Ulmul – Fares.ro
×
x
RĂMÂI CONECTAT!
Lasă-ne adresa de mail şi află noutaţile Fares!

Ulmul

Ulmus campestris L.

Ulmul comun este un arbore ce aparţine familiei Ulmaceae, nativ în Europa, şi care acum se regăseşte şi în nordul Africii, Asia Mică şi înspre Est până în Japonia. Arbore mare, cu frunze întregi cu baza asimetrică, mai mult sau mai puţin glabre, pe faţă puţin aspre sau netede şi lucitoare; flori mari cu antere roşii ce apar înaintea frunzelor şi sunt aşezate în mai multe mănunchiuri dispuse de-a lungul ramurilor din anul precedent; fructul lat, aripat, cu sămânţa aşezată în partea superioară, adică deasupra mijlocului aripei. Genul Ulmus cuprinde 16 specii cu largă distribuţie în zona temperată nordică, extinzându-se în Sud până înspre Mexic în Lumea Nouă, şi în Sikkim Hymalayas în Lumea Veche.

Toate părţile arborelui sunt folosite în dulgherie, lemnul fiind fără noduri, dur şi greu, şi cu o rezistenţă remarcabilă la apă.

Dioscorides vorbea despre proprietăţile astringente ale scoarţei de ulm, şi asemenea făcea şi Pliniu. Lonicerus aplica coaja de ulm ca astringent pentru răni şi fracturi ale mebrelor, iar Matthiolus, pe lângă acestea, o folosea în arsuri, noduli şi spasme ale extremităţilor. În Hufeland era întrebuinţat ca remediu pentru boli de piele iar Schulz, un medic german din secolul XVIII, le cita ca foarte populare în eczemele cronice. În medicina populară germană, scoarţa, datorită taninurilor din compoziţia sa era folosită ca remediu pentru gută, sindroame congestive şi febră intermitentă. Bohn, alt medic german, prezenta scoarţa de ulm ca eficientă în diaree şi eliminarea acidului uric, utilă pentru gută şi probleme reumatice, ulcere şi erupţii cutanate.

În Italia şi sudul Franţei pe frunze sunt produse gale, adesea foarte mari, care conţin un lichid clar denumit eau d’orme, vâscos şi dulce, recomandat pentru spălarea rănilor, a contuziilor, şi a ochilor inflamaţi. Culpepper spunea că apa din aceste gale de pe frunzele de ulm este foarte utilă pentru curăţarea şi sănătatea pielii. Înspre toamnă aceste gale se usucă, insectele din interiorul lor mor, şi rămâne un reziduu sub forma unui balsam gălbui sau negricios denumit beaume d’ormeau, care era în trecut recomandat pentru afecţiuni ale pieptului.

Scoarţa uscată de ulm a fost oficială în Farmacopeea Britanică din 1864 şi 1867 cu recomandare de utilizare sub formă de decoct; se mai prepara şi o tinctură homeopatică utilizată ca astringent, şi de asemenea un ceai medicinal preparat din flori.

Deja în 1895 se cunoştea faptul că scoarţa de ulm conţine în principal mucilagii şi fibre, amidon. Într-un jurnal farmaceutic de la 1852 se afirma că, substanţele grase încălzite câteva minute cu scoarţă de ulm în proporţie de 1 parte scoarţă la 128 părţi grăsimi, acestea înlăturate apoi prin strecurare, pierdeau proprietatea de a se râncezi. Conform unor autori, scoarţa de ulm conţine 0,63% rezine, gume şi mucilagii 20,3%, acid galic impur 6,5%, acid tanic, acid ulmic.

Scoarţa de ulm este în general considerată nutritivă, expectorantă, diuretică, demulcentă şi emolientă fiind privită ca utilă în inflamaţii ale mucoaselor plămânilor, intestinelor, stomacului, vezicii urinare sau rinichilor, şi de asemenea în diaree, dizenterie, tuse, pleurezie, şi iritaţii ale gâtului. În medicina populară a fost cu succes folosită extern în afecţiuni cutanate, iar sub formă de cataplasmă ca emolientă în inflamaţii ale pielii, răni proaspete, arsuri, vânătăi şi ulcere. Cea mai comună formă de administrare a scoarţei de ulm este sub formă de infuzie.

 

 

 

 

 

 

 

 

Adaugă comentariu

Te asigurăm că nu folosim datele tale personale în alt scop decât cel precizat în Politica de Confidențialitate, iar bifarea acestei căsuțe echivalează cu acceptarea celor prezentate.