pentru instilare nazală în afecţiuni ale căilor respiratorii. Având o activitate antimicrobiană în special pe bacterii gram pozitive, stimulând şi ajutând organismul să lupte împotriva bolilor, uleiul este folosit în administrare internă pentru catarul căilor aeriene superioare, pentru mai multe feluri de inflamaţii şi infecţii, pentru sănătatea sistemului respirator (atât în administrare internă sât şi externă). Într-o combinaţie cu ulei esenţial de cajeput, mentă şi eucalipt – este utilizat extern pentru probleme catarale, artrite, nevralgii; alături de uleiul de lavandă, într-o loţiune decongestionantă nazală. Intern se mai administrează în spasme ale tractului gastrointestinal (şi helmintiaze). Se mai descriu proprietăţi aromatice diaforetice, carminative, antiseptice şi vulnerare, dar în utilizare exclusiv externă.

În studii ştiinţifice acţiunea antibacteriană a gomenolului a fost dovedită pe Staphylococcus aureus. Într-un studiu efectuat în Madagascar se arată efectul de inhibare asupra bacteriilor gram pozitive în special.

 

Acerola

Acerola este denumirea comună atribuită pentru două specii aparţinând familiei de plante tropicale Malpighiaceae, şi anume Malpighia glabra şi M. emarginata, native în nordul Americii de Sud, America Centrală şi Jamaica. Ambele sunt denumite cireşe vest indiene şi, respectiv, cireşe de Barbados de către diferite surse care nu cad întotdeauna de acord în privinţa acestor denumiri.

Acerola este un arbore mic ce creşte până la 5 m înălţime şi produce o abundenţă de fructe roşii, asemănătoare cireşelor, cu diametrul de 1-2 cm şi cu mai multe seminţe mici. Fructele mature sunt cărnoase şi suculente, cu o aromă plăcută, acrişoară.

Sucul de acerola este la fel de popular în Brazilia cum este sucul de portocale în America de Nord. În Brazilia este folosită şi ca remediu natural, de exemplu un pumn de fructe proaspete se recomandă în febră şi dizenterie; este folosită, de asemenea, ca antiinflamator, astringent, stimulent hepatic şi renal, diuretic, pentru susţinerea funcţiilor cardiace, ca nutritivă în anemie, în diabet, nivel crescut de colesterol, probleme hepatice, reumatism, tuberculoză şi în timpul convalescenţei; mai este folosită în tratamentul hepatitelor.

În Statele Unite apare pe piaţă sub formă de suplimente alimentare sau ca aliment, consumul său bazându-se pe conţinutul ridicat de vitamina C. Fructul copt mai este folosit pentru fabricarea de gemuri, jeleuri, îngheţată, prăjituri şi conserve, precum şi ca aromatizant în cocktail-uri şi lichior-uri.

Până la apariţia pe piaţă a plantei camu-camu, acerola era considerată cea mai bogată sursă de vitamina C. Acerola poate conţine până la 4,5% vitamina C, în comparaţie cu 0,05% în portocala decojită. Conţinutul de vitamina C variază cu gradul de coacere, sezonul, climatul şi localizarea geografică; odată ce fructul începe să se coacă pierde o bună cantitate de vitamina C, din acest motiv, pentru majoritatea produselor din comerţ fructele de acerola sunt recoltate verzi sau mai puţin coapte.

Până acum s-au identificat în compoziţia fructului de acerola 150 de constituenţi, dintre care în concentraţiile cele mai mari magneziu, acid pantotenic, potasiu, vitamina A, tiamină, riboflavină, niacină, apoi calciu, dextroză, fructoză, furfural, fier, limonen, acid l-malic, fosfor, proteine şi zahăr.

Descoperiri recente arată că acerola poate potenţa acţiunile şi beneficiile altor suplimente, ca de exemplu a celor pentru reducerea nivelelor de colesterol. În experimente de laborator, acerola a manifestat următoarele acţiuni: inhibarea acetilcolinesterazei, antigenotoxică, antioxidantă, de înlăturare a radicalilor liberi, antiinflamatoare, efect citotoxic împotriva liniilor de celule tumorale, antibacterian şi antifungic.
Având în vedere cercetările recente care au arătat faptul că vitamina C este un puternic antioxidant, extractele de acerola sunt din ce în ce mai mult utilizate în produsele pentru îngrijirea pielii care luptă împotriva îmbătrânirii acesteia; datorită sărurilor minerale din compoziţia sa, acerola este utilă pentru remineralizare şi pentru pielea obosită şi uscată, mucilagiile şi proteinele din compoziţia sa având proprietăţi de hidratare şi de tonifiere capilară.
La finalul tratamentului cu un produs combinat ce conţine acerola, în cadrul unui studiu clinic, 77% din copiii trataţi pentru infecţiile respiratorii recurente au raportat scăderea frecvenţei inflamaţiilor cronice. Pe lângă aceasta, părinţii au exprimat o satisfacţie generală şi au raportat o mai bună calitate a vieţii pentru copiii trataţi.

