Scaiul vântului

Eryngium campestre L.

Specie erbacee din familia Umbelliferae întâlnită în zonele de şes din întreaga Europă, cimos ramificată, de culoare palid-verzuie, tufoasă, înaltă de 30-50 cm, ghimpoasă; prezintă un rizom fuziform, vertical, la partea superioară cu un inel cu fibre; tulpina este cilindrică, glabră, foarte ramificată, toamna fiind de multe ori ruptă de vînt şi purtată la mari distanţe (de unde  denumirile populare de scaiul vântului sau rostogol); frunzele sunt rigide, spinoase, cu nervuri foarte accentuate pe ambele feţe, şi diferite ca formă după nivelul la care sunt pe tulpină: cele bazale lung peţiolate, triunghiulare, de 10-25 cm diametru, de două ori fidat-sectate, cu dinţi ghimpoşi, din prelungirile nervurilor, cele tulpinale sunt sesile şi înconjură tulpina, mai mici, şi cu lobi mai subţiri; florile sunt grupate în capitule ovoidale (excepţie faţă de celelalte Umbelliferae) de cca. 1 cm, cu involucru din 5-10 bractee alungite pînă la 3-4 cm şi spinoase; caliciul depăşeşte corola alb-verzuie; fructul este o diachenă elipsoidală ghimpoasă.

Istoricul speciei este mai puţin cunoscut şi mai ambiguu având în vedere faptul că vechii medici şi botanişti nu făceau o distincţie clară între speciile genului.

Chiar și medicii antici greci şi romani au pomenit utilizarea medicală a speciilor de Eryngium cunoscute, dar probabil că cel mai important pentru ei a fost E. planum. După  Dioskorides Eryngium (interpretările variază între E. viride Link, E. campestre L., E. maritimum, E. planum Matth.) era folosit în bolile de ficat, dureri abdominale, balonare, intoxicații, epilepsie, ca emmenagog și pentru efectul diuretic.

Probabil că este Eryngium campestre specia a cărui rădăcină, conform scrierilor lui Hecker, are o influență asupra sistemului urinar și a sistemului de reproducere și, prin urmare, a fost recomandată în calculi urinari, amenoree, impotenţă şi ipohondrie. Hoffmann – Mannheim (Hoffmann, i Hufeland Journal, vol 5) a văzut o „îmbunătățire semnificativă” în ftizie prin administrarea frunzelor de Eryngium campestre. Dupa Brykow (1829) şi Dorpat (1894), în unele comune din Siberia, Eryngium constituie un remediu popular, atât planta cât și rădăcina sub forma unui decoct puternic fiind folosite de către oameni împotriva hidropiziei, bolilor de stomac, în diferite tipuri de stări de slăbiciune, mai ales după boli febrile. Annenkov (1878) raportează că Eryngium campestre în Ucraina a fost folosit ca mijloc de uşurare a naşterii, în timp ce scai vânăt în multe părți ale Rusiei a fost un remediu popular foarte apreciat pentru colici, tuse, spaimă, insomnie, hidropizie și durere de dinți.

Eryngium este menţionat ca depurativ, şi ca agent care elimină congestia în diferite organe. Cel mai apreciat era, probabil, efectul diuretic, urmat de cel emmenagog și de efectul spasmolitic. Planta era recomandată ca un diuretic în hidropizie, în retenție de urină, pietre la rinichi și vezică; ca un stimulent al organelor sexuale în amenoree, impotenţă; ca spasmolitic în tuse convulsivă, colici și blefarospasm.

Global, rădăcina plantei este tradiţional utilizată în practica populară ca agent antispasmodic, aromatic, diuretic, expectorant, galactofug şi stimulent. Aceasta susţine expectoraţia liberă şi este foarte utilă în tratamentul stării de slăbiciune ce însoţeşte stadiile avansate de tuberculoză, în afecţiuni ale aparatului urinar precum calculi renali, dureri şi inflamaţii la acest nivel cu dificultate la urinare; de asemenea, este utilă în forme buvabile în tusea convulsivă, afecţiuni ale ficatului şi rinichilor şi în cele ale pielii. Preparatele din părţile aeriene ale plantei sunt utile în infecţii ale tractului urinar, probleme ale prostatei, şi inflamaţii ale tractului respirator.