Podbal

Plantă erbacee perenă, cu rădăcină adâncă, cu stoloni orizontali, tulpinile de flori albicioase, care cresc la aproximativ 15 cm înălțime, se dezvoltă adesea în februarie. Acestea sunt acoperite cu solzi asemănători frunzelor, care sunt lanceolaţi, ascuțiţi și de culoare roșiatică. Florile compuse, cele centrale sunt flori mascule în formă de clopot tubular iar florile marginale, înguste, în formă de limbă, de culoare galbenă. Acestea sunt pe multe rânduri, sunt feminine și fertile. Fructele au un smoc alb de păr. Frunzele bazale apar după înflorire. Acestea sunt pețiolate, în formă de inimă, rotunjite, sau neuniforme, serate și pubescente pe partea inferioară. Tussilago farfara este o plantă caracteristică pentru sol argilat, loam, și absoarbe mult zinc pe solurile care conțin zinc. Rădăcina conține până la 6,45% pe sol bogat în zinc și până la 3,66% pe sol fără zinc. Planta poate fi găsită adesea și pe pădurile proaspăt arse și pe grămezi de cărbune. Este singura plantă care poate crește pe cărbune brun pur.

Podbalul este unul dintre cele mai vechi și mai originale suprimante pentru tuse. Hipocraticii, care l-au numit „bechion”, l-au folosit. Dioscorides, Plinius și Galenus recomandă fumul frunzelor aprinse împotriva tusei și a apneei. Pliniu specifică exact tipul de procedură. Pentru combaterea tusei învechite, rădăcinile de la nivelul piciorului trebuie așezate pe cărbuni de chiparos și fumul inhalat printr-o pâlnie.  Marcellus Empiricus (secolul al V-lea), stareța Hildegard și ăîrinţii medievali ai botanicii se referă, de asemenea, în mod repetat la puterile de vindecare ale podbalului în bolile sistemului respirator. Podbalul era utilizat pe scară largă ca înlocuitor al tutunului de către populația mai săracă.

Remediu folosit de Hippocrates, Paracelsus, St. Hildegard, Matthiolus. După Weinmann (Phytanthoza iconographia, 1745) și Haller (Medicin. Lexicon) podbalul era lăudat pentru astm, tuse, tuberculoză și abcese pulmonare. Clarus (Handb. d. spec. Arzneimittel. 1860.) îl recomanda pentru boli pulmonare cronice, Kneipp (The Great Kneipp Book, 1935) scria că tusea poate fi ușor remediată de această plantă şi că are, de asemenea, un efect analgezic.

După Leclerc (Précis de Phytothérapie, 1927), numai florile sunt folosite în Franța. El a lăudat o infuzie și un extract ca expectorant și tonic și a văzut rezultate deosebit de bune în traheita asociată gripei.

Schulz, tot la începutul secolului trecut, a observat un efect bun al adăugării frunzelor de podbal la tutunul de fumat, la persoanele cu bronșită și astm, deoarece acest amestec netezește mucoasa palatului dur, o face alunecoasă și produce o expectorație crescută și mai ușoară a mucusului bronșic; el bănuia că acest efect ar trebui să se bazeze pe conținutul de săruri de azotat din plantă.

Madaus, în 1928 considera că podbalul este adesea utilizat singur sau în combinație cu alte produse ca antiinflamator și expectorant în afecţiunile respiratorii. Îl prescria cu rezultate bune pentru tuse, răgușeală, bronșită, faringită, tuberculoză pulmonară debutantă (aici în doze mai mici), astm bronșic și pleurezie. Farfara este rareori prescris ca remediu gastric (datorită conținutului său de substanțe amare) pentru gastrită ușoară și enterită și pierderea poftei de mâncare. De asemenea, Urban l-a recomandat împotriva sciaticii. El mai scrie că folosirea externă a frunzelor zdrobite sau decoctului lor sub formă de aplicaţii locale în flebite, arsuri, erizipele și inflamații sunt bine cunoscute.

Ca substanțe active principale, frunzele conțin glicozid amar 2,63%, mucilagii, fitosterol (format din sterol, sitosterol și saponină) și substanțe amare, în plus acid galic, inulină, tanin, colină, acid tartric și malic.

În 2016, Wu et al. au realizat un studiu ştiinţific în care au arătat că acizii cafeoilquinici și amestecul lor, care prezintă efecte antitusive, expectorante și antiinflamatorii semnificative, ar putea fi considerați ca principalii constituenţi activi ai potbalului şi că aceştia și pot acționa într-un mod colectiv și sinergic.