Un studiu clinic realizat în 2012, investigând efectele unui produs combinat ce conţine acerola asupra îmbătrânirii pielii, a arătat o îmbunătăţire graduată şi statistic semnificativă a ridurilor, liniilor fine, roşeţei, hidratării, secreţiilor şi a catifelării pielii.

Dintre toate cercetările asupra fructului de acerola, studiile care se concentrează pe vitamina C sunt cele mai amănunțite, deoarece vitamina C întărește imunitatea și ajută organismul să lupte cu infecțiile.
Acerola se regăseşte în produsul FARES VITAMINA C 500 SOLUBILA, la plic.

Andrographis paniculata

Plantă erbacee aparţinând familiei Acanthaceae, anuală, indigenă în India, Ceylon, şi Java, mult cultivată în China; înaltă de până la 1m, mult ramificată; frunzele simple, opuse, lanceolate, glabre, lungi de 2-12 cm, late de 1-3 cm, cu apexul acut şi margini întregi, uşor ondulate, cu peţiol scurt. Inflorescenţele patente, terminale şi axilare alcătuiesc panicule cu flori mici de 10-30 mm, cu bractee mici şi pedicel scurt; fructul o capsulă linear-oblongă lungă de 1-2 cm şi lată de 2-5 mm comprimată, ascuţită la ambele capete, brăzdată longitudinal, cu peri glandulari mici. Materialul vegetal constă în părţile aeriene sau frunzele uscate ale speciei Andrographis  paniculata, Nees. (N.O. Acanthaceae).

Utilizările plantei susţinute de date clinice includ profilaxia şi tratamentul simptomatic al infecţiilor tractului respirator superior precum răceli şi sinuzite fără complicaţii, bronşite şi faringotonsilite, infecţii ale tractului urinar inferior şi diaree acută. Farmacopeele şi sistemele de medicină tradiţională descriu utilizarea sa în tratamentul dizenteriei bacilare, febrelor, hepatitelor, malariei, ulcerelor bucale, rănilor şi muşcăturilor de şarpe veninos. Popular, în zonele indigene, planta mai este folosită în colite, otitis media, vaginite, afecţiuni cu inflamaţii pelviene, eczeme şi arsuri.

Frunzele şi părţile aeriene ale plantei Andrographis paniculata au fost utilizate în sistemele de medicină tradiţională asiatică. Un decoct din plantă este utilizat ca purificator al sângelui şi pentru „proprietăţile reci” în tradiţia chineză, etnoiatria susţinând de asemenea şi utilizarea sa pentru reducerea temperaturii corporale ridicate şi drept tonic. Sub denumirea de Kiryat, planta era foarte utilizată în India în secolele trecute ca şi tonic amar, această utilizare fiind consemnată în documentele medicale încă de la începutul secolului trecut. Planta este descrisă în “Indigenous drugs of India”, o carte publicată în 1896. Frunzele uscate şi proaspete, la fel şi sucul extras din plantă au fost descrise ca substanţă vegetală oficială în Farmacopeea Indiană. Planta a fost singurul remediu cunoscut împotriva febrei malariei până la descoperirea chininei produse de arboraşii de Cinchona din centrul Americii de Sud. Andrographis paniculata este bine cunoscută în Thailanda ca ‘Fa-Tha-Lai-Jone’, este un constituent predominant în cel puţin 26 formulări ayurvedice, este bine cunoscută ca ‘Chiretta’ sau ‘King of Bitters’ şi a fost pe larg utilizată în India, China şi Tailanda.

Planta şi materialul vegetal folosit sunt descrise în Monografia WHO 2004, Pharmacopoeia of the People’s Republic of China (PPRC 2005), în The British Pharmaceutical Codex (BPC 1934), şi în Indian Materia Medica (1976).

În prezent ştim de asemenea că Andrographis paniculata realizează şi un efect antioxidant complex, demonstrat prin numeroase studii ştiinţifice. În baza rezultatelor studiilor realizate s-a concluzionat că Andrographis paniculata este un potent agent antiradicalic activ împotriva unor numeroşi oxidanţi patohistologici.

Constituenţii majori ai plantei sunt lactonele diterpenice (libere sau glicozilate), acestea cuprinzând andrografolide, deoxiandrografolide, 11,12-didehidro-14-deoxiandrografolide, neoandrografolide, andrografiside, deoxiandrografiside şi andropanoside.

Dintre aceste lactone diterpenice, andrografolida este considerată ca cel mai activ biologic dintre constituenţi. Astfel, majoritatea dintre extractele standardizate din Androgaphis paniculata se bazează exclusiv pe conţinutul în andrografolidă.

Extractul de Andrographis paniculata se regăseşte şi în produsele FARES capsule Imunitate cu Echinacea, în siropul Biosept clasic, şi în siropul Biosept cu miere, propolis şi vitamina C.

 

 

Angelica sinensis

Angelica sinensis, plantă aparţinând familiei Umbeliferae, nativă în China, Japonia şi Corea, creşte la altitudini mari în zonele muntoase, reci şi umede din aceste ţări; plantă perenă, aromată, cu tulpini cu nuanţe purpurii, netede, şi flori albe grupate în inflorescenţe umbelate; fructele aripate apar în perioada iulie-august. În medicină sunt folosite rădăcinile, galbene-maronii, ramificate, colectate de la plantele care au atins maturitatea, după trei ani.

Angelica sinensis este un remediu tradiţional în China, Corea şi Japonia.

O legendă veche povesteşte despre un tânăr chinez care îşi iubea proaspăta soţie, dar a fost nevoit să plece spre munte pentru a-şi dovedi onoarea faţă de un vecin care l-a batjocorit. A căzut de acord cu soţia sa că dacă nu se întoarce în trei ani aceasta îl poate considera pierdut şi se va putea recăsători dacă va dori. Au trecut trei ani fără ca tânărul să se întoarcă, dar curând acesta a revenit găsind tânăra femeie recăsătorită; amândoi au avut inima sfâşiată, femeia devenind foarte bolnavă şi slăbită; tânărul i-a dat atunci o rădăcină necunoscută pe care a adus-o cu el din munţi, iar tânăra s-a însănătoşit grabnic. Oamenii din sat au denumit planta dang-gui, în onoarea poveştii romantice a celor doi, dang însemnând trebuie iar gui înseamnă întoarcere. Conform afirmaţiilor lui H. Y. Hsu, din a sa Oriental Materia Medica, dang-gui, în context medicinal tradiţional, ajută la armonizarea energiei vitale şi hrăneşte sângele readucându-l la o funcţionare adecvată.

Unii medici susţin că Angelica sinensis este, chiar şi astăzi, cea mai utilizată plantă medicinală în China, mai frecvent şi în cantităţi mai mari chiar decât ginsengul şi lemnul dulce.  Este utilizată ca tonic în special în tratamentul problemelor aparatului reproducător al femeilor, precum dismenoreea, amenoreea, menoragie, metoragie, menstruaţii neregulate, simptome ce însoţesc menopauza precum durerile de cap, bufeuri şi altele, infertilitate sau disfuncţii sexuale. De aceea este uneori denumită ginsengul femeilor. Acţiunile generale, principale ale plantei sunt: ca tonic pentru uter, ficat, digestie, pentru organism ca întreg, antispasmodică, antiinflamatoare, aromatică, antianemică, sedativă, emenagogă, carminativă, antipiretică, inhibă agregarea plachetară, normalizează tensiunea arterială, este cardiotonică, antiaritmică, uşor laxativă, diaforetică, pectorală, fitoestrogenă, stimulentă, indicată în special în infertilitate, disfuncţii sexuale, menopauză.

În Farmacopeea Republicii Populare Chineze din 1963, acţiunile şi indicaţiile erau următoarele: îmbogăţeşte sângele, activează circulaţia sangvină şi relaxează intestinele, indicată în anemie cu ameţeli şi palpitaţii, probleme menstruale, amenoree, dismenoree, constipaţie, leziuni traumatice, abcese, arsuri şi răni. În ediţia din 1977 mai apar indicaţii pentru reglarea menstruaţiei, calmarea durerilor abdominale şi în artralgii reumatice.

Primul raport al utilizării plantei în medicina Europeană a apărut într-o publicaţie a Dr. Arthur Mueller în 1899, care cita un produs Merck denumit Eumenol şi care conţinea un extract din Angelica sinensis. Există mai multe date asupra acestui produs, el apărând şi în Rapoartele Anuale Merck între 1899 şi 1912, precum şi în Extra Farmacopeea Ediţia a XVI-a, vol I (Martindale and Westcott, 1915). Se preciza că „exercită o influenţă favorabilă asupra problemelor menstruale chiar şi după trei luni”. Există date istorice indicând utilizarea largă a plantei pe continentul European în Germania, Cehia, Polonia, ultimul produs doar pe bază de angelică fiind autorizat în anii 1939-1946 în Suedia. Ulterior a mai apărut doar în combinaţii.

Rădăcina de Angelica sinensis conţine cumarine, ulei volatil, fitosteroli, acid ferulic, sucroză, caroten, vitamina B12, polizaharide cu activitate biologică.

Alte beneficii ale utilizării sale mai sunt: tonic sangvin, în probleme cardiovasculare precum circulaţia slabă la nivelul abdomenului şi al membrelor inferioare, anemie, aterioscleroză; este considerată benefică şi în alte afecţiuni precum hepatita cronică, ciroza, digestia slabă, constipaţia, vitalitate scăzută, migrene, dureri de cap, artrite.

 

Angelica sinensis o regăsim şi în produsul FARES capsule MENOPAUZĂ.

 

Aronia

Aronia melanocarpa Medik.

Arbust deciduu din familia Rosaceae, nativ în America de Nord, unde se găseşte vegetând spontan în regiuni începând din Nova Scotia până în Florida. Prezintă frunze de culoare verde-închis care devin roşietice toamna. Florile albe apar primăvara şi dau apoi naştere fructelor de culoare roşie-închisă, aproape neagră. Frumuseţea plantei a făcut ca aceasta să fie utilizată în America de Nord ca arbore ornamental, dar arboraşii sunt folositori în special pentru absorbirea umidităţii în zonele mlăştinoase.

Fructele de aronia au fost tradiţional folosite în medicina populară a nativilor nord americani din pădurile Potawatomi pentru a face un ceai pentru tratamentul răcelilor. Fructele de aronia erau întrebuinţate, de asemenea, în nord-estul Statelor Unite la prepararea unui aliment nutritiv numit pemmican preparat din grăsime, carne uscată tocată şi uneori fructe. Întrebuinţarea principală a fructelor şi a scoarţei se făcea în baza proprietăţii lor astringente.

La sfârşitul secolului XIX aronia a fost adusă în Rusia unde devine populară prin secolul XX şi, apoi, mai târziu în Europa, mai ales în Germania unde fructele sale erau folosite pentru prepararea siropului, a sucurilor, jeleurilor de fructe şi a ceaiului (uneori în amestec cu coacăz negru). Utilizarea este limitată din cauza gustului acru şi astringent al fructelor proaspete, acestea fiind amestecate cu multe alte fructe în produsele comerciale,. Mai erau folosite ca şi coloranţi, iar mai apoi, încep să fie utilizate în medicină în special în Rusia şi ţările Europei de Est, unde apar adesea ca antihipertensiv şi antiaterosclerotic natural. Pe lângă aceasta, preparatele din aronia sunt folosite uneori în aclorhidrie, avitaminoze, ca remediu împotriva hemoroizilor şi în convalescenţă. Sucul şi extractele mai erau indicate în tratamentul victimelor radiaţiilor.

Fructele de aronia prezintă un conţinut ridicat de antociani, molecule responsabile pentru pigmentarea albastră şi roşie a fructelor şi prezintă, de asemenea, un conţinut de antioxidanţi mai mare decât coacăzele negre. Conţinutul mare de antociani a dus la intensificarea cercetărilor ştiinţifice asupra activităţilor biologice ale extractelor, o atenţie deosebită fiind acordată şi acţiunii chemopreventive a polifenolilor şi rolului acestora în reducerea simptomelor afecţiunilor cauzate de dieta neadecvată, precum hipertensiunea şi ateroscleroza. Rezultatele preliminare obţinute de cercetări sugerează că suplimentarea alimentaţiei cu aronia poate reduce colesterolul total şi glucoza sangvină atunci când este administrată persoanelor cu nivele ridicate de colesterol şi glicemie. Fructele de aronia sunt o alegere bună și pentru persoanele care doresc să consume hrană bogată în antioxidanţi şi antociani.

Fructele de aronia prezintă un conţinut ridicat de sorbitol, cantitatea de fibre raportată la materialul proaspăt fiind redusă, 0,3-0,6% şi de asemenea un conţinut mai scăzut de proteine şi grăsimi dietare de 0,70 şi respectiv 0,14.

Fructele de aronia se regăsesc şi în compoziţia produselor FARES, în ceaiurile din Gama AROMFRUCT.

Anason stelat

Illicium verum Hook.

Anasonul stelat este un arboraş sempervirescent din familia Illiciaceae, indigen în sud-estul Chinei, vegetând frecvent pe versanţii muntoşi din regiunea Yunnan. Arbustul atinge înălţimea de 2,5-3,5 m şi prezintă frunze întregi, lanceolate, transparent-punctate; florile multipetale de culoare galben-verzuie, produc fructe în formă stelată cu 5-10 braţe radiale în formă de bărcuţă, de culoare maronie, cu seminţele maronii lucioase.

Nu trebuie confundat cu anasonul stelat japonez care este foarte toxic (Illicium anisatum L.) sau cu anasonul stelat otrăvitor (Illicium lanceolatum A. C. Smith) care conţine numeroase sescviterpene neurotoxice.

Cunoscut ca anason stelat în limba română, engleză (star anise), bunga lawang în Malay şi Indoneziană, stemanis în Germană, şi ba chio în Chineză.

Plantă cunoscută în tradiţia medicală chineză, din Caraibe şi America Latină sub formă de infuzie pentru tratarea colicilor la copii. Uneori fructul proaspăt era mestecat pentru a ajuta digestia şi pentru a împrospăta respiraţia. Utilizarea tradiţională a anasonului stelat în regiunile Asiei şi Americii de Nord înregistrează cel puţin 10 tipuri de afecţiuni diferite, precum reumatismul, lumbago, indigestia şi alte tulburări digestive (colicile), durerile abdominale şi, de asemenea, tusea, datorită efectelor sale antibacteriene, carminative, diuretice, odontalgice, stimulente şi stomahice. Fructul de anason stelat realizează un efect antibacterian similar cu al penicilinei.

Fructele de anason stelat conţin numeroşi compuşi volatili (în principal anetol), sescviterpene de tipul seco-prezizaane, fenilpropanoide, lignane, flavonoide, fenoli şi alţi constituenţi, fiind o sursă importantă de acid shikimic, un ingredient principal în produsul antiviral Tamiflu recomandar împotriva virusului Influenza A și Influenza B. Unii constituenţi sunt produşi secundari de metabolism şi sunt consideraţi direct responsabili pentru activitatea antioxidantă, antimicrobiană, antifungică şi anticancer a fructelor. Unii autori au raportat relativ la un grup de flavonoide un mare număr de activităţi biologice precum cea antioxidantă, antiinflamatoare, antimicrobiană, anticancer şi antialergică.

Anetolul, component majoritar, al uleiului esențial de anason stelat/ anason reduce sinteza sau eliberarea de substanțe endogene care produc inflamația și durerea, astfel are un efect analgezic și antiinflamator și se poate folosi în durerile de gât. De asemenea, are acțiune bronhodilatatoare și expectorantă, asta înseamnă că facilitează respirația și decongestionează căile respiratorii.

Studiile moderne de farmacologie au demonstrat că extractul crud şi compuşii activi din fructe realizează numeroase acţiuni farmacologice, având în special acţiune antimicrobiană, antivirală, antioxidantă, insecticidală, analgezică, sedativă.

Fructul mai este întrebuinţat în bucătărie şi ca aromatizant în produse de patiserie, bomboane, gumă de mestecat, ceaiuri. Este unul din ingredientele utilizate la realizarea pulberii din cinci condimente tradiţionale în arta culinară chineză şi vietnameză. Uleiul esenţial este folosit la aromatizarea lichiorurilor, a băuturilor uşoare şi produselor de patiserie.

Ardei iute

Capsicum annuum L.

Plantă erbacee din familia Solanaceae, nativă în America Centrală şi Asia (în special în zona Indiei), cu tulpina dreaptă, frunzele oval-ascuţite, flori albe solitare, fructele variabile ca formă: ardei gras, ardei căpresc, ardei iute, ardei franţuzesc, ardei gogoşari etc.; tot astfel variază şi culoarea – verde, galbenă, roşie. În prezent, planta este cultivată peste tot în lume, pentru fructul său, care are o largă utilizare în domeniul culinar, iar ardeiul iute cu fructul alungit şi de culoare roşie este important şi în domeniul sănătăţii.

Ardeiul a fost utilizat pentru condimentare în ţările din estul Europei din vremuri imemoriale, părând a fi cunoscut încă de către romanii din antichitate. A devenit apoi un condiment familiar în Europa sub denumirea de chilli, piper de Guinea, piper spaniol, piper-Cayenne.

În cărţile cu profil medical din secolul al XIX-lea era considerat un medicament din clasa iritantelor, acţiune în baza căreia era folosit ca revulsiv pe piele, şi, în general, ca şi gargară stimulentă în durerile de gât iritante caracteristice scarlatinei şi în tonsilite cronice. În atacurile incipiente de dureri în gât fără febră la persoanele predispuse pentru aceasta, o gargară cu ardei iute era considerată foarte bună, bineînțeles pentru persoanele care o suportau. Ardeiul era considerat de asemenea un bun stomahic, fiind utilizat pentru a preveni efectul de greață dat de unele remedii asupra stomacului şi un stimulent aromatic util în forme de dispepsie cauzate de secreția defectuoasă a sucurilor gastrice. A mai fost utilizat cu succes în atacurile de febră intermitentă, iar unii medici îl recomandau ca stimulent puternic în fazele avansate de tifos.

În medicina românească de la mijlocul secolului trecut întrebuințarea medicală a ardeiului iute avea în vedere proprietăţile sale excitant-digestive, dar şi iritante, eficace în dispepsia atonică; apoi, efectul decongestiv, fiind întrebuințat uneori contra hemoroizilor. Luat în tinctură 1/5, 10-30 picături într-o băutură amară producea asupra stomacului o senzaţie similară celei a alcoolului, motiv pentru care se prescria ca medicament antialcoolic. Extern era folosit pentru efectul de rubefiere, fiind aplicat în tinctură pe vată, pensulaţiuni sau fricţiuni. Se mai considera că ardeiul combate bolile produse prin carenţa sau avitaminoza B1, C şi A.

În compoziţia chimică a ardeiului iute intră capsicina, capsaicina (o alchilamidă care îi conferă iuţeala gustului), capsicol (esenţă), substanţe rezinoase (oleorezine) şi numeroase carotenoide (capsantină, capsarubină), flavone, vitamina C.

Extractele alcoolice cu conţinut bogat în alcaloizi sunt pe larg folosite astăzi ca revulsive puternice, extern pentru frecţii şi îmbibarea pansamentelor termogene, indicate pentru tratamentul mialgiilor reumatice, sciatică, lumbago.
Cercetările ştiinţifice au mai revelat şi alte efecte, precum efectul antimicrobian, detoxifiant, gastroprotector şi un efect pozitiv util în curele de slăbire, datorită stimulării producerii de energie la nivel celular pe baza arderii grăsimilor.

Ardeiul iute şi extractele din ardei iute le regăsim şi în produsele Fares, în ceaiul la plic Silueta perfectă 2 – controlul greutății, în Tinctura de ardei iute şi în gelul Biomobil cu ardei iute, gălbenele și sunătoare, L88, gel antireumatic.

Albăstrea

Centaurea cyanus L.

Plantă erbacee anuală, membră a familiei Asteraceae, subfamilia Liguliflorae, cu tulpina erectă, înaltă de 0,5-1 m, simplă sau ramificată, cu frunze alterne, liniare, adânc sectate, prevăzute cu peri mătăsoși, care le conferă o culoare alburie; florile grupate în antodii globuloase terminale, cu 7-12 flori marginale albastre, sterile, în formă de pâlnie, cele centrale mai mici.
În multe părţi ale globului, frumoasele albăstrele sunt astăzi considerate buruieni în culturi, şi astfel supuse erbicidării. Cu creșterea utilizării erbicidelor, albăstrelele au devenit din ce în ce mai rare în multe părți ale Europei. Există rapoarte care afirmă că, în Evul Mediu, albăstrelele constituiau o pacoste chiar pentru culturile din vremea aceea, nu doar din cauză că reduceau productivitatea dar și din cauză că toceau coasele şi secerile.

Albăstreaua egiptenilor antici era specia similară C. depressa, care nu este considerată ca indigenă în Egipt, ci sosită din vestul Asiei, probabil prin importul de grâne. S-a descoperit că în Egiptul antic reproducerea albăstrelelor datează încă de la jumătatea mileniului IV Î.Hr. (Epoca de Piatră spre Epoca Bronzului). Probabil datorită culorii similare cu a lotusului albastru şi a faptului că însoțea totdeauna culturile de cereale, planta a devenit un simbol al vieții şi fertilității, fiind cultivată și ca plantă de grădină, „portretizată” în fresce, și în design-urile de pe pereții și pardoselile caselor şi palatelor din perioada Amarna (1364–1347 Î.Hr.).

Din Dinastia a XVIII-a (din 1552 Î.Hr.) până în perioada greco-romană, artiştii epocii au utilizat florile de albăstrele pentru decorarea mormintelor. În mormântul lui Tut-ankh-Amun, Howard Carter (în 1922) a găsit coroane şi ghirlande de albăstrele, împreună cu petale de floare de lotus albastru pe cele trei sarcofage; plantele erau oferite decedaţilor pentru a-i însoţi pe calea lor şi pentru a le fi ajutor pentru reînviere. Exista credinţa că faraonii, la funeraliile lor, deveneau una cu Osiris, zeul fertilităţii şi ocrotitorul agriculturii, care după ce a fost ucis de fratele său Seth a devenit suveranul lumii de dincolo. Din lumea de dincolo el a fost reînviat continuu, acest fapt creând legătura dintre albăstrele, Osiris şi reînviere.

Denumirea cyanus provine din cuvântul latin care desemnează culoarea albastră, iar denumirea generică Centaurea provine de la centaurul Kiron.
În simbolismul Creştin, albăstrelele erau asociate cu Maria şi Iisus, fiind adesea reproduse în picturi ale Evului Mediu şi ale Renaşterii şi întâlnite în frescele creştine. Albăstreaua a fost de asemenea un simbol al sensibilităţii, fidelităţii şi al încrederii, sau prin contrast, un simbol al puterii şi măreţiei, aşa cum apare în tapiseria „Verdure” a Împăratului Carol al V-lea de Habsburg.

Inflorescențele de albăstrele conţin compuşi fenil-propanici (acid cafeic şi clorogenic), poliine, substanțe amare, pectine, tanin, antociani complexaţi cu fier, săruri minerale, glicozide, şi o antocianină albastră.

Toate părţile plantei sunt utilizate ca remediu tradiţional, pentru ameliorarea febrei, curăţarea sângelui, ca astringent, diuretic şi laxativ uşor, tonic amar, ca stimulent hepatic şi biliar şi pentru probleme menstruale sau leucoree, sau Candidoză vaginală (extern). Esenţa de flori de albăstrele este utilizată ca remediu pentru probleme ale ochilor, în special pentru inflamaţii şi conjunctivite şi în caz de oboseală a ochilor, în unele regiuni din Franţa numindu-se chiar „ochelari sparţi”. Planta este de asemenea utilă pentru tratarea problemelor scalpului.

Astragalus

Astragalus membranaceus (Fisch.) Bunge

Plantă perenă din familia Fabaceae nativă în partea de Nord-Est a Chinei, în zonele Mongoliei şi Coreei, înaltă de 40-90 cm, cu tulpina acoperită cu peri, cu frunze cu 12-18 perechi de foliole. Partea medicinală din plantă o constituie rădăcina, recoltată de obicei de la plantele în vârstă de 4 ani.

Este una din cele 50 plante fundamentale utilizate în medicina tradiţională chineză. Shen nung, fondatorul fitoterapiei chineze, a clasificat astragalusul în tratatul său clasic Shen Nung Pen Tsao Ching (circa anul 100 D.H.) ca plantă superioară. Denumirea sa chinezească, huang qi, se traduce prin „lider galben”, făcând referire la culoarea galbenă a rădăcinii şi la statutul său de una din cele mai importante plante tonice.

Medicina tradiţională chineză a folosit planta pentru ameliorarea transpiraţiilor nocturne, deficienţei de chi (caracterizată prin stări oboseală, slăbiciune, şi lipsa poftei de mâncare) şi în diaree. Astragalusul a înregistrat în China o îndelungată istorie de utilizare pentru „întărirea chi-ului”, sau cum am înţelege noi, a sistemului imunitar, ca tonic puternic pentru ridicarea nivelului energetic, fiind implicat şi ca diuretic eficient, vasodilatator şi ca tratament în infecţiile respiratorii. Adesea este folosit în combinaţie cu alte plante pentru a întări rezistenţa organismului la boli.

Este considerată o plantă adaptogenă, susţinând astfel organismul împotriva diverşilor factori de stres, incluzând stresul fizic, mental sau stresul emoţional.

Rădăcina plantei conţine polizaharide, asparagină, fitosteroli, colină, betaină, acid linoleic.

Astragalus mai conţine substanţe antioxidante ajutând la protejarea celulelor împotriva stresului oxidativ, dar în principal este folosit pentru a proteja şi susţine sistemul imunitar, în prevenirea răcelilor şi altor infecţii ale tractului respirator superior, pentru reducerea tensiunii sangvine, în tratamentul diabetului, şi pentru protejarea ficatului.

Astragalus prezintă şi proprietăţi antiinflamatoare şi antibacteriene, fiind astfel utilizat uneori aplicat pe piele pentru îngrijirea rănilor.

Studiile realizate au demonstrat proprietăţi antivirale şi de stimulare a sistemului imunitar, susţinând astfel utilizarea sa pentru prevenirea răcelilor sau simptomelor specifice (febră, dureri în gât, slăbiciune musculară). Cercetătorii din Statele Unite au arătat că astragalus poate deveni un posibil tratament pentru pacienţii ai căror sistem imunitar a fost afectat de radio- sau chimioterapie. În aceste studii, suplimentele cu astragalus au părut să ajute pacienţii să se recupereze mai rapid şi să le prelungească de asemenea durata de viaţă.

Studii recente realizate în China sugerează că astragalus, datorită proprietăţilor antioxidante, poate ajuta persoanele cu forme severe de afecţiuni cardiace, ameliorând simptomele acestora, reducând nivelele de colesterol şi îmbunătăţind funcţionarea inimii.

Acai

Euterpe oleracea Mart.

Acai (açaí – a-sigh-ee) este un palmier originar din America Centrală şi de Sud, mai ales în regiunea Amazoniană. Este cunoscut de nativii din aceste zone ca „içá-çai”, ceea ce înseamnă “fructul care plânge”. Timp de sute de ani, fructele de acai au constituit hrană tradiţională pentru populaţia nativă a Amazonului, şi parte a folclorului acestora, găsindu-şi loc atât în legende cât şi pe masa acestora.

Istoricul utilizării fructelor de acai ne duce în urmă cu mai multe secole.

Legenda începutului utilizării fructelor de acai este foarte interesantă şi relevantă pentru noi, astăzi. Se spune că demult, înainte cu câteva secole, era un trib indian care trăia lângă izvoarele Amazonului (în partea de Nord-Est a Braziliei de astăzi, numită acum Beselem). Tribul indian trecea printr-o perioadă dificilă din cauza lipsei de hrană, trăind o atmosferă de conflicte şi foamete din cauza faptului că pădurea tropicală nu a fost capabilă să mai ofere hrană destulă. Disperat, conducătorul tribului, pentru a limita populaţia, a ordonat uciderea pruncilor nou-născuţi inclusiv a copilului nou-născut al fiicei sale favorite, Iaca. La fel ca şi celelalte mame, Iaca a fost devastată de această măsură, jelindu-şi copilaşul mort multă vreme. Într-o zi a auzit dinspre pădure un plânset de copil şi a plecat în pădure să caute copilul, din ce în ce mai adânc în inima pădurii, dar fără rezultat. În schimb, a găsit un palmier mare, mai mare decât alţi arbori, şi plin de fructe. A realizat atunci că dacă ar fi găsit acest palmier înainte, copilul ei ar fi trăit, şi i s-a frânt inima. A căzut şi a murit sub acest palmier. Când membrii tribului şi tatăl său, căutând-o, au găsit-o sub acai, şeful tribului a decis ca acest palmier să-i amintească de fiica sa, şi l-a botezat acai (reversul numelui fiicei sale Iaca). Sfârşitul poveştii ne spune că tribul a supravieţuit datorită acestei noi surse de hrană.

Descoperirea calităţilor sale medicinale s-a petrecut cam pe la 1616, când, pentru a proteja o zonă de atacurile englezilor, olandezilor, şi francezilor, Francisco Castelo Branco, un căpitan portughez, a construit Forte do Presepio, o fortăreaţă militară. Din cauza bolilor aduse de europeni, mare parte din populaţia nativă a pierit. Dar, cei rămaşi au supravieţuit datorită proprietăţilor medicinale ale fructelor de acai. De atunci, fructele de acai sunt mult utilizate, în special pentru proprietăţile imuostimulatoare şi energetice.

Utilizarea lor în lumea modernă a început prin anii 1950-1960, cand erau recomandate pentru calităţile sale energetice.

Cercetările ştiinţifice au găsit că fructele de acai sunt bogate în antioxidanţi, fibre, grăsimi sănătoase şi amoniacizi importanţi.

Beneficiile cunoscute ale fructelor de acai sunt îmbunătăţirea funcţiei digestive, energizare, îmbunătăţirea concentrării mentale, a somnului, normalizarea şi reglarea nivelelor de colesterol, îmbunătăţirea simptomelor diabetului, furnizarea de vitamine şi minerale (vitaminele A, B1, B2, B3, C şi E), combaterea eficientă a radicalilor liberi, îmbunătăţirea circulaţiei sangvine şi a funcţionării inimii, imbunătăţirea sistemului imunitar, un aport ridicat de fibre, îmbunătăţirea vieţii sexuale, detoxifierea organismului, îmbunătăţirea vederii, încetinirea proceselor de îmbătrânire, îmbunătăţirea aspectului pielii, reduce inflamaţiile, ajută organismul în lupta împotriva cancerului.

Fructele de acai se găsesc şi în produsul nostru: capsule Antioxidant şi Antiaging.