Trifoişte de baltă

Plantă ierbacee perenă, cu distribuţie circumpolară, răspândită în mlaştini, turbării, pe marginea apelor. Fără tulpină aeriană, cu un rizom orizontal lung de până la 1 m, ramificat. Frunzele au la bază o teacă membranoasă, şi un peţiol foarte lung (5-15 cm), limbul trifoliat, cu foliolele eliptice, întregi, verde pal. Florile, grupate în raceme dense, cu corola alb-roză, cu 5 petale păroase în interior.

Denumirea generică Menyanthes, conferită de Linnaeus, derivă din cuvintele greceşti ce desemnează luna şi floarea; se spunea că floarea rămâne deschisă timp de o lună. Denumirea specifică de trifoliata derivă din forma frunzei, care este asemănătoare frunzei trifoiului. Numele său german - Scharbock – este o denaturare a latinescului scorbutus, denumirea medicală veche a pe vremuri temutei boli.

Nu se cunosc multe despre istoria ei ca plantă medicinală. A fost menţionată de botanicii şi medicii evului mediu - de exemplu în Dioscoridae Pharmacorum Simplicium, era recomandată ca remediu în cazul muşcăturilor de şarpe, în pleurite, în cazul dificultăţilor la urinare.

În British Herbal Pharmacopoeia a fost indicată ca remediu pentru reumatism şi artrite reumatoide, iar Monografia Comisiei E o recomandă pentru inapetenţă şi probleme dispeptice.

Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX recunoştea trifoiului de baltă o acţiune binefăcătoare în stările de debilitate stomacală, în bolile de ficat şi vezică biliară, reumatism şi gută, în stările de epuizare generală cu manifestări nevralgice şi migrenă consecutive tulburărilor gastro-intestinale, şi încă, în anemia persoanelor astmatice; reglează acţiunea secretorie gastro-intestinală, activează sistemul circulator şi suprimă colicile abdominale provenite dintr-o hipofuncţiune digestivă, sau chiar influenţează frigurile intermitente; pe lângă acestea s-a mai observat o sporire a globulelor roşii, o liniştire a nervilor şi o cedare a stărilor inflamatorii.

Medicina populară şi empirică recomandă ceaiul contra răcelii, în tusea uscată şi în tuberculoză, în tulburările secretorii ale mucoaselor, contra arsurilor stomacale, contra gălbenării. Ceaiul se asociază cu menta şi odoleanul pentru a obţine un efect liniştitor, ori cu mesteacănul, păpădia, dracila în bolile de nutriţie şi pentru stimularea vezicii biliare.

Frunzele, recoltate în timpul înfloririi (în perioada aprilie-iunie), conţin glicozide secoiridoide amare, loganina menthiafolină, cumarine, acizi fenolici, flavonoide, tanin, mangan, un ulei esenţial cu benzaldehidă şi citronelol, ulei gras, triterpene şi urme de alcaloizi (gentianina, gentianidina, gentialutina, gentiatebetina.

Trifoiştea de baltă stimulează secreţia sucurilor gastrice şi a salivei, stimulând astfel apetitul şi digestia. În produsele naturiste de astăzi întălnim planta în amestecuri pentru ceaiuri sau tincturi datorită proprietăţilor sale puternic tonice, catartice, deobstruente şi febrifuge.

Un studiu asupra unui extract în apă fierbinte a evidenţiat un mecanism de acţiune al efectului antiinflamator ce explică utilizarea în medicina populară suedeză pentru tratamentul natural al glomerulonefritelor.