Schinelul – Fares.ro
×
x
RĂMÂI CONECTAT!
Lasă-ne adresa de mail şi află noutaţile Fares!

Schinelul

 

Cnicus benedictus L.

Mică plantă erbacee, de 25-30 cm înălţime, lânoasă şi spinoasă, din familia Asteraceae, cu tulpina dreaptă, muchiată, şi puţin ramificată; frunzele sinuos dinţate, sunt, de asemenea, spinoase; inflorescenţele sunt capitule mari, solitare la vârful ramurilor, cu flori tubulare de culoare galbenă cu dungi închise, cu bractee spinoase; fructele, achene roşcate.

Denumirile găsite la Plinius (Carduus), Theophrastus (knekos) şi Galen (knikos) nu lasă loc pentru interpretări exacte ale utilizării acestei plante în antichitate. Doar cărţile medicale din Evul Mediu, perioadă în care a fost şi pe larg cultivata, aduc lumină, şi găsim aici planta ca un panaceu, în secolul XVII aceasta bucurându-se de o mare notorietate. În comedia sa Mult zgomot pentru nimic, cunoscutul autor Shakespeare spune despre schinel: „este singurul lucru pentru slăbiciune”. Matthiolus şi Haller, în secolele XVII-XVIII susţin reputaţia schinelului recomandându-l în afecţiuni stomacale şi febră, şi pentru durerile de cap asociate în special cu secreţia redusă de bilă. Frunzele erau considerate benefice pentru inimă şi piept. Medicii secolelor următoare l-au mai apreciat ca remediu în tuse şi catar respirator, în special pentru copii. Uneori infuzia era folosită şi considerată valoroasă pentru vindecarea rănilor şi a ulceraţiilor. Leclerc folosea schinelul ca un stimulent al apetitului. La începutul anilor 1900 deja era văzut ca agent tonic amar, fiind, de asemenea, un remediu popular pentru toate afecţiunile organelor digestive, şi prescris în special în icter, afecţiuni ale vezicii biliare, dispepsie, flatulenţă, constipaţie, diaree şi atonia tractului gastrointestinal ulterioară afecţiunilor febrile.

Ca şi tonic amar, schinelul acţionează benefic intern şi extern în ulcere gastrice şi duodenale, şi lupus, şi mai mult, în staze sangvine, hemoroizi, amenoree, gută, fiind util pentru detoxifierea organismului, în neurastenie, anemie, stări de iritaţie şi agitaţie, afecţiuni ale aparatului respirator, febră persistentă, febră intermitentă, şi afecţiuni renale.

În prezent este mai cel mai mult folosit în tonicele vegetale, şi ştim că planta are efect astringent, amar, colagog, diaforetic, emenagog, galactogog, stimulent, stomahic şi tonic. Infuzia din planta întreagă este adesea utilizată în tratamentul problemelor hepatice şi ale vezicii biliare, şi de asemenea, în tratamentul anorexiei, inapetenţei asociate cu depresia, în dispepsie, colici flatulente. Extern este folosită în răni şi ulcere.

Schinelul conţine în special substanţe amare, dar şi taninuri, săruri minerale.

Comisia Germană E recunoaşte utilizarea schinelului în dispepsie şi inapetenţă.

În medicina românească de la mijlocul secolului trecut era indicat în tulburări digestive cu stare inflamatorie, crampe şi perturbaţie secretorie, precum şi în stările catarale în general, adică în inflamaţia căilor respiratorii, astm; de asemenea, în inflamaţia ficatului şi a căilor biliare, inapetenţă şi atonie gastrică, iar extern contra rănilor de orice fel, arsurilor, degerăturilor etc.

 

 

 

 

 

 

 

 

Adaugă comentariu

Te asigurăm că nu folosim datele tale personale în alt scop decât cel precizat în Politica de Confidențialitate, iar bifarea acestei căsuțe echivalează cu acceptarea celor prezentate.