Ricinul – Fares.ro
×
x
RĂMÂI CONECTAT!
Lasă-ne adresa de mail şi află noutaţile Fares!

Ricinul

Ricinus communis L.

Specie din familia Euphorbiaceae cu presupusă origine în Africa, Abisinia; ierboasă, înaltă de până la 3 m, cu frunze foarte mari, palmat lobate cu segmente serate, acute; flori mici, unisexuate dispuse în racem, cele femele în partea superioară, iar cele mascule în partea inferioară; fructul o capsulă mare de 13-15 mm, tricocă, cu 3 seminţe. În regiunile calde este vivace şi arborescent. În regiunile temperate, ca plantă de cultură, este anuală.

Planta, cunoscută de asemenea şi ca Palma(e) Christi sau arboraşul minune a fost mult utilizat în lumea antică de către egipteni, romani şi greci. Seminţe de ricin au fost găsite în mormintele egiptene datând din anii 4000 î.Hr.; uleiul, care arde încet, a fost folosit pentru lămpi. Herodot nota utilizarea uleiului din seminţele de ricin în lămpile de iluminare, în unguente pentru corp, şi pentru îmbunătăţirea creşterii şi texturii părului. Cleopatra era vestită pentru întrebuinţarea sa pentru a-i lumina albul ochilor. În Papyrus Ebers, un vechi tratat medical egiptean datând din 1552 î.Hr. şi tradus în 1871, uleiul de ricin era descris ca laxativ.

În Dioscorides De Materia Medica era considerat util pentru răni deschise în zona capului, afecţiuni parazitice ale pielii, inflamaţii ale zonei perineale, obstrucţii şi răni ale uterului, cicatrici, dureri de urechi; se considera că administrat cu multă apă, ajută la eliminarea apei din organism odată cu golirea conţinutului intestinal, şi de asemenea a viermilor intestinali.

Utilizarea uleiului de ricin în India a fost documentată încă din 2000 î.Hr. în special în lămpi, iar în medicină în sistemele tradiţionale Unani, Ayurveda şi altele, ca laxativ, purgativ şi catartic. Medicina tradiţională Ayurvedică consideră uleiul de ricin regele remediilor pentru tratarea bolilor artritice. În China, uleiul din seminţele de ricin a fost de asemenea utilizat de secole, prescris atât intern cât şi pentru aplicaţii locale sub formă de pansamente.

A mai fost folosit de către civilizaţiile foarte vechi, în ritualuri de sacrificare pentru îmbunarea zeităţilor.

Ricinina, substanţă extrasă din seminţele de ricin este o substanţă toxică iar intoxicaţii, accidentale cât şi intenţionate, se cunosc de secole, dar agentul cauzativ a rămas incert până în 1888 când Stillmark a atribuit toxicitatea fructelor lecitinei ricina. Astăzi cunoaştem faptul că ricina este prezentă în seminţele de ricin în proporţie de până la 5%. Aproape un secol mai târziu, principiul tocic al ricinei a fost elucidat de către Endo şi colaboratorii, când aceştia au identificat ricina şi alte toxalbumine ca RNA N-gligozidaze. Ricina este extrem de tocixă – introdusă parenteral are proprietatea de a aglutina globulele roşii ale sângelui. Activitatea sa este totuşi distrusă la 100 grade. Uleiul gras din seminţele de ricin întrebuinţat în farmacii se obţine din seminţele care în prealabil se decortică, apoi miezul se sfarmă şi se presează la rece, fază în care se obţine cam 45% ulei gras care apoi se purifică prin trecerea unui curent de vapori de apă la 100-110°C; uleiul se filtrează apoi sub presiune prin cărbune. Ricina sub acţiunea curentului cald de vapori de apă este coagulată şi reţinută prin filtrarea sub presiune.

Constituenţii chimici majori din uleiul de ricin sunt triacil-glicerolii conţinând la C18 un acid gras hidroxilat nesaturat: (R)-(+)-12-hydroxy-Z-octadec-9-enoic acid, cunoscut de asemenea ca acid ricinoleic (85–92%). Alţi acizi graşi prezenţi sunt: acidul palmitic (2% maximum), stearic (2.5% maximum), oleic şi izomerii săi (2.5–6.0%), linoleic (2.5–7.0%), linolenic (2.5% maximum), eicosenoic (1.0% maximum), alţi acizi (1.0% maximum). Seminţele mai conţin o mare cantitate de ferment numit lipază ce prezintă importanţă în lipogeneza şi lipoliza substanţelor grase.

Astfel, ricinul are mare importanţă economică prin uleiul său gras, atât în scopuri industriale ca lubrifiant, în pictură, etc. cât şi în scopuri farmaceutice şi cosmetice. Uleiul de ricin se produce în jurul a 1 milion de tone pe an, cultivat fiind în special în India, China şi Brazilia. Planta, şi în special seminţele, după extragerea uleiului, sunt bogate surse de proteine şi sunt folosite ca suplimente de furaje pentru animale.

Pentru a depăşi problema toxicităţii cercetătorii au încercat să obţină un soi de ricin non-toxic, dar cu puţin succes până acum.

Astăzi, din datele de specialitate culese cunoaştem că ricinul are atât utilizări descrise în farmacopee şi documente atestate, cât şi în sistemele de medicină tradiţională în lume, ca tratament de scurtă durată (3-5 zile) pentru constipaţie acută atunci când alte metode dietare sau laxative de volum nu au dovedit o îmbunătăţire adecvată; ca şi catartic, utilizat pentru evacuarea intestinului înainte de intervenţii chirurgicale; extern în dermatoze topice şi dermatite; ca şi emenagog, pentru inducerea travaliului, tratamentul arsurilor, bronşitelor, în diaree, dureri de urechi, hemoroizi, pneumonie, reumatism şi luxaţii. Nu este indicată utilizarea în constipaţii cronice pentru că poate înlătura simptomele dar nu şi cauzele. Gustul este oarecum neplăcut, poate cauza greaţă la unele persoane. Uleiul are efecte antimătreaţă remarcabile. Uleiul este bine tolerat de piele şi astfel este uneori utilizat ca vector pentru preparate medicinale sau cosmetice.

Adaugă comentariu

Te asigurăm că nu folosim datele tale personale în alt scop decât cel precizat în Politica de Confidențialitate, iar bifarea acestei căsuțe echivalează cu acceptarea celor prezentate.