Sunătoare – Fares.ro
×
x
RĂMÂI CONECTAT!
Lasă-ne adresa de mail şi află noutaţile Fares!

Sunătoare

Hypericum perforatum L.

Specie ierboasă, cu tulpina cu două muchii cu frunze opuse, flori galbene şi fructe sub formă de capsule în care seminţele la maturitate fac un mic zgomot la atingere sau scuturare, de unde şi denumirea de „sunătoare”. Frunzele şi învelişurile florale prezintă glande secretoare externe (apărând ca nişte puncte negre) iar în interior buzunare secretoare care privite prin transparenţă apar ca mici perforaţii.

Planta înflorită este culeasă pentru a se pregăti din ea ceai şi băi, în timp ce pentru uleiul de sunătoare se folosesc numai florile.

Dacii îi spuneau prodiarna, proziarn, din care a derivat numele pojaru, pojarn, pojar, pojarniţă. Folosită contra tusei, în boli psihice patologice, boli de fiere, contra gălbinării, contra căderii părului, la tratarea bubelor dulci (eczemă infecţioasă la copii, răcelii, reumatismului, leucoreei etc). De exemplu, planta uscată şi sfărâmată se amesteca cu smântână şi se ungeau bubele dulci. Credinţa populară veche punea seva de culoarea sângelui şi cu acţiunea balsamică a florilor în legătură cu sângele şi rănile Mântuitorului.

Numele de Hypericum este numele plantei de la Plinius cel Bătrân şi de Hipocrate, probabil numele speciei Hypericum crispum răspândită în Grecia. Acesta provine din grecescul „hypericon”. Rădăcinile acestuia sunt cuvântul hyper însemnând deasupra, şi eikon care înseamnă imagine. Botaniştii din vremea lui Linnaeus, părintele botanicii moderne, au fost tentaţi să explice originea în diverse moduri. Unul, însemnând traducerea numelui grecesc prin „aproape deasupra duhurilor”, se referă la proprietăţile mistice atribuite plantei în Evul Mediu.

De-a lungul timpului sunătoarea a fost administrată pentru tratarea unei game foarte largi de maladii, cu mult înainte ca depresia nervoasă să fie catalogată drept o boală în sine. Astfel, medicii antici Dioscoride, Galen (Grecia) şi Pliniu (Roma), precum şi părintele medicinei, Hipocrate, au administrat această plantă ca diuretic, şi în scopul tratării rănilor şi a hemoroizilor, a bolilor de rinichi şi plămâni, a bolilor sistemului digestiv şi a melancoliei, şi ca tratament pentru probleme menstruale. În secolul XVI, Paracelsus, care a inaugurat era medicamentelor minerale, a folosit sunătoarea extern pentru tratarea rănilor, şi pentru a calma durerile resimţite în urma contuziilor.

În Evul mediu, plantei i s-au conferit până şi proprietăţi mistice, fiind folosită ca talisman pentru protecţia faţă de demoni. Recoltarea plantei în epoca medievală însemna culegerea ei într-o anumită zi, de obicei o zi cu semnificaţii religioase. Se credea că recoltarea plantei în zile sfinte, îi imprimă acesteia puteri mai mari. După cum putem ghici, ziua propice pentru recoltare era 24 iunie, ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul – care de fapt este de cele mai multe ori şi perioada de maximă înflorire a sunătoarei. Exista credinţa populară (păstrată şi în ziua de azi în unele zone rurale) că dacă cineva pune sub perină o rămurea de sunătoare în seara Sfântului Ioan, Sfântul Ioan însuşi va apărea în vis şi va binecuvânta acea persoană pentru tot anul următor.

Binecunoscută în lumea anglofonă ca St. John’s Wort (Iarba Sfântului Ioan), sunătoarea a fost, folosită de secole pentru tratarea diferitor stări maladive. În tradiţia anglo-saxonă, se considera că planta alungă spiritele rele, şi păzeşte împotriva tentaţiilor diavolului. Multe legende sunt legate de numele englezesc al acestei plante. Unele dintre ele spun că Hypericum perforatum ar fi fost una dintre plantele preferate ale Sfântului Ioan Botezătorul. Altele compară punctele roşii de pe petalele florii cu sângele vărsat de Sfântul Ioan când i s-a tăiat capul, iar petele translucide de pe frunze cu lacrimile vărsate de El.

Având în vedere superstiţiile care înconjurau planta, medicii din mijlocul secolului XIX au abandonat sunătoarea ca plantă medicinală. Interesul pentru uzul său medicinal a fost menţinut de către practicanţii Eclectici ai medicinei din Statele Unite, care au găsit-o utilă în vindecări, în special în cazul laceraţiilor implicând leziuni nervoase, şi, pe lângă aceasta, diuretică, astringentă, nervină, mediu sedativă.

Sunătoarea este larg folosită şi acum în Europa ca plantă medicinală, în remedii de casă şi preparate farmaceutice. Un sondaj efectuat printre medici în 1938 de către un medic german – Dr. Gerhard Madaus, a revelat faptul că preparatele din sunătoare erau folosite în cazul anumitor stări nervoase, şi în cazul unor probleme cauzate de „eforturi intelectuale excesive”; erau folosite de asemenea şi în cazul unor nevroze, oboseală generală şi insomnie.

În prezent, sunătoarea este folosită în mod special pentru tratarea formelor uşoare de depresie (atât pe continentul american, cât şi în unele ţări din Europa), dar există şi studii îndreptate către evaluarea efectului său asupra altor afecţiuni, cum ar fi SIDA, diverse forme de cancer, alcoolism, epilepsie, psoriazis, artrită reumatoidă, ulcer, coşmaruri la copii etc.

Dacă în tradiţia românească, sunătoarea a fost folosită în principal în gastrite hiperacide, ulcer gastric, hepatite, colite, colecistite, dischinezie biliară, enterocolite cronice, arsuri, răni etc., cu toate acestea, şi în România, o atenţie din ce în ce mai mare – mai ales în ultimii ani – este dată sunătorii din perspectiva ameliorării simptomelor depresiei nervoase.

Medicina populară îi acordă credit ca balsamic antiinflamator al căilor bronşice şi genito-urinare, ca antihemoragic, antihemoroidal, antinevralgic, cicatrizant în tratamentul gingivitelor, arsurilor. În medicina populară drogul este folosit şi ca antidiareic (datorită conţinutului în taninuri), ca diuretic (datorită flavonoidelor), împotriva urinărilor nocturne, reumatismului şi gutei.

Însuşirile terapeutice ale părţilor superioare ale plantei sunt asigurate de complexul de principii active pe care le conţine planta, unde componentul principal îl constituie hipericina, alături de o serie de izomeri, rezine, tanin, flavonozide (hiperozidă, cvercitozidă, rutozidă), acizii cafeic şi clorogenic, carotenoide provenite din petale, în special luteină, violaxantină, luteoxantină, cis-trollixantină, trollicrom.

Ele diminuează sau înlătură spasmele sau contracturile involuntare ale muşchilor aflaţi în structura viscerală; taninurile asigură precipitarea proteinelor din lumenul intestinal, producând o acţiune hemostatică locală; favorizează procesul de epitelizare grăbind vindecarea rănilor; determină o mărire a lumenului vascular prin relaxarea musculaturii netede a vaselor, realizând o creştere a fluxului sanguin în teritoriul respectiv; provoacă scăderea tensiunii arteriale; favorizează diminuarea şi înlăturarea inflamaţiilor; favorizează secreţia de bilă; diminuează procesele inflamatorii hepatice cronice şi pe cele intestinale; au proprietatea de a distruge microorganismele ce se găsesc pe mucoasa gastrointestinală sau pe tegument; intern, acţionează eficient împotriva putrefacţiilor din intestinul gros; acţionează bacteriostatic, bactericid, antivirotic, antifungic; ameliorează sau înlătură stările depresive, fiind indicată în tratarea depresiilor simptomatice şi reactive, depresiilor nevrotice, distoniei vegetative, sindromului psihovegetativ, în enuresis, pavor nocturn la copii.

Sunătoarea mai are şi proprietăţi fotosensibilizatoare (considerate mai degrabă ca efecte secundare), datorate hypericinei. Pe durata unor tratamente cu doze mari trebuie evitată expunerea la UV şi soare.

Asocieri recomandate

Adauga comentariu

Te asigurăm că nu folosim datele tale personale în alt scop decât cel precizat în Politica de Confidențialitate, iar bifarea acestei căsuțe echivalează cu acceptarea celor prezentate